BOLI ALE

ANALIZATORILOR
Pitoiu Andrei
Octavian Oprinoiu
 Analizatorul vizual

■ Miopia este incapacitatea de a vedea clar obiectele îndepărtate. Este de obicei datorată faptului că globul ocular este puţin
mai mare, ceea ce înseamnă că imaginea cea mai clară a unui obiect se formează în faţa retinei. Aceasta se corectează purtând
ochelari cu lentile divergente(concave).
■ Hipermetropia, din contră, apare atunci când globul ocular este prea scurt, având ca rezultat faptul că imaginea clară a unui
obiect aflat aproape se formează în spatele retinei. Aceasta se corectează folosind ochelari cu lentile convergente(convexe).
■ Alt defect comun de vedere este presbitismul, care este o incapacitate a ochiului de a vedea clar obiectele aflate în apropiere,
ca rezultat al pierderii elasticitaţii cristalinului. Deficienţa apare în mod natural odată cu înaintarea în vârstă si se poate
corecta purtând ochelari cu lentile convergente.
■ Astigmatismul este rezultatul faptului că globul ocular este discret deformat, făcând ca imaginea unui obiect să devină
deformată. Acest defect poate fi corectat prin purtarea ochelarilor, cu lentile cilindrice, care anulează distorsiunea cauzată de
ochi.
■ Daltonismul este un defect al vederii care constă în imposibilitatea de percepţie a uneia sau a mai multor culori. Deşi această
deficienţă nu se tratează, daltoniştii nu au impresia că suferă de vreun handicap deoarece ei dezvoltă alte căi de a vedea
lumea.
Adesea, prin termenul de daltonist se înţelege doar incapacitatea de a vedea culorile roşu şi verde, însă se cunosc aproape tot
atatea forme de daltonism pe câte culori există.
■ Cei care suferă de acromatopsie, nu disting nicio culoare, doar nuanţe de negru, alb şi gri. Această boală nu evoluează, dar
nici nu este tratabilă.
 Analizatorul cutanat (pielea)

1.  Micozele sunt boli provocate de ciuperci parazite care se gasesc pe piele, pe firul de par si pe mucoase.Micoleze - generalizate
pot produce moartea pot ataca unele organe interne (plamanii) sunt boli contagioase.
Simptome (apar mai ales intre degete):
■ Cojirea pielii
■ Roseata
■ Scaderea parului
■ Inflamatii
■ Iritatii
■  Mancarimi
■  Crapaturi
■  Supuratii pe limba, pe fundul gatului, tegumente ale articulatiilor, membrelor.
■  Aspect microscopic caracteristic

    
Micozele

Tratament:

-   Antimicotice

-   Tratamentele pot dura intre 9-12 luni.

2.      Acneea
■ Acneea este o dermatoza(boala a pielii)
■ -afecteaza 80% din adolescenti.
■ -este o inflamatie foliculara de origine seboreica
■ Acneea poate fi considerata o piodermita

Simptome:
■ -   Leziuni ale fetei, trunchiului(mai ales pe spate), pielii capului.
■ -   Comedoane/papule(puncte) = astuparea unor glande sebacee
■ -   Cosuri, care apar sub forma unor pustule purulente dureroase
■  
Tratament:
-   Tratamentul poate dura 6-8 luni si apoi boala poate recidiva.
■ Acneea rozacee
-   Intalnite pe fata la femei de peste 40 de ani
-   Mici dilatatii vasculare si basicute cu puroi ce apar pe un fond de roseata permanent
 
 Herpesul (Cea mai cunoscuta viroza)

Herpesul este o boala virotica ce apare in boli infectioase precum pneumonie, gripa, meningita sau in intoxicatii alimentare
Herpesul: -este o boala infectioasa virotica avand eruptii veziculare grupate
-poate fi de 2 tiputi:
1.Tipul I – localizat la nivelul fetei si mucoasei bucale
2.Tipul II- localizat la nivel genital
Herpesul labial se localizeaza pe marginea buzelor si a narilor
Simptome:
■Leziuni purulente ale buzelor sau ale organelor genitale anexe.
■Vezicule transparente cu lichid
■Senzatii de arsura
■Durere(intepaturi dureroase)
■Mancarime
■Ulceratii
■Aparitie de cruste
■Eruptie cutanata(herpes generalizat)
■Simultan se tumefiaza si ganglionii limfatici regionali
Herpesul

Tratament:

-   Evitarea stresului, a tulburarilor digestive

si a bolilor febrile.

