Complicaţiile metabolice

acute ale diabetului zaharat

Larisa Zota
Conf. universitar
USMF “N. Testemiţanu”

Chişinau 2011
 Complicaţiile metabolice ale DZ
Micile decompensări ale echilibrului glicemic, dacă se
prelungesc în timp sau sunt permanente sunt răspunzătoare
de dezvoltarea complicaţiilor cronice.
Marile dereglări metabolice condiţionează adevărate
accidente acute care pot ajunge să fie incompatibile cu viaţa.
Principalele complicaţii acute ale diabetului zaharat sunt:
 cetoacidoza şi exprimarea ei severă coma
cetoacidozică,
 coma hiperosmolară,
 coma lactacidozică,
 coma hipoglicemică.
 Cetoacidoza şi coma cetoacidozică

Coma cetoacidozică este complicaţia cea mai gravă a

diabetului zaharat, reprezentând expresia insuficienţei absolute
sau relative de insulină şi scăderii rapide şi marcate a utilizării
glucozei de către ţesuturile organismului.
Ea survine de obicei la bolnavii cu diabet zaharat tip 1 care are o
evoluţie gravă, adeseori labilă. În aproximativ 15% din cazuri apare la
pacienții trataţi cu regim alimentar şi ADO.
Cauzele declanşante ale cetoacidozei diabetice.
Un număr limitat de cazuri se internează în comă
diabetică “inaugurală”, punând în evidenţă un diabet zaharat
necunoscut. În celelalte cazuri şi chiar în multe din comele
“inaugurale” există o cauză declanşantă evidentă.
 Cauzele declanşante ale cetoacidozei
diabetice.
1. Abaterile de la regim (abuzul alimentar global sau de glucide) sau
reducerea exagerată de glucide, cu raţie bogată în lipide;

2. Insuficienţa insulinoterapiei (oprirea tratamentului cu insulină din

diverse motive, tentativa de a înlocui tratamentul cu insulină cu dietă sau
regim alimentar în diabetul zaharat de tip 1, greşeli in tehnica injectării
insulinei ş.a);

3. Asocierea infecţiilor acute, accidente vasculare, traumatisme sau

stresul psihic şi altele determină creşterea necesităţilor de insulină şi, dacă
nu se corectează doza de insulină, diabetul se decompensează până la
cetoacidoză şi chiar comă;

4. Infecţiile acute cu germeni patogeni localizate sau generalizate,

stările septice, procesele purulente;
5. Tratamente cu saluretice, corticoizi sau alte medicamente
hiperglicemiante;

6. Unele stări fiziologice: menstruaţia, sarcina, surmenajul, stările

emoţionale, şocul etc.
Cetoacidoza diabetică: fiziopatologie.
Cauza principală este lipsa relativ avansată sau chiar absolută
a insulinei care declanşează o serie de tulburări metabolice.
Metabolismul glucidic:
Lipsa de insulină duce la
 scăderea cantităţii de glucoză utilizată la nivelul ţesuturilor
periferice,
 declanşează catabolismul glucidelor de rezervă – glicogenoliza
hepatică,
 şi accelerează producţia hepatică de glucoză pornind de la
precursori neglucidici (neoglucogeneză pe seama lipidelor şi
proteinelor proprii) atingând până la 1000 g/zi - de 3 ori mai
mult ca în foame.
Lipsa de insulină împiedică metabolismul normal al
glucozei ceea ce conduce la menţinerea sa la valori crescute în
lichidul extracelular si prin aceasta la creşterea presiunii
osmotice eficace (1 gr. de glucoză exercită o presiune osmotică
de 5,5 miliosmoli).
Cetoacidoza diabetică: fiziopatologie.
Creşterea presiunii osmotice duce la fuga de apă
din celulă, adică la deshidratare celulară.
Concomitent, are loc o scădere a Na şi Cl din lichidul
extracelular fie prin simpla diluţie, fie prin
pătrunderea lor în celulă în locul K care ese din celulă.
În acelaşi timp hiperglicemia se însoţeşte de o
creştere a diurezei, datorită acţiunii osmotice a glucozei. Se
ştie că tubul renal nu poate resorbi mai mult decât 350 mg
glucoză / min. Orice cantitate de glucoză ce depăşeşte
această posibilitate de resorbţie tubulară va fi eliminată.
Pentru eliminarea glucozei este necesară o anumită cantitate
de lichid (1 miliosmol glucoză necesită pentru diluţie
minimum 2,14 ml apă/min).
Cetoacidoza diabetică: fiziopatologie.
Glucozuria atrage după sine eliminarea unei părţi din lichidul extracelular.
Pe de altă parte, hipertonia plasmatică şi deshidratarea intracelulară au ca
efect setea intensă, iar excitarea osmoreceptorilor hipotalamohipofizari
va duce la o hipersecreţie de HAD, care va tinde la creşterea
reabsorbţiei de apă în tubul distal renal, încercând sa micşoreze diureza.
Deci au loc 2 tendinţe contradictorii:

