Filmul mut, se poate defini ca productia ale cărei imagini nu sunt
însoțite de o pista de sunet, iar replicile sunt redate sub formă de inserturi scrise între diferite secvențe. Perioada filmului mut este cuprinsă din 28 decembrie 1985 când Fratii Lumiere au prezentat prima proiecție cinematografică cu filmul "La sortie d'usine Lumiére à Lyon", până la apariția primului film sonor în anul 1926, când societatea „Warner” aflată în pragul falimentului realizează expermental un film-operă, muzical și cântat sonor, „Don Juan”, cu actorul John Barrymore ca vedetă. Totuși, primul film sonor este socotit a fi filmul realizat în anul 1927 de aceeași societate a fraților Warner, „Cântărețul de jazz”, cu actorul Al. Jonson în anul 1927. FILMUL MUT În perioada de început a cinematografiei, datorită condițiilor tehnice de realizare de producții cinematografice -filmul-, prezentarea acestora se făcea fără a fi însoțite de un sunet care să facă personajele să "vorbească". Dar, după perioada artizanală a filmului, unde totul era improvizație, producerea lui trece la cea industrială, favorizată și de apariția sălilor specializate cinematografele. Acest lucru trebuia făcut cu investiții care trebuia să aducă profituri producătorilor. Filmul trebuia făcut cu arta, și înțeles de public. Dialogurile, eventual erau exprimate prin niște inserturi scrise, între diferite secvențe ale acțiunii. FILMUL MUT După ce fenomenul cinematografic a devenit o industrie apărând cinematografele, unii patroni pentru a ameliora oarecum atmosfera acțiunii, au introdus în sală pianul sau chiar orchestre. Uneori s-a recurs în afara de orchestră, așa cum a procedat regizorul american D.W.Griffithla lansare producție ”Nasterea unei natiuni", care pentru a accentua dramatismul filmului, în a plasa actori în spatele ecranului pentru unele dialoguri concordante cu cele a actorilor din proiecție. FILMUL MUT Aceast neajuns, muțenia filmului, nu i -a împiedicat pe marii realizatori de filme, să dea noii arte de exprimare, capodopere de valoare. Arta filmului mut era concentrarea asupra expresiei imaginii redate, o expresie specifică, teatrală, chiar uneori exagerată a actorilor. Această artă a filmului mut a atins culmi artistice înalte; o serie de actori, aleși după rigorile fotogeniei au contribuit la aceasta (să amintim doar de Rudolf Valentino). Perfecțiunea artei mute a filmului a pus la îndoială însăși preceptul de a sonoriza filmul. Mulți au considerat că filmul sonor va fi moartea cinematografului, inclusiv Charlie Chaplin, temere care așa cum spunea istoricul de cinema Georges Sadoul nu s-a întâmplat întru-cât ..."Operele cele mai bune ale artei mute, solicitau sunetul și vorba". FILMUL MUT Vorbind de filmul romanesc, rămâne memorabil “Independenta Romaniei", ca importantă realizare a filmului mut produs în România. Rămâne de asemenea memorabilă activitatea regizorului Jeno Janovics la Cluj. Valoarea deosebită a filmului mut este dată și prin faptul că pelicula folosită a fost de tip alb-negru. FPS (FRAMES PER SECOND/CADRE PE SECUNDA) – ILUZIA MISCARII Mai intai trebuie clarificat un adevar general despre film: nimic nu se misca, dar cand vedem multe imagini rapid creierul nostru creeaza iluzia miscarii. Acest fenomen a fost denumit fenomenul Phi si a fost prima data elaborat de Max Wertheime in 1912. Acesta zicea ca creierul uman paote procesa 10-12 imagini individuale pe secunda, la aparitia mai multor imagini creierul nostru contopeste imaginile in miscare. Dar primul fps nu a fost 12. EVITAREA FLICARITULUI La camerele cu filn era nevoie sa se opreasca proiectia (sa se opreasca lumina) pentru a evita neclaritatea. 