-   Automedicatie pt herpexul buzelor

-   Tratament antiviral recomandat de medic

pt herpexul genital.
 Analizator acustico-vestibular

A. Bolile urechii externe

   1. Otita → o inflamaţie prin infecţie bacteriana (pneumococ, streptococ, stafilococ), uneori virală, care afectează de cele mai multe ori
copiii de vârste între 6 luni şi 2 ani, în particular copiii crescuţi în colectivitate. Infecţia este mai întâi faringeana, apoi se propaga la ureche
prin canalul trompei lui eustachio.
O otită acută se traduce printr-o durere violenta a urechii, asociată cu o febră de aproximativ 37,50C.
Ea evoluează în patru stadii: otita congestivă, în care timpanul nu este decât roşu; otita catarală, în care timpanul devine neted şi opac; otita
purulenta, în care bombarea timpanului dovedeşte prezenta puroiului în căsuţa timpanului; otita perforată, în care o perforaţie în timpan lasa
puroiul să se scurgă în exterior.
Otitele, cele mai frecvente afecţiuni ale urechii, pot fi externe (când afectează conductul auditiv extern) sau medii ( când afectează urechea
medie ).
2. Furuncul otitic →  formă de otită externă acută localizată, prin infectarea foliculilor piloşi de la nivelul tegumentului treimii externe a
conductului auditiv extern. Agentul  bacterian incriminat este  stafilococul auriu.
Caracteristica este durerea spontană puternică în interiorul conductului auditiv, la atingerea porţiunilor cartilaginoase ale urechii (tractionarea
pavilionului în sus şi în spate), sporită în timpul în cazul masticaţiei.
3. Exotozele şi osteoamele
Exostozele sunt excrescenţe osoase în interiorul conductului auditiv extern, ce apar ca răspuns la un factor iritativ. De obicei sunt multiple,
bilaterale, şi cu bază largă de implantare; pot avea diverse forme şi mărimi. Cauza apariţiei lor pare a fi  periostita reactiva, secundară expunerii
la ape adânci şi reci, ipoteza explicată prin incidenta crescută în rândul scufundătorilor.
Osteoamele sunt formaţiuni tumorale benigne ale osului timpanal (o parte a conductul auditiv extern), deobicei fiind unilaterale şi pediculate
(au o bază de implantare mică sub formă de picioruş). Se deosebesc de exostoze din punct de vedere histologic şi prin tendinţa de a fi
unilaterale, în rest simptomatologia şi tratamentul fiind asemănător.
 B. Bolile urechii medii
1. Otoscleroza → boala cu transmitere genetică ce consta în apariţia unor modificări osoase la nivelul urechii medii şi interne, antrenând
blocarea articulaţiei dintre scăriţa şi urechea internă. Se produce astfel o anchiloza a lanţului de osişoare din urechea medie, care împiedică
transmiterea eficientă a sunetelor de la timpan la urechea internă. Osişorul afectat este scărita. Otoscleroza se manifestă prin scăderea
progresivă a auzului. Boala este întâlnită mai des la femei. Apare la vârste variate, incidenta maximă fiind la maturitate (25 – 50 ani), de regulă
este bilaterală. 
2. Perforarea timpanului → lezarea timpanului se poate produce într-o mulţime de situaţii şi este urmată de diminuarea auzului în diferite
grade. Pe lângă afectarea auzului, distrugerea integrităţii timpanului predispune la apariţia infecţiilor care pot degrada şi mai mult structurile
urechii şi calitatea auzului.
Situaţiile cele mai frecvente care conduc la perforarea timpanului sunt traumatismele şi infecţiile. Traumatismele includ lovirea directă a
urechii, fracturile de craniu, o explozie puternică, pătrunderea unui obiect în canalul auditiv (de ex. beţişoarele de urechi) etc.
De cele mai multe ori dimensiunea perforaţiei determina gradul de afectare a auzului – o perforaţie mai largă va produce o pierdere a auzului
mai mare. Este de asemenea importanţă localizarea rupturii timpanului. Dacă perforaţia a fost produsă de un traumatism care disloca cele trei
oase din urechea medie (ciocanul, nicovala şi scărita) ce au rol în transmiterea sunetelor, pierderea auzului poate fi severă. La fel se întâmplă în
cazul în care, pe lângă perforaţie exista şi o afectare a structurilor din urechea internă.
3. Disfuncţia tubară → patologia trompei lui Eustachio este una dintre cele mai frecvent întâlnite afecţiuni în practică ORL. Organ de tranziţie,