1. diminuarea spaţiului exstracelular prin diureza osmotică şi, concomitent,

eliminarea Na şi Cl;
2. menţinerea spaţiului exstracelular graţie setei şi acţiunii HAD.

O corecţie bună în acest moment necesita, pe lângă scăderea

glicemiei, şi un aport de lichide şi săruri.
Dacă corecţia nu are loc, se ajunge treptat la deshidratarea
extracelulară cu consecinţe asupra tensiunii arteriale
(hipotensiune, colaps) şi asupra lichidelor interstiţiale
(reducerea turgorului subcutanat).
 Cetoacidoza diabetică: fiziopatologie.
 În ţesutul adipos carenţa insulinică stimulează lipoliza şi
acumularea în sânge de acizi graşi liberi şi trigliceride, care
favorizează apariţia unei insulinorezistenţe. Ficatul
suprasolicitat nu poate metaboliza aceşti produşi până la CO2
şi H2O, catabolismul lor se opreşte la stadiile intermediare de
corpi cetonici (acidul acetoacetic şi produsul său de reducere
acidul beta-hidroxibutiric ) care ating nivele sanguine excesive
până la 1000 mmol/l (N sub 100 mmol/l) ceea ce depăşeşte
capacitatea de utilizare a lor şi de excreţie de către muşchi şi
rinichi. Aceştia sunt acizi organici puternici, care provoacă o
acidoză, pe care hiperventilaţia nu o poate compensa şi care
depăşeşte capacitatea de tampon a plasmei. Acetona se
formează prin decarboxilarea neenzimatică a acidului
acetoacetic, se găseşte de asemenea în cantităţi mari în
sânge, de unde trece în urină şi în aerul expirat şi dă o halenă
cu un miros caracteristic;
 Cetoacidoza diabetică:
fiziopatologie.
Metabolismul proteic:
Deficitul de insulină conduce la un hipercatabolism
proteic - o parte din aminoacizi intră în reacţii de
neoglucogeneză şi sporesc glicemia, iar altă parte
degradează, însă catabolismul este incomplet, ca şi
acizii graşi, oprindu-se la etape intermediare de corpi
cetonici accentuând cetogeneza.
În cetoacidoză creşte concentraţia hormonilor
contrainsulinici (cortizol, STH, glucagon şi
catecolamine), care sporesc neoglucogeneza,
lipoliza şi insulinorezistenţa.
 Cetoacidoza diabetică:
fiziopatologie.
În diureza crescută, odată cu apa se pierd cationii
de Na+, K+, Ca++, Mg++, P. Aceste pierderi de
valenţe alcaline precum şi acumularea de valenţe
metabolice acide, prin sporirea producerii corpilor
cetonici, determină acidoza metabolică.
Acidoza metabolică reduce bicarbonaţii
plasmatici, iar concentraţia crescută a ionilor de
hidrogen stimulează centrul respirator din bulb, care
amplifică activ respiraţia (respiraţia Kussmaul) pentru
a elimina pe cale respiratorie excesul de valenţe
acide.
 FIZIOPATOLOGIA CETOACIDOZEI DIABETICE
Insuficienţă absolută sau
Lipoliză relativă de insulină