12 cadre cu 12 perioade intermitente de intuneric ar produce o licarire inacceptabila. Acest fapt ridica intrebarea: de cate ori trebuie sa afisam imagini pe ecran ca sa dispara flicaritul? Thomas Edison afirma ca ‘numarul magic’ este 46 de cadre pe secunda, punct in care o lumina proiectata nu va aparea sa flicareasca datorita persistentei viziunii (nu vom observa ecranul intunecandu-se). STANDARDELE FINALE Deci am ajuns la o concluzie: 46 de cadre pe secunda. Dar nu se termina aici: 46 fps-uri ar insemna trecerea prin mult film, care nu este ieftin. Proiectantii au venit cu o idee unica: avand un declansator cu 2/3 lamele se putea creste fps-ul proiectat fara a folosi mai mult film. Cu 3 lamele s-a ajuns de la 16fps pe film la 48 fps-uri proiectate. NORMA ADOPTATA Din cauza ca rotirea filmului era manuala (era rulat mai rapid si mai incet din motive dramatice si economice) si din lipsa unei norme standard, filmul mut a folosit 14-26 fps-uri, folosind tehnicile anterior mentionate. Introducerea sunetului a fost cea mai drastica schimbare tehnologica si artistica in instoria filmului. Deoarece sunetul era inregistrat pe benzi din laterala filmului s-a adoptat o norma standard care sa permita producerea in masa, ramanand la 24 fps-uri, norma inca folosita in cinematografia de azi ISTORIE În anii 1830, imagini în mișcare au fost produse pe tamburi și discuri rotative, cu invenții independentă de Simon von Stampfer (stroboscop) în Austria, Joseph Plateau (fenakistoscop) în Belgia și William Horner (zoetrope) în Marea Britanie. În 1845, Francis Ronalds a inventat prima cameră de succes capabilă să realizeze înregistrări continue a indicațiilor variate oferite de instrumentele meteorologice și geomagnetice de-a lungul timpului. Camerele foto au fost oferite unui numar mare de observatorii din întreaga lume și unele au rămas în funcțiune chiar până în secolul XX. ISTORIE La 19 iunie 1878, Eadweard Muybridge a fotografiat cu succes un cal numit „Sallie Gardner” , aflat în mișcare rapidă, folosind o serie de 24 de camere stereoscopice. Camerele erau dispuse de-a lungul unui traseu paralel cu cel al calului și fiecare obturator de camere era controlat de un fir de declanșare declanșat de copitele calului. Erau la distanță de 21 de inchi (53 cm) pentru a acoperi cei 6 metri făcuți de pasul calului, făcând poze la o mie de mii de secundă. La sfârșitul deceniului, Muybridge a adaptat secvențe ale fotografiilor sale la un zoopraxiscop pentru a creea scurtmetrajele, „filme” proiectate, primitive, ce erau adevarate senzații în excursiile sale de lectură până în 1879 sau 1880. Nouă ani mai târziu, în 1882, savantul francez Étienne-Jules Marey a inventat un pistol cronofotografic, care era capabil să inregistreze 12 cadre consecutive pe secundă, înregistrând toate cadrele din aceeași imagine. ISTORIE Sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului XX au dat naștere la o tendinta noua: utilizarea filmului nu numai în scopuri de divertisment, ci și pentru explorare științifică. Biologul și cineastul francez, Jean Painleve, a depus eforturi ari pentru popularizarea utilizarii filmului în domeniul științific, deoarece noul mediu a fost mai eficient în captarea și documentarea comportamentului, mișcării și mediului de viata al microorganismelor, celulelor și bacteriilor, decât cu ochiul liber. Introducerea filmului în câmpuri științifice a permis nu numai vizualizarea imaginilor și obiectelor noi, cum ar fi celulele și obiectele naturale, ci și vizualizarea acestora în timp real, în timp ce înainte de inventarea imaginilor în mișcare, oamenii de știință și medicii au trebuit să se bazeze pe schițe desenate manual ale anatomiei umană și a microorganismelor ISTORIE W. K. L. Dickson, care a lucrat sub conducerea lui Thomas Alva Edison, a fost primul care a proiectat un aparat de succes, Kinetographul, patentat în 1891. Această cameră facea o serie de fotografii instantanee pe emulsia fotografică Eastman Kodak standard acoperită de o bandă transparentă de celuloid cu lățimea de 35 mm. Rezultatele acestui proiect au fost afișate pentru prima dată în public în 1893, folosind aparatul de vizualizare proiectat și de Dickson, Kinetoscopul. Conținut într-o cutie mare, doar o singură persoană care se uita la ea printr-o gaura putea vedea filmul.