care leagă rinofaringele (partea din spatele foselor nazale) de urechea medie, trompa lui Eustachio constituie un element cheie în declanşarea
patologiei otologice atunci când diferitele afecţiuni nazale capăta o evoluţie cronică şi împiedica fiziologia tubara normală.
Urechea medie necesita pentru o bună funcţionare prezenta aerului în cutia timpanica, la o presiune comparabilă cu cea atmosferică. Atâta timp
cât timpanul este integru, singura sursă de aerare a cutiei timpanice este reprezentată de trompa lui Eustachio.
Ea este un conduct virtual musculo-cartilaginos, care în repaus este închis, şi se deschide doar prin mişcări active ale musculaturii tubare.
Practic deschiderea trompei Eustachio se realizează în mod fiziologic pentu câtva fracţiuni de secundă în timpul deglutiţiei, după care se
închide la loc. În acest scurt răstimp se realizează un pasaj pasiv al aerului din nazofaringe către urechea medie (în care presiunea are tendinţa
fiziologică să scadă), şi a eventualelor secreţii din urechea medie în sens invers, către rinofaringe, de unde sunt apoi înghiţite.
Trompa lui Eustachio este un tub de 5 centimetri, cu două pâlnii la capete, spre ureche şi nas.Tubul se deschide când se contractă muşchii
vălului palatin – ale cerului gurii – atunci când înghiţim, căscăm sau suflăm nasul. Când se inflamează mucoasa acestui canal nu mai pătrunde
aerul din nas în ureche.
Prin peretele vasului ies anumite lichide care se duc în căsuţa timpanului şi apar otitele seroase. Este vorba despre disfuncţii tubare, adică de
funcţionarearea a trompei lui Eustachio. Cei care suferă de deviaţii de sept, de acea strâmbare a peretelui despărţitor dintre nări, sunt predispuşi
la disfuncţii tubare, la rinosinuzite. Cei care respiră pe gură fac mai des aceste rele funcţionări ale trompei lui Eustachio.
Cauze:
Hipertrofia vegetaţiilor adenoide – reprezintă cea mai comună cauza a disfuncţiei tubare în copilărie, datorită amplasării lor în imediata
vecinătate a orificiului de deschidere a trompei Eustachio. Uneori se pot reface după adenoidectomie. Deviaţiile de sept sunt o cauză de
asemenea.
C. Bolile urechii interne şi nervului auditiv
1. Vertijul paroxistic poziţional benign (VPPB) → afecţiune ce determină vertij, ameţeală şi alte simptome datorită acumulării reziduurilor la
nivelul urechii interne. Aceste reziduuri, denumite otoconii sunt formate din mici cristale de carbonat de calciu. Odată cu mişcările capului,
otoconiile îşi modifică poziţia şi transmit semnale false către creier.
Simptomele VPPB sunt aproape întotdeauna precipitate de o schimbare a poziţiei capului. Ridicarea din pat sau întoarcerea de pe o parte pe alta
sunt mişcări problematice. Unii oameni se simt ameţiţi şi nesiguri când îşi ridică capetele să privească în sus. O apariţie intermitentă a acestor
simptome este frecventă.
La nivelul urechii interne se găseşte receptorul ce ne oferă informaţii legate de poziţia noastră în spaţiu. Când apar disfuncţii la acest nivel, ne
pierdem simţul de echilibru şi adesea resimţim simptome precum vertij, greaţă, voma şi pierderea echilibrului.
2. Boala Meniere→ afecţiune vestibulară ce produce un set de simptome recurente ca urmare a acumulării unor mari cantităţi a unui fluid
denumit endolimfă la nivelul urechii interne. Endolimfa este un lichid conţinut în structurile urechii interne (cohlea şi canalele semicirculare) şi
scalda celulele sensibile ale analizatorului auditiv şi vestibular. În situaţii normale, volumul endolimfei şi concentraţia de electroliţi (magneziu,
sodiu, clor şi altele) sunt menţinute stabile. Hidroptizia endolimfatica este o afecţiune a părţii auditive şi/sau vestibulare a urechii interioare,
cauzată de creşterea volumului de endolimfa şi de o schimbare a concentraţiei de electroliţi conţinuţi în această.
Cauza exactă a bolii Meniere nu este cunoscută. Teoriile include tulburări circulatorii, infecţii virale, alergii, o posibilă reacţie autoimună,
migrenă şi chiar posibilitatea unei determinism genetic.
