Ion Luca Comicul si oralitatea

Caragiale
 Ion Luca Caragiale

 Acesta s-a nascut in comuna Haimanale, la data de 1/13 februari 1852 si a decedat la data de 9 iunie 1912 in Berlin
 A fost un dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel
mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Romane.
 Atras de teatru, Luca s-a căsătorit în 1839 cu actrița și cântăreața Caloropoulos, de care s-a despărțit, fără a divorța vreodată, întemeindu-și o
familie statornică cu brașoveanca Ecaterina, fiica negustorului grec Luca Chiriac Karaboas.
 Adolescentul Iancu a început să scrie poezii în taină, dar înainte de debutul literar a fost fascinat de performanțele teatrale ale unchiului
său, Iorgu Caragiale, actor și șef de trupă, fixată la Bucuresti . În 1868 a obținut de la tatăl său autorizația de a frecventa  Conservatorul de Artă
Dramatică, în care fratele acestuia, Costache, preda la clasa de declamație și mimică. În 1870 a fost nevoit să abandoneze proiectul actoriei și s-a
mutat cu familia la București, luându-și cu seriozitate în primire obligațiile unui bun șef de familie. În același an a fost numit copist la Tribunalul
Prahova. În 1871, Caragiale a fost numit sufleor și copist la Teatrul National din București, după propunerea lui Mihail Pascaly. L-a cunoscut
pe Eminescu când tânărul poet, debutant la Familia, era sufleor și copist în trupa lui Iorgu. Din 1873 până în 1875, Caragiale a colaborat
la Ghimpele cu versuri și proză, semnând cu inițialele Car și Policar.
 La 23 februarie 1901, un grup de prieteni au sărbătorit 25 de ani de activitate literară a lui Caragiale. Pentru consemnarea evenimentului,
scriitorul a pus această dată și pe una dintre cele mai reușite fotografii ale sale. Evenimentul a devenit  „național”. Marii săi prieteni - scriitori,
artiști, ziariști, oameni politici - i-au organizat un banchet prezidat de Petre Gradisteanu. Au luat cuvântul atunci, spre a-l omagia pe marele
sărbătorit: Delavrancea, Constantin Mille, Tache Ionescu, Alexandru Ciurcu și actorul Iancu Brezianu. B.P Hasdeu.i-a trimis o felicitare foarte
elogioasă și prietenească. La banchet, maestrului i s-au oferit câteva daruri simbolice: o călimară de bronz, un ceasornic de buzunar, o pană de
argint și un tablou pictat de I.V Voinescu. În acea zi, a fost tipărit un număr de revistă festiv și unic, pe opt pagini, cu titlul  Caragiale. Pe copertă
avea un desen de N.S. Petrescu și o caricatură de Constantin Jiquidi, iar textele - proză și poezii - au fost semnate de cei mai de seamă prieteni ai
sărbătoritului
 Pentru piesele originale care înregistrau cele mai multe reprezentații, Teatrul National din Bucuresti acorda în primul deceniu al secolului trecut
premii bienale. Printre autorii premiați în luna aprilie 1912 s-au aflat: Dimitrie Anghel, pentru piesa Cometa; I. L. Caragiale, pentru piesele: D-ale
carnavalului, O noapte furtunoasa și Napasta; Victor Eftimiu, pentru piesele: Akim, Ariciul si sobolul, Ave Maria si Crăciunul lui Osman. La 25
ianuarie 1885, Caragiale mai primise un premiu, tot de la Teatrul National, pentru piesa D-ale carnavalului, din partea unui juriu format din Vasilie
Alecsandri, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Grigore Ventura și V.A. Urechea.
 COMICUL LA CARAGIALE