Proteoliză
Hiperproducţie de Accelerarea glicogenolizei şi
corpi cetonici neoglucogenezei

Eliberarea de alanină
şi alţi aminoacizi Hiperglicemie
şi glucozurie
Acidoză metabolică
Creşterea ureei
Hiperosmolaritate
Poliurie osmotică

Pierdere de apă, K+,

PO4-, baze tampon Deshidratare Sete

Colaps Aritmie Polidipsie

COMĂ
 Cetoacidoza diabetică: clinica
Coma cetoacidozică se instalează insidios,
treptat. În raport cu gravitatea semnelor clinice
se disting 3 grade de tulburări, care sunt în
fond 3 etape succesive ale disfuncţiei
metabolice:
 cetoacidoza moderată;

 cetoacidoza avansată sau precoma;

 cetoacidoza severă sau coma diabetică care

poate fi vigilă sau profundă.
 Cetoacidoza moderată.
Se caracterizează prin simptomatica unei
decompensări acute şi progresive a diabetului
zaharat: apare setea, poliuria, pierderea în greutate
necătând la faptul că apetitul nu este scăzut
considerabil. Chiar la această etapă se determină
semnele intoxicaţiei: oboseala nejustificată,
slăbiciunea generală, cefalea, greţuri, miros de
acetonă în actul de respiraţie.
Se determină hiperglicemia mai mult de 16,5
mmol/l, glucozuria şi în urină se pun în evidenţă
corpii cetonici. PH-ul sanguin 7,31-7,35.
Dacă nu se aplică la timp tratamentul, dereglările
metabolice progresează.
Cetoacidoza avansată sau precoma
La cele de mai sus, care se exagerează ca intensitate, se
adaugă: anorexia, greţurile, vomele repetate uneori
incoercibile ce agravează şi mai mult deshidratarea şi
dereglările electrolitice, arsuri epigastrice, gastralgii,
meteorism, constipaţii sau diaree, dispnee metabolică de tip
Kussmaul (apare la pH-ul sanguin sub 7,2). Progresează
slăbiciunile generale, somnolenţa, apatia. Bolnavii se
orientează în timp şi spaţiu, la întrebări răspund monoton,
unisilab, cu întârziere.
Semnele de deshidratare sunt evidente. Limba şi
mucoasa bucală sunt uscate, zmeurii, pielea uscată, turgorul
scăzut, ochii se exavează. Tahicardia este în jur de 100 – 120
bătăi în minut, iar tensiunea arterială are tendinţa la scădere.
Dacă şi la această etapă nu se întreprind măsuri terapeutice bolnavul
devine indiferent, somnolenţa progresează şi bolnavul treptat se adânceşte
în comă profundă
 Cetoacidoza severă sau coma diabetică
Această fază este definită de 3 categorii de semne:
 deshidratare excesivă;
 hiperpnee acidotică;
 tulburări ale conştiinţei.