O dată cu aceasta afecţiune, poate să apară o gamă întreagă de simptome: o senzaţie de compresie a urechii, zgomot, pierdere a auzului, crize
bruşte de ameţeli şi vomă; sau numai o senzaţie de ameţeală uşoară sau o senzaţie de incertitudine locomotorie. Crizele bruşte de Vertij intens,
ameţeală, voma, însoţite de zgomot în ureche şi o deteriorare a auzului (de obicei numai pe o parte) sunt caracteristice ale afecţiunii primare
(idiopatice). O criză poate dura de la câteva ore până la câteva zile şi poate reveni în mod regulat (la fiecare 2 sau 3 zile).
3. Hipoacuzia→ diminuarea acuităţii auditive (cu cel mult 20 decibeli). Atunci când acuitatea auditivă este diminuată foarte mult sau dispare complet,
vorbim de surditate. Organul auzului este alcătuit dintr-un aparat de percepţie şi dintr-un aparat de transmisie. În funcţie de partea afectată, există două
tipuri de hipoacuzie: de percepţie şi de transmisie.
Hipoacuzia de percepţie se caracterizează printr-o diminuare a acuităţii auditive în care transmisia este bună, dar percepţia este defectuoasă. 
Hipoacuzia de transmisie reprezintă diminuarea acuităţii auditive datorată unei atingeri a urechii externe sau medii.
Cauzele hipoacuziei de percepţie:
- vârsta – diminuarea acuităţii auditive datorită îmbătrânirii poartă denumirea de prezbiacuzie;
- tumori cerebrale – un neurinom acustic (tumora benignă a nervului auditiv);
- intoxicaţie medicamentoasă – unele antibiotice, aspirină, diureticele;
- infecţiile – parotidita epidemică ( oreion ), meningita;
- boala Meniere;
- variaţiile bruşte de presiune – în timpul zborului, înotului, sau a exerciţiilor intense;
- infecţii virale ale urechii interne - labirintita.
Cauzele hipoacuziei de transmisie:
- colesteatom – tumora benignă situată în urechea medie cauzată de o infecţie;
- otita medie seroasa – infecţie a urechii medii cu efuziune lichidiană;
- obstrucţia conductului auditiv extern – din cauza unui dop de cerumen (ceară), unei tumori sau a unei colecţii purulente antrenate de o infecţie;
 - otospongioza – dezvoltarea unui os spongios  în urechea media, care antrenează în timp o surditate progresivă;
- perforarea timpanului.
Tratamentul hipoacuziei depinde de cauză să. Hipoacuzia antrenată de o obstrucţie a conductului auditiv (de ex. datorită unui dop de cerumen)
se tratează cu ajutorul unor picături ce dizolva cerumenul. În cazul unei efuziuni lichidiene în urechea medie, este necesară o timpanostomie –
inserarea unui tub în timpan pentru a drena secreţiile.
În cazurile în care cauza hipoacuziei nu poate fi eliminată, tratamentul consta în compensarea pierderii funcţiei auditive. Majoritatea pacienţilor
cu hipoacuzie moderată sau severă utilizează proteze auditive. La pacienţii cu hipoacuzie profundă soluţia este implantul cohlear.    
4. Surditatea→ prin surditate se înţelege scăderea uşoară sau gravă, unilaterala sau bilaterala a acuităţii auditive mergând până la cofoza - adică
abolirea completă a auzului. Surdităţile pot fi tranzitorii sau definitive, uşoare, medii sau grave, unilaterale sau bilaterale, de transmisie (cauza
este localizată la nivelul urechii externe sau medii) sau de percepţie (cauza este localizată la nivelul urechii interne şi/sau la nivelul sistemului
nervos periferic sau central).
Cauzele surdităţilor sunt numeroase şi pot fi împărţite sumar în două grupe:
- cauze directe – ce afectează în primul rând urechea ;
- cauze indirecte – ce afectează organe de vecinătate – nas, amigdale, sinusuri, etc – care la rândul lor vor afecta urechea.
Surditatea poate fi de 2 tipuri, în funcţie de modul ei de producere:
a). surditatea de transmisie - este produsă prin astuparea urechii externe sau a celei medii (cauzată de exemplu de dopurile de ceară sau de un
furuncul), de o leziune la nivelul urechii medii ( ex. lipsa dezvoltării oscioarelor auditive, o afecţiune a timpanului sau o inflamaţie a urechii
medii) sau de o otită medie. În acest tip de surditate bolnavul aude bine vocea de conversaţie, însă are probleme de percepţie a vocii şoptite.
b). surditatea de percepţie - este o formă mai gravă a bolii deoarece bolnavul nu aude deloc vocea şoptită, iar vocea de conversaţie este