 I.L. Caragiale a creat o operă cu particularităţi care o unicizează în contextul literaturii naţionale, dar şi universale, o operă în care se disting cu
uşurinţă trei universuri diferite : comic, tragic şi fantastic. Principala modalitate de caracterizare a personajelor şi de construire a situaţiilor în
care sunt puse îl constituie comicul. Comicul apelează, pe langă ironie,la satiră,care deseori este virulentă, ori duce la sarcasm, stârnind
hohote puternice şi profunde, având drept scop condamnarea, dezaprobarea şi îndepărtarea trăsăturilor negative ale societăţii sau ale
oamenilor.
Comic al situaţilor
 Caragiale foloseşte scheme tipice , modalităţi cunoscute în literatura comică universală , cum ar fi încurcătura , confuzia , coincidenţa ,
echivocul , revelaţiile succesive , quiproquo - ul = (înlocuirea cuiva prin altcineva , substituirea , acumularea progresivă , repetiţia ,evoluţia
inversă , interferenţa ).Exemplu: pierderea şi găsirea scrisorii, apariţiile neaşteptate ale cetăţeanului turmentat, prezenţa unor grupuri insolite:
triunghiul conjugal:Zoe,Trahanache şi Tipătescu; cuplul Brânzovenescu – Farfuridii; diversele combinaţii , de adversari, indicaţile de la centru
privind alegerea lui Dandanache, confuzia făcută de Dandanache între identitatea lui Trahanache şi a lui Tipătescu. Comicul de situaţie
reiese,aşa cum îl arată şi numele,din situaţiile cele mai suprinzătoare în care sunt puse personajele, provocate de coincidenţe,de
încurcături,confuzii şi împrejurări echivoce. Înfăţişând tipul cuceritorului, al aventurierului, Nae Girimea, frizer şi subchirurg, provoacă toată
agitaţia şi încurcăturile piesei, ,,D-ale carnavalului’’ declanşează comicul de situaţie, care constituie şi subiectul comediei. El este amantul
Miţei Baston, care la rândul ei este amanta lui Mache Razachescu, ce-i mai zice şi Crăcănel. Dar, în acelaşi timp, Nae este şi amantul Didinei
Mazu, amanta lui Iancu Pampon. Situaţiile comice apar încă de la începutul piesei cu apariţia în frizerie, locul de desfăşurare a primului act a lu
Pampon care-l caută pe d. Nae într-o problemă delicată şi care este întrebat de Iordache calfa d. Nae ce doreşte. Acesta insistă politicos să-şi
ofere serviciile ,,da,poftiţi!...Barba?Părul?...’’Atunci poate vă spălaţi la cap?’’.Dar, Pampon, nu se spală pe cap pentru că suferă de bătăi de
inimă şi apoi nu a venit pentru ,,alişveriş’’.Apoi o altă situaţie comică este aceea relatată de Iordache lui Pampon în legătură cu spiţerul care a
reuşit să-l înşele pe stăpânul lui vreo zece luni cu biletele de abonament. Apariţia pateticei Miţa, care se trânteşte pe scaun şi spune că este
nenorocită pentru că:,,Nae,pe care l-am iubit,pe care l-am adorat pentru eterniatate, pană la nebunie...’’.o înşală şi care ameninţă cu un
scandal cum,,n-a mai fost până acum în tot Universul’’ precum şi apariţia Cantindatului legat cu o basma la fălci sunt alte situaţii care
construiesc comicul de situaţie. Deşi, îl doare măseaua, vorbeşte mult, pentru ca in final, când Iordache aduce cleştele, el iese repede din
frizerie spunând că ,,...e târziu....am treabă la canţilarie, am o groază de avizuri de făcut...’’. Dar poate cel mai bine iese în evidenţă comicul
de situaţie în actul al II-lea, când toate personajele comediei se întâlnesc cu balul mascat din mahala. Tachinarea Didinei de către Catindatul
care era bine ,,magnetizat’’,monologul lui Crăcănel referitor la faptul că tot nu pricepe de ce a fost agresat, Iordache în costum de turc care o
induce în eroare pe Miţa, modul în care Crăcănel află că este înşelat pentru a opta oară şi că i se spune ,,Mangafaua’’, schimbarea costumelor
pentru a nu fi recunoscuţi unii de ceilalţi, aruncarea sticuluţei cu vitrion englezesc şi plecarea în grabă a lui Nae,a Didinei şi a lui Iordache de la
 COMICUL LA CARAGIALE