Semnele de deshidratare globală celulară şi extracelulară sunt:

 trăsături emaciate, nasul subţire;
 cavităţile orbitale adâncite:
 globii oculari moi;
 pielea uscată, aspră rece, cu excoriaţii;
 turgorul pielii şi tonusul muscular este scăzut;
 temperatura normală sau scăzută;
 atonie gastrică, vezicală (retenţie de urină), vasculară
(hipotensiune).
 Cetoacidoza severă sau coma diabetică
 Respiraţia adâncă, zgomotoasă Kussmaul. În aerul expirat se
simte miros de acetonă.
 Pulsul este frecvent 120-150 bătăi în minut, slab. Tensiunea
arterială este scăzută, îndeosebi diastolică, din cauza
hipovolemiei.
 Limba este uscată, zmeurie, aspră, cu amprentele dentare pe
margini.
 Abdomenul în principiu este moale se palpează ficatul –
steatoza hepatică.
 Reflexele, sensibilitatea sunt abolite, iar în coma profundă
dispar.
 Pupila in mioză în stadiul precomatos, devine midriatică în
coma profundă
 Poliuria trece în oligurie (scade tensiunea arterială până la
colaps).
 Cetoacidoza severă sau coma diabetică
Coma cetoacidozică poate evolua atipic cu
predominarea în tabloul clinic al simptomelor:
 cardiovasculare – forma cardiovasculară cu
colaps mai des la persoanele în vârstă;
 gastrointestinală – cu epigastralgii, dureri
apendiculare, de tip peritonită etc;
 renală – la diabeticii cu nefropatie;
 encefalopatică – la bolnavii senili.
 Cetoacidoza diabetică: diagnosticul
de laborator
Examenul de sânge:
 Glicemia – este crescută mai mare de 16,5 mmol/l poate ajunge chiar la 55,5
mmol/l;
 PH plasmatic (norma 7,32 –7,42) – în acidoză scade, în comă poate ajunge la 
7,0;
 Corpii cetonici în plasmă (norma 177,2 mcmol/l) - cresc până la 1772 mcmol/l;
 Ionograma :
 Na (norma 130 – 145 mmol/l) – hiponatriemie până la 120 mmol/l;
 K (norma 4,5 - 5,3 mmol/l ) - la început normală, crescută sau scăzută. Lipsa
insulinei şi acidoza duc la ieşirea K din spaţiul intracelular în cel extracelular şi
pierderi urinare. Pacientul care se prezintă cu hipokaliemie demonstrează un
profund deficit al capitalului potasic şi mare risc de paralizie respiratorie sau
generalizată, aritmii (fibrilaţie ventriculară) şi moarte prin oprire cardiacă;
 Cl (norma 100-106mmol/l) - scade până la 80 mmol/l.
 Mg este inconstant crescut
 Ca normal la debut, scade ulterior prin pierderi urinare şi digestive.
 Fosfaţii, crescuţi în faza iniţială, scad in faza de reparaţie celulară.
 Cetoacidoza diabetică: diagnosticul de
laborator
 Osmolaritatea plasmatică în acidoza diabetică
(norma 300 mOsm/l) este variabilă în raport cu 3
factori: 1) hiperglicemia; 2) cetonemia şi 3) sodiul
plasmatic. Primele 2 cresc, al treilea de obicei scade,
uneori poate fi normal şi excepţional, crescut. In
funcţie de aceasta, in coma cetoacidozică putem
determina:
1. o osmolaritate scăzută , situaţie foarte rară
2. o osmolaritate normală sau numai usor crescută
3. o osmolaritate mult crescută depăşind ocazional 350
– 400 mOsm/l
 Cetoacidoza diabetică: diagnosticul de
laborator
 Colesterolul este mai mare de 7-10 mmol/l;
 Trigliceridele crescute 3 mmol/l;
 Analiza generală a sângelui: leucocitoză,
eozinopenia şi linfopenia sunt prezente de
regulă; VSH crescut;
 Examen de urină: glucozuria conform
hiperglicemiei, dar în insuficienţa renală
poate lipsi. Corpi cetonici pozitivi.
 Coma hiperosmolară