percepută slab. De asemenea se va observa că pacientul vorbeşte tare din cauză că nu se aude pe sine. Acest tip de surditate este cauzat de
lezarea urechii interne sau a nervului auditiv, lucru ce se poate produce din cauza vârstei, expunerii prelungite la zgomot puternic sau de o boală
a vaselor de sânge care poate reduce aportul de sânge la nervul auditiv.
Cauze principale:
- zgomotul: expunerea la zgomot puternic determina pierderea auzului şi poate afecta persoanele de orice vârstă, dezvoltându-se de obicei
progresiv pe parcursul mai multor ani; în timp, zgomotul prezent la serviciu, cel din timpul liber (mersul pe motocicletă) sau zgomotul din
timpul activităţilor casnice ( cum ar fi tăierea ierbii cu motocositoare ),  poate duce la pierderea auzului;
- vârsta: diminuarea treptată a acuităţii auditive cauzată de îmbătrânirea sistemului auditiv (prezbiacuzie) se caracterizează prin degenerescenta
celulelor şi nervilor de la nivelul urechii interne, care apare o dată cu înaintarea în vârstă şi determină scăderea auzului progresivă dar
ireversibilă; pierderea auzului poate fi uşoară sau severă, dar întotdeauna este permanentă.
Alte cauze:
-acumularea de cerumen în canalul auditiv extern (determina formarea dopului de ceară) sau prezenţa unui obiect în canalul auditiv extern;
pierderea auzului datorită acestor cauze este foarte frecvenţă şi poate fi tratată cu uşurinţă;
- medicamentele care determină ototoxicitate şi alte substanţe (cum ar fi arsenic, mercur, cositor, plumb şi mangan) pot afecta auzul;
- rănirea urechii sau a capului: de asemenea, rănirea capului determina afectarea structurilor de la nivelul urechii, cauzând astfel pierderea
bruscă a auzului;
 Analizatorul olfactiv
 1. Sinuzita → infecţie ale membranei mucoase care căptuşeşte interiorul foselor nazale şi sinusurile. Sinusurile sunt spaţii goale sau cavităţi
localizate în jurul ochilor, obrajilor şi a nasului. Când membrana mucoasă se inflamează, se tumefiază, blochează drenajul fluidului din sinus
spre nas şi gât, determinând durere şi presiune în sinusuri.
Sinusurile devin obstruate în timpul infecţiei virale ca şi răceală, producându-se inflamaţia şi infecţia sinusurilor ca şi rezultat. Diferenţa dintre
răceală şi sinuzita, constă în faptul că simptomele ce însoţesc răceală, incluzând nasul înfundat, încep să se amelioreze după 5-7 zile.
Simptomele atribuite sinuzitelor durează mai mult şi se agravează după 7 zile.
Există două tipuri de sinuzita: acută (cu debut brusc) şi cronică (pe termen lung). În cazul sinuzitei cronice simptomele nu dispar complet,
întotdeauna menţinându-se simptome uşoare.
Sinuzitele sunt cel mai frecvent rezultatul infecţiei virale, care determină inflamaţia membranei mucoase ce căptuşeşte interiorul foselor nazale:
– membrana mucoasă se tumefiază când devine inflamata, blocând drenajul fluidului din sinusuri spre nas sau gât;
– mucusul şi fluidul secretat în sinusuri, cauzează presiune şi durere;
– bacteriile au un mediu propice de dezvoltare în sinusurile care nu se drenează corespunzător; infecţia bacteriană a sinusurilor deseori
determina mai mult inflamaţie decât durere.
În timp ce răcelile declanşează aceasta afecţiune, orice factor care determină inflamaţia membranei mucoase, poate duce la apariţia sinuzitei.
Multe persoane cu rinite alergice (alergii nazale) prezintă cel mai probabil sinuzita cronică cu repetarea episoadelor de sinuzita acută. Polipii
nazali, corpii străini (în mod frecvent la copii), afecţiunile structurale ale nasului, ca şi deviaţia de sept şi alte boli, pot obstrua pasajul nazal,
mărind riscul dezvoltării sinuzitelor. Sinuzita este tratată medicamentos (antibiotice) şi prin măsuri de îngrijire la domiciliu.
 2. Rinita → inflamaţie a mucoasei foselor nazale şi se traduce prin congestie nazală, însoţită de rinoree  (secreţii) şi uneori de dureri faciale.
Există două forme de rinita: rinita acută, denumită în mod obişnuit coriza şi rinita cronică, care cuprinde rinita nealergica şi rinita alergică.
Rinita acută survine în general ca urmare a infecţiilor virale, dar poate fi şi rezultatul unor alergii.