Comicul de limbaj

 Este cu totul remarcabil în toată opera lui Caragiale şi un mijloc de caracterizare ce-l individualizează net pe acest inegalabil dramaturg în întreaga literatură
română. Scriitorul nu construieşte fraze ample, suprimă tot ceea ce i se pare de prisos, tot ceea ce ar îngreuna receptarea imediată şi clară a ideilor exprimate.
Limbajul folosit de personaje este un mijloc de tipizare a acestora. Astfel, ticurile verbale: „Aveţi puţintică răbdare, stimabile”, „Mă-nţelegi?”, „Daţi-mi voie”
utilizate de Trahanache sau Farfuridi, întrebuinţarea exagerată a cuvântului „curat” de către Pristanda, alăturat chiar unor termeni opuşi („curat murdar”),
modul de adresare al lui Dandanache cu „neicuşorule”, „puicuşorule”, nu numai că provoacă râsul, dar şi caracterizează pe cel ce le foloseşte, lăsându-l pe
spectator să-şi definitiveze impresia despre personaj. Greşelile de vocabular se produc din cauza deformării cuvintelor, mai ales a neologismelor, fie din lipsa
de instrucţie, fie din mimetism (prin imitaţie.):pronunţie greşită: "levorver", "bagabont", "amploiat", "ambit", "ceferticat medical; etimologie greşită: "sufragiu",
cu sens de "vot" ("nu vom putea intra pe calea viritabilelui progres, până ce nu vom avea un sufragiu universale...") este înţeles cu sensul de "servitor" ("bate
în ciocoi, unde mănâncă sudoarea poporului suveran... ştii: masa sufragiu"). Confuzia se face intre sufragiu (vot), provenit din limba franceză -suffrage- şi
sufragiu (servitor), cuvânt provenit din limba turcă – sofraci; lipsa de proprietate ale termenilor: "a manca ", însemnând "a lipsi" este înţeles cu sensul de "a
manca"; de exemplu, citatul din articol este "nimeni nu trebuie a manca de la datoriile ce ne impun solemnitatea" iar Ipingescu explica superior ca "să nu mai
mănânce nimeni din sudoarea bunioara a unuia ca mine şi ca dumneata, care suntem din popor"; confuzie între cuvintele provenite din limba franceză "pitie"
care înseamnă "mila" şi "piete" care are sensul de "cucernicie": "Nu striga! nu striga! fii mizericordioasă; aibi pietate!"; amestecul ridicol al cuvintelor de jargon
cu limbajul de mahala: "eram ambetată absolut", "aşa deodată, sanfaso", "Uf! Tăţico, maser, bine ca m-a scapat Dumnezeu de traiul cu pastramagiul!", "Ei,
Doamne, tato, parol, ştii că eşti curioasă!", "Merg numai aşa de un căprit, de un pamplezir", "Ei! ţaţo, eu ma duc, bonsoar, alevoa.”
Comicul de nume
 Este o altă modalitate de construire a personalităţii unui erou, specific de altfel în opera lui Caragiale. Semnificaţia numelui mai fusese folosită şi înainte, în teatrul lui Vasile
Alecsandri, care însă îşi numea eroii mult prea transparent pentru firea acestora: Pungescu, Clevetici, Răzvrătescu. Caragiale are un rafinament aparte în alegerea numelor,
sugerând prin ele nu numai o trăsătură dominantă, ci chiar un întreg caracter. Jupân Dumitrache Titircă - este stăpânul, conducătorul familiei şi al prăvăliei de cherestea.
Cuvântul "jupân" este un titlu onorific de politeţe, devenit aici prenumele personajului, ceea ce sugerează satisfacţia bărbatului că "s-a ajuns", parvenind pe scara socială la
statutul onorabil de "negustor".
 a) Zaharia Trahanache sugerează capacitatea de a se modela uşor, îl modelează interesul, ordinele superiorilor de la centru.
b) Caţavencu sugerează demagogia (" caţă ");
c) Farfuridi - Brânzovenescu cuplu comic , nume cu rezonanţe culinare;
d) Agamiţă Dandanache urmaşul prin nume al teribilului războinic
din " Iliada " lui Homer , Agamemnon , cuceritor al Troei; produce
o adevărată " dandana "prin aplicarea rece şi cu metoda a
machiaverticului.
e)Pristanda numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc
în care se bate pasul într-o parte şi în alta fără să se pornească
niciunde, numele se potriveşte perfect cu şiretenia primitivă a
acestuia.
 COMICUL LA CARAGIALE