este definită prin: absenţa cetoacidozei la un pacient
având o hiperosmolaritate plasmatică exclusiv hiperglicemică
sau mixtă (hiperglicemică şi hipernatriemică) , ce depăşeşte
350 mOsm/l. O variantă de 10 ori mai rară ca cea
cetoacidozică, mai frecventă la femei.
Coma hiperosmolară este o complicaţie gravă a diabetului mai
ales a tipului 2, care survine cel mai frecvent la pacienţii în
vârstă şi este favorizată de:
Infecţiile intercurente;
De stările ce duc la deshidratarea organismului pe de o parte şi
la agravarea insuficienţei insulinice pe de altă parte (traume,
combustii, dereglările gastro-intestinale cu vome şi diaree,
hemoragii, administrarea necontrolată de diuretice sau de
corticoizi, perfuziile cu glucoză, manitol, hemodializa etc).
 Coma hiperosmolară: patogenia
În baza patogeniei comei hiperosmolare stau următoarele
dereglări:
1. Hiperglicemia şi diureza osmotică care duc la o
deshidratare marcată;
2. Hiperosmolaritatea plasmatică ca rezultat al hiperglicemiei
şi deshidratării;
3. Lichidul cefalorahidian are aceiaşi osmolaritate ca şi
plasma, dar concentraţia glucozei în ea la sănătoşi este mai
mică. La o hiperglicemie foarte mare , pentru a menţine
balanţa osmotică, în lichidul cefalorahidian creşte
concentraţia de Na care vine din celulele creierului unde în
schimb întră K. Se dereglează potenţialul transmembranar
al celulelor nervoase şi se dezvoltă alterarea progresivă a
stării de conştienţă ( de la obnubilare până la comă
profundă) cu asocierea sindromului convulsiv
 Coma hiperosmolară:
tabloul clinic
 Tabloul clinic este dominat de semne de deshidratare
foarte severă în absenţa acidozei: mirosul de acetonă
şi respiraţia Kussmaul lipsesc.
 Hemoconcentraţia antrenează şi substanţe
trombolpastice care favorizează coagularea
intravasculară diseminată.
 Semnele neurologice sunt curente: secuze
musculare, contracţii clonico-tonice, hemipareze cu
reflexul Babischii pozitiv, afazie, nistagmus,
hemianopsie ca consecinţă a deshidratării severe a
celulelor nervoase şi a dereglărilor microcirculaţiei.
 Coma hiperosmolară: diagnosticul de
laborator.
 În analiza generală a sângelui: eritrocitoză,
leucocitoză, hematocritul crescut, VSH mărit ca
consecinţă a hemoconcentraţiei.
 Glicemia este extrem de ridicată, mai mare de 33 –
44mmol/l, uneori până la 55,5 mmol/l.
 Hiper Na, Cl, K- emie.
 Osmolaritatea plasmei permanent crescută 330 –
500mOsm/l.
 Concentraţiile de ACTH, STH, cortizolul sunt moderat
crescute.
 Corpii cetonici în plasmă sunt în normă şi lipsesc în
urină.
 Osmolaritatea efectivă
poate fi calculată indirect ştiind concentraţiile de
Na, K şi glucozei:
Osmolaritatea efectivă (mosm/l) = 2 {Na + K
(mmol/l)} + glucoza in sânge (mmol/l)
Valoarea normală a osmolarităţii efective este
de 297 ± 2 mosm/l.
În caz când osmolaritatea efectivă este peste
320 mosm/l rehidratarea se va face cu soluţii
hipotonice de NaCl . La indici mai mici se
folosesc numai soluţii izotonice de NaCl
 Coma lactacidozică
Lactatul este un acid puternic, capabil să
influenţeze profund echilibrul acido-bazic al
organismului. În mod normal şi în condiţii de repaus,
lactatul plasmatic variază între 1,2 – 2,2 mmol/l (0,4
– 1,4 mmol/l), în timp ce piruvatul plasmatic este de
circa 10 ori mai mic , între 0,07 şi 0,14 mmol/l.
Raportul lactat/piruvat în mod normal este de 10 : 1.