Rinita cronică nealergica nu are o cauză bine definită. Ea este favorizată de diverşi factori: fragilizarea mucoasei prin rinite acute cu repetiţie,
tabagism, expunere la poluare aeriană, abuz de medicamente locale vasoconstrictoare.
Rinita cronică alergică se manifestă prin scurgere nazală, printr-o obstrucţie nazală şi ropote de strănuturi care survin în crize.
Cauzată de o reacţie a sistemului imunitar faţă de o substanţă străină (alergen),  inofensivă pentru cea mai mare parte a populaţiei. Principalii
alergeni sunt acarienii din praful de casă, mucegaiurile, polenul, scuamele şi penele animalelor.
Rinita  virala acută (răceală) poate fi cauzată de o varietate de viruşi. Simptomele constau în rinoree  (secreţii nazale), congestie, tuse şi febră
uşoară.
3. Polipoza nazală (polipii ) →  când mucoasa care căptuşeşte interiorul nasului se inflamează se poate uneori destinde în cavitatea nazală,
formând protuberanțe numite polipi nazali. Polipii nazali arată ca nişte mici boabe de struguri perlate. Deşi neprimejdioşi, înfundă deseori
pasajele nazale, făcând respiraţia dificilă şi uneori afectând simţul mirosului. Dacă polipii nazali blochează orificiul dintre cavitatea nazală şi
unul dintre sinusuri pot apărea dureri.
Polipii nazali sunt provocaţi de o inflamaţie cronică a mucoasei ce căptuşeşte nasul. Cei cu alergii cronice şi infecţii ale sinusurilor au riscul cel
mai mare de a face polipi. Singura cale de a scăpa complet de polipii nazali este îndepărtarea lor chirurgicală.
Polipii recidivează însă frecvent, astfel încât este important să se ia măsuri preventive pentru controlul sau tratamentul alergiilor cronice sau a
infecţiilor sinusale ce determină, de obicei, formarea lor.
4. Deviaţia de sept → septul nazal este acel perete subţire din interiorul nasului care desparte cele două cavităţi nazale, stânga şi dreapta. Ideal,
septul nazal este situat central iar cele două cavităţi sunt perfect egale. Cu toate acestea, la 80% dintre persoane, septul nazal este deplasat într-o
parte, rezultând un pasaj nazal mai mic decât celălalt.
Problema apare atunci când deviaţia de sept este severă, pentru că în acesta situaţie septul blochează una dintre cele două căi prin care aerul
pătrunde către faringe şi reduce astfel fluxul. Rezultatul va fi apariţia unor probleme de respiraţie precum respiraţie dificilă, congestie nazală,
sângerări nazale şi sinuzite frecvente.
Tratamentul definitiv constă în operaţie. Operaţia constă în îndepărtarea sau remodelarea porţiunilor de schelet osteocartilaginos deviate, până
la calibrarea unui spaţiu respirator suficient, şi a unei bune căi de evacuare a secreţiilor nazale. Este realizată în totalitate în interiorul nasului,
nu rămân cicatrici, nu se modifica forma exterioară a nasului postoperator.
5. Epistaxis → sângerarea nazală. Există două tipuri de epistaxis, anterior şi posterior, în funcţie de locul de origine al sângerării. Dacă
epistaxisul este anterior sângerarea provine din septul inferior (peretele ce desparte cele două fose nazale). Numită şi zona Little sau
Kiesselbach această parte a nasului conţine o vascularizaţie bogată care poate fi uşor lezată.
Principalele cauze ale epistaxisului anterior sunt:
– zgârierea mucoasei nazale datorită unei unghii ascuţite;
– suflarea cu putere a nasului;
– o lovitură uşoară în nas;
– răceală sau gripă;
– nas înfundat sau uscat, determinate de obicei de o infecţie;
– altitudinea mare;
– folosirea excesivă a decongestionantilor nazali;
– folosirea excesivă a cocainei.
Dacă sângerarea este mai severă, iar sângele vine dintr-o zonă mai înaltă a nasului, se numeşte epistaxis posterior şi poate necesită intervenţie
medicală pentru oprirea sângerării. Epistaxisul posterior este mai frecvent la adulţi decât la copii. Acest tip de epistaxis are alte cauze, fiind o
consecinţă a altor patologii, cum ar fi hipertensiunea arterială, afecţiuni ale ficatului, diferite boli ale sângelui sau ale sistemului cardiovascular.
Epistaxisul posterior are drept sursă ramurile arterei sfenopalatine din regiunea posterioară a cavităţii nazale sau nazofaringe.
 Analizatoru gustativ