Comicul de caracter
 Conturează personaje ridicole prin trăsături negative, tare morale, stârnind
râsul cu scop moralizator, deoarece nimic nu îndreaptă mai bine defectele
umane decât râsul: demagogul Caţavencu; ramolitul Dandanache; slugarnicul
Pristanda; prostul fudul Farfuridi. Ion Luca Caragiale creează tipologii de
personaje, dominate de trăsături morale negative, fapt
pentru care Garabet Ibrăileanu afirma că autorul face concurenţă "stării
civile". Personajele din comediile lui Caragiale sunt construite pe contradicţia
dintre esenţă şi aparenţă, deoarece ele sunt dominate de o ţară morală ce se
ascunde sub aparenţa cinstei şi a corectitudinii. Comicul de caracter este
ilustrat prin statutul social al personajelor, care determina atitudini şj reacţii în
funcţie de împrejurări şi interese personale. Rica Venturiano este ziarist,
student in drept, dar gălăgios, incult şi demagog. Atunci când tânărul este
suspectat că face ochi dulci "damelor" de la masa lui Dumitrache, acesta îl
numeşte "bagabontul", "scârţa-scârţa pe hârtie", "coate-goale", "moftangiul",
"maţe-fripte". Când află că nu atentase la onoarea lui de familist, Jupân
Dumitrache are o cu totul altă părere, consideră că tânărul este plin de calităţi
şi exclamă cu admiraţie: "Cum combate el, poate să ajungă şi ministru". Ziţa
este incultă şi romantică, Chiriac este prost, egoist şi limitat sufleteşte, iar
Jupân Dumitrache este prost, primitiv şi arţăgos, fiind obsedat de "onoarea
mea de familist", care îi este însă necinstită chiar de către omul lui de
încredere. Ca modalităţi de caracterizare directă/indirectă a personajelor, pe
lângă propriile fapte, gânduri şi atitudini (prin acţiune), sunt de remarcat în
această comedie opiniile celorlalte personaje sau didascăliile foarte sugestive
ale lui Caragiale. Un alt procedeu artistic de caracterizare a personajelor este
monologul care, în comedia "O noapte furtunoasă", este reprezentativ în
conturarea lui Spiridon, "băiat de procopseală în casa lui Titircă".
 COMICUL LA CARAGIALE

Comicul de intentie
 Este o modalitate destul de rar întâlnită în literatură, ilustrând atitudinea autorului faţă de personaje şi de situaţiile în care acestea
acţionează. Pornind de la propria afirmaţie, aceea că "nimic nu arde pe ticăloşi mai mult ca râsul",Caragiale îşi iubeşte cu patima
personajele, ii e draga lumea aceasta degradată, care-i dă posibilitatea să-i ridiculizeze moravurile locuitorilor din mahalalele
bucureştene. De aceea, spectatorii, cititorii iubesc la rândul lor personajele lui Caragiale, deşi unele sunt de-a dreptul imorale, ba
chiar, multe dintre replicile lor sunt rostite şi astăzi cu veselie şi plăcere, întrucât ele nu şi-au pierdut deloc sensul şi esenţa.
Caragiale este un scriitor obiectiv , dar nu este un scriitor indiferent - pare îngăduitor faţă de personajele sale , dar nu arată
trăsăturile care-i fac pe oameni ridicoli , tratându-i cu ironie , punându-i în situaţii absurde , groteşti , demontând mecanismele
sufleteşti şi reducându
 ORALITATEA LA CARAGIALE