Acidoza lactică se defineşte prin creşterea

lactatului plasmatic peste 8 mmol/l, asociată cu o
scădere a pH-ului sub 7,25. Raportul lactat /piruvat
creşte mult (20:1)
 Coma lactacidozică
Există 2 mari tipuri de acidoză lactică:
Tipul A – tulburarea face parte dintr-o
dereglare metabolică severă întâlnită în
numeroase situaţii critice, ce duc la
afectare circulaţiei sistemice şi oxigenării
ţesuturilor
Tipul B – mecanismele sunt multiple şi cu
semnificaţie diferită. Aici sunt incluse
acidozele lactice întâlnite la diabetici şi
atribuite tratamentului cu biguanide
 Coma lactacidozică
acest accident este mai rar în cursul
diabetului dar este şi mai grav. Este vorba de o
acidoză metabolică severă dată de o creştere a
nivelului plasmatic a lactatului produs prin
glicoliza anaerobă.
Glicoliza este oprită la nivelul acidului lactic,
care nu mai este degradat şi se acumulează în
ţesuturi. Fenomenul este favorizat de anoxia
tisulară şi declanşat deseori de medicaţia
antidiabetică orală în special de biguanide.
 Coma lactacidozică: clinica
Faza prodromală de acidoză lactică este
caracterizată prin astenie marcată, crampe şi
dureri musculare.
Când este instalată, ea se exprimă clinic
printr-o hiperventilaţie intensă (fără miros de
acetonă) şi prin tulburări digestive (greţuri,
vărsături, dureri abdominale). În final evoluţia
se complică cu hipotensiune, colaps şi oligurie
care explică absenţa deshidratării, alterarea
stării de conştienţă (iniţial obnubilare, ulterior
coma profundă).
 Coma lactacidozică: diagnosticul
Diagnosticul pozitiv se face prin metode de laborator.
 Este crescută concentraţia lactatului mai mare de 7 -10
mmol/l cu un acid piruvic < 0,5 mmol/l în serul sanguin şi
creşte raportul lactat/piruvat care la normal este de 10/l.
 Se micşorează pH-ul sanguin care devine mai mic ca 7,2 ,
 Se micşorează rezerva alcalină şi bicarbonaţii.
 Glicemia şi glucozuria sunt moderat crescute, uneori sunt
pozitivi corpii cetonici în urină.
 K şi Na plasmatici pot fi normale sau crescute

Acidoza lactică trebuie suspectată totdeauna când, în prezenţa

unei acidoze metabolice marcate, aceasta nu poate fi
explicată prin prezenţa acizilor cetonici sau a insuficienţei
renale cronice
Mortalitatea in coma lactacidozică depăşeşte 50 %
 Comele diabetice: diagnostic diferenţial
Coma Coma Coma
Semnul cetoacidozică hiperosmolară lactacidozică
DZ tip 1 DZ tip 2 Nu este specifică
(manifestări, doză ( încălcarea dietei, numai pentru DZ
ins. de insulină, administrarea de Factori
boli asociate, preparate, declanşatori:
Anamneza traume) Pe diuretice). Pe pancreatita,
parcursul 1 – parcursul câtorva sepsis, ins.
câtorva zile: zile: sete, oligurie, renală, hepatică,
poliurie, sete, adinamie, şoc circulator,
anorexie, greţuri, tahicardie, terapia cu
pierdere hipotensiune biguanide. Debut
ponderală, dureri arterială acut cu greţuri,
abdominale diaree, dureri
musculare
 Comele diabetice: diagnostic diferenţial
Coma Coma Coma
Semnul cetoacidozică hiperosmolară lactacidozică
Este marcată; Este marcată;
hipotensiune hipotensiune Lipseşte
Deshidratarea arterială, arterială, tahicardie
tahicardie

Kussmaul – Normală
Respiraţia amplă cu
frecvenţa relativ Amplă şi frecventă
joasă (18 – 20 /
min)
Fără particularităţi
Reflexele Diminuate
Diminuate
 Comele diabetice: diagnostic diferenţial
Coma Coma Coma
Semnul cetoacidozică hiperosmolară lactacidozică
Tonusul Fără
muscular Diminuat Diminuat particularităţi

Nivelul Normoglicemie
Poate fi sub Hiperglicemie
glicemiei marcată sau valori
17 mmol/l
(30 – 60 mmol/l) moderate

Absentă sau Absentă sau

Cetoza Exprimată uşoară
uşoară

Acidoza Exprimată Uşoară Exprimată

 Comele diabetice: diagnostic diferenţial
Coma Coma Coma
Semnul cetoacidozică hiperosmolară lactacidozică
Osmolaritatea Crescută Foarte crescută Normală sau
moderat crescută

Lactatemia Moderat crescută Poate fu moderat Foarte crescută

crescută (peste 8 mmol/l)
 Hipoglicemia la pacientul diabetic
Hipoglicemia complică tratamentul cu insulină şi/sau cu
sulfamide hipoglcemiante în special cele cu durata lungă de
acţiune. Biologic, hipoglicemia este definită prin scăderile
glicemiei mai jos de 3,3 –2,8 mmol/l, care au ca consecinţă
dereglarea aprovizionării energetice a celulelor nervoase.
În practica clinică se disting
- hipoglicemii uşoare (pe care bolnavul însăşi este capabil să le
corijeze)
- şi hipoglicemii severe (când este necesar ajutorul altei
persoane).
Forma cea mai gravă este coma hipoglicemică.
Riscul hipoglicemic creşte odată cu echilibrul diabetului. În
timp ce hipoglicemiile uşoare sau medii, cu efecte clinice
variabile, sunt acceptate ca preţ pentru un echilibru metabolic
bun, hipoglicemiile severe (comele diabetice) pot fi şi trebuie
evitate.
 Hipoglicemia
Cauzele cele mai frecvente sunt:
 Dozele excesive de insulină sau de sulfamide
hipoglicemiante,
 Scăderea aportului alimentar;
 Efortul fizic crescut sau exerciţiul fizic fără
aport glucidic suplimentar şi/sau adaptarea
dozelor de insulină,
 Consumul de alcool.
 Hipoglicemia: fiziopatologia
Mecanismele fiziologice, care în mod normal menţin
homeostaza glicemică asigurând continuu glucoza pentru creier
sunt complexe. Trei hormoni – insulina, glucagonul şi adrenalina
sunt principalii factori glucoreglatori.
Producţia hepatică de glucoză şi utilizarea glucozei sunt
ajustate în fiecare moment în special prin insulină şi glucagonul
circulant. Hipoglicemia apare cănd există o inhibiţie a producţiei
hepatice de glucoză şi un exces de consum în ţesuturile
periferice (insulino şi non-insulinodependente) ca urmare a unei
cantităţi de insulină inadecvate. Hipoglicemia favorizează
eliberarea a numeroşi hormoni hiperglicemianţi, numuţi de
contrareglare. Este vorba de glucagon, adrenalină, de cortizol şi
de hormonul de creştere, care toţi sporesc producţia hepatică
de glucoză (glicogenoliză şi/sau neoglucogeneză) şi permit
revenirea la starea de normoglicemie.
 Hipoglicemia: fiziopatologia
La pacienţii dependenţi de insulina exogenă primul
mijloc de apărare în faţa scăderii nivelului glicemic
(reducerea secreţiei de insulină) este pierdut.
Concomitent al doilea mijloc de apărare, creşterea
secreţiei de glucagon este de asemenea tulburată şi
răspunsul adrenergic scăzut.
În sindromul hipoglicemiei neconştientizate,
neuropatia autonomă avansată contribuie la reducerea
răspunsului simpatoadrenal.
 Hipoglicemia: tablou clinic
Manifestările clinice se instalează rapid, timp
de câteva minute.
Se disting simptome periferice (adrenergice)
care funcţionează ca sisteme de alarmă şi apar
foarte precoce şi
simptome centrale (neuroglucopenice), mai
puţin perceptibile de către bolnav care sunt
clasic mai tardive.
 Manifestările clinice ale hipoglicemiei
Semne adrenergice
(ca urmare a descărcării
reacţionale de catecolamine)
Stare de slăbiciune
Transpiraţii reci
Tahicardie
Palpitaţii
Tremurături
Nervozitate, iritabilitate
Furnicături in buze sau în
degete
Foame imperioasă
Greţuri şi vărsături
Semne neuroglicopenice
(dereglarea acută a aprovizionării
energetice a SNC)
Cefalee, apatie
Tulburări vizuale
Dificultăţi de concentrare şi
vorbire
Bradipsihie
Tulburări de comportament
(agresivitate, negativizm)
Confuzie, Amnezie
Convulsii
Comă
 Manifestările clinice ale hipoglicemiei
La scăderea glicemiei în jur de 3,3 mmol/l apar
simptomele adrenergice.
Simptomele neurologice apar, de regulă, la o
scăderea a glicemiei sub 2,8 mmoli/l.
Trebuie să, subliniem, că la un diabetic nu există un
paralelism sistematic între simptoame şi nivelul de
glicemie, cea ce face diagnosticul mai dificil.
Manifestările hipoglicemiei pot să difere substanţial la
diferiţi bolnavi, dar la unul şi acelaşi bolnav
hipoglicemia evoluează cu manifestări tipice, pe care
bolnavii sunt instruiţi sa le cunoască şi să le corecteze
rapid pentru a preveni instalarea comei hipoglicemice.
 Semnele clinice în coma hipoglicemică:
 respiraţia normală,
 miros de acetona în halenă lipseşte,
 pielea umedă şi palidă, limba umedă,
 pupile midriatice largi, globii oculari cu tonus
normal,
 musculatura cu tonusul crescut, ajunge până
la contracţii şi convulsii,
 tensiunea arterială este normală sau moderat
crescută,
 pulsul plin sau normal.
 Hipoglicemia