Sintaxa
 Unele dintre particularităţile sintactice proprii limbajului personajelor
sunt de sursă populară, iar altele reprezintă construcţii semiculte:
dezacordul dintre subiect şi predicat (mi-a tăiat drumul nişte cîini; a
facut oamenii chef; n-a intrat zilele-n sac),construirea
complementului indirect în dativ şi a atributului în genitiv (exprimare
prin substantive comune masculine) cu articolul proclitic „lui” (spui
eu tot lu domnu avucatu, văduva lui priotul Sava), completiva
directă introdusă prin ,,(pentru) ca să" (pot pentru ca să zic că în nici
o ţară nu s-a mai întîmplat...; nu aş putea pentru ca să vi le zic în
persoană;E aşa de tîrziu, care nu pot pentru ca să mai merg),
anacolutul (vă rog respectos a mi se acorda mie postul de avocatu
statului, pe care o voiu îndeplini cu zel şi activitate) ş.a.m.d. Limba
folosită de Caragiale în comedii şi în Momente şi schiţe ilustrează
gândirea aberantă a personajelor, scriitorul înregistrînd pînă la cea
mai mică nuanţă particularităţile de vorbire ale acestora şi divulgînd
demagogia, prostia pretenţioasă, vulgaritatea.
ORALITATEA LA CARAGIALE

Lexicul
 Nevoia irezistibilă de a folosi nu numai neologisme, ci şi, adesea, cuvinte şi expresii franţuzeşti, unele
modificate, adică stâlcite, altele păstrate aproximativ, în forma lor originară, nu poate apărea decât într-o
societate pe cale de descompunere sau cel puţin de totală dezorganizare. Caricaturizarea limbii naţionale de
către exponenţii acestei societăţi este cea mai vie expresie a propriei ei decăderi. Foarte rar a reuşit un
scriitor să ilustreze adevărul despre unitatea limbii şi a gândirii în măsura în care a izbutit Caragiale, folosind
aspecte caricaturale, denaturate ale vorbirii. Astfel putem vorbi despre un anumit jargon, mai precis o
caricatură a jargonului autentic, după cum şi cei care-l folosesc sunt o caricatură a vârfurilor clasei
dominante.

Fonetica
 Cele mai importante trăsături fonetice sunt: transformarea lui ă in e dupa consoanele ş, j: birje; grije etc.; iotacizarea
verbelor la indicativ şi la conjunctiv: să spuie; să ma pui; scoţ: să se-nchiză; să te-auza; văz etc.; forme regionale ale
prepoziţiilor şi ale conjuncţiilor: dă; pă; pîn; pîntre;despre (dinspre).

Morfologia
 Trăsăturile regionale se limitează la înregistrarea unor forme ale pronumelor şi ale adjectivelor demonstrative sau ale
tipurilor verbale specifice Munteniei: ăsta; ăştia; ăla; aia; alea; dedei; dedeam; steteam; am declaratără; am plătitără; ne-
am bucuratără; l-a suplimatără; ai înţelegut etc.
ORALITATEA LA CARAGIALE