Diagnosticul de laborator:
în urină glucoza absentă sau slab pozitivă,
cetonuria absentă,
 glucoza în sânge mai puţin de 2,7mmol/l,

 pH-ul sanguin este normal.

 Hipoglicemia
Hipoglicemiile prezintă un pericol deosebit la bătrâni
şi/sau la pacienţii cu cardiopatie ischemică sau boala vasculară
cerebrală, putând determina dezvoltarea infarctului miocardic
sau ictusului cerebral.
Stările de hipoglicemie favorizează progresia
microangiopatiilor, a apariţiei de noi hemoragii
retinale, conduc la tulburări ireversibile ale psihicii şi
memoriei, la diminuarea intelectului.
Comă hipoglicemică prelungită duce la modificări
ireversibile ale SNC, iniţial corticale (stratul cel mai
sensibil la hipoglicemie), apoi subcorticale şi, în final,
bulbare ( cele care determină, în final, moartea)
Iată de ce profilaxia hipoglicemiilor este foarte
importantă pentru bolnavul diabetic
 Hipoglicemia: profilaxia
Este vorba de a adapta obiectivele glicemice la
pacienţii cu mare risc de comă hipoglicemică şi de
educaţia pacientului privind autocontrolul eficace.
Toţi pacienţii diabetici trebuie să aibă asupra lor 20g
zahăr (3-4 bucăţi) şi de asemenea 100 g glucude sub
forma unor preparate comerciale pentru a le consuma
rapid în caz de hipoglicemie.
La domiciliu în frigider vor ava o fiolă de glucagon.
În caz de efort fizic care depăşeşte 45 min, se
recomandă 15-30 g glucide sub formă de băuturi
îndulcite, sucuri de fructe şi repetarea acestora la fiecare
30 min.