PERSONAJE
 O atenţie deosebită merită limbajul lui Rică Venturiano, prin faptul că prin el
Caragiale a reuşit să concentreze cu un simţ lingvistic şi artistic extraordinar
toate particularităţile caracteristice latinismului, făţiş sau camuflat sub masca
italinialismului. Putem înregistra aici o serie de perle lexicale venturianeşti:
„chiarifica” (clarifica), „angel radios”, „mizericordios”, „ingrată”, „amoare” (şi
„amor”), „lampă gazoasă” (lampă cu gaz aerian), „justaminte”, „tenebros”,
„mizericordie”, „venitor” (viitor), „protege” (“protege-mă”), “silenţiu”,
“lugrubru”, „orologiu” etc. Cu Rică Venturiano seamănă, destul de bine Ziţa,
care fără a fi „studinte” ca el, a învăţat totuşi câţiva ani la „pasion”, citeşte
Dramele Parisului, şi în consecinţă, este superioară celorlalţi eroi din ,,O
noapte furtunoasă”. Multe dintre personajele lui Ion Luca Caragiale ( din
opera comică) au intrat în memoria noastră prin ticurile verbale ce le sunt
caracteristice şi care provin din aceeaşi derulare mecanică a gîndirii: ,,Curat”
(Pristanda); ,,Ai puţintică răbdare” (Trahanache); ,,Rezon” (Ipingescu) ş.a.m.d.
Harul lui Caragiale, unic, este de a adecva vorbirea fiecărui personaj condiţiei
lui sociale şi caracterului său. De exemplu, Cetăţeanul turmentat şi Pristanda
deformează fonetic cuvintele, în timp ce Zoe şi Tipătescu folosesc aceleaşi
cuvinte corect. ,,Toţi umoriştii au utilizat stricarea graiului prin incultură,
specializare, origine stăină, invaliditate, cu Moliere în frunte''(G.Călinescu). Fin
observator al graiului vorbit, Caragiale satirizează jargonul franco-romîn, dar îi
ridiculizează şi pe latinişti; Marius Chicoş Rostogan, pedagogul de şcoală
nouă, îmbină, în exprimarea sa, savoarea regională a graiului ardelenesc cu
mania latinistă a epocii şi, astfel, Caragiale demonstrează că limba literară
trebuie ,,curăţată'' de elemente regionale şi de latinisme. 
 ORALITATEA LA CARAGIALE

Limbajul
 Ocupaţia cea mai răspândită în lumea lui Caragiale este statul de vorbă. Oamenii abia aşteaptă un prilej ori un pretext să
înceapă „o discuţie”, de obicei una „foarte animată” şi mai întotdeauna mult prelungită, vorbitul fiind chiar viaţa lor.
Devenind brusc tăcută, probabil că lumea lui Caragiale s-ar sufoca, şi-ar pierde, în orice caz, până şi ultima aparenţă de
viaţă. Partenerul ideal de conversaţie în lumea aceasta este cel care încuviinţează grav şi pătruns de respect, tot ceea ce
spune vorbitorul („rezon”). Pofta de a vorbi şi setea de aplauze sunt de nedespărţit în lumea lui Caragiale. Lumea lui
Caragiale se comunică, se constituie prin limbă, se naşte din vorbe. Avântul imperios de înfiinţare prin intermediul verbalităţii
o rupe de realitate, dar o şi determină să travestească realitatea în ficţiune, să-i confere atributele specifice iluziei.
Trăncăneală şi optimism, vorbărie şi veselie, în opera lui Caragiale dezlănţuirea verbală şi excitaţia euforică apar mai ales în
situaţiile în care realitatea şi adevărul sunt înlocuite de fals şi minciună. Caragiale, la fel ca marii scriitori de pretutindeni, se
dovedeşte a fi un observator neîntrecut al vorbirii contemporanilor săi, indiferent de categorie socială. Personajele din
comediile şi schiţele satirice ale lui Caragiale aparţin burgheziei, micii burghezii şi mahalalei în general. Lipsesc în întregime
ţăranii şi aproape cu totul boierii şi vârfurile burgheziei. Caragiale este un observator tot aşa de atent şi subtil al vorbirii
oamenilor ca şi al acţiunilor lor. Ambele aspecte se completează reciproc, deoarece au un izvor comun: gândirea, cu toate
manifestările ei multiple şi variate, cu ajutorul lor putem cunoaşte şi, deci, analiza oamenii, psihologia lor, produs al
condiţiilor de viaţă social-economică dintr-o epocă dată