1. Sialadenita reprezintă o boală caracterizată prin inflamarea şi mărirea în volum a uneia sau mai multor glande salivare.
Patologia aceasta poate fi acută, cronica sau recurenta. Patologia aceasta poate fi acută, cronica sau recurenta şi asociază de obicei
simptome ca: durere, sensibilitate locală, înroşirea zonei (eritem local) şi edematiere instalată treptat. Cauzele infecţiei sunt de
obicei virale sau bacteriene.
2. Ageuzia reprezintă pierderea simţului gustativ. Atunci când percepţia gustativă este doar redusă şi nu absentă, tulburarea poartă
denumirea de hipogeuzie. Ageuzia poate fi testată prin plasarea pe fata dorsală a limbii a unor substanţe care să aibă cele patru
gusturi elementare ( sărat, dulce, amar, acru ).
Ageuzia este frecvent întâlnită ca simptom tranzitoriu în afecţiuni inflamatorii ale tractului respirator superior, adesea alături
de anosmie (pierderea simţului mirosului). Foarte des, pierderea senzaţiei gustative se datorează de fapt anosmiei, întrucât simţul
olfactiv este responsabil pentru diferentiarea unui număr mare de arome.
Tulburările neurologice pot fi de asemenea responsabile pentru instalarea ageuziei. Fibre nervoase aferente care conduc senzaţiile
gustative ajung de la papilele gustative de pe suprafaţa limbii la nervii cranieni VII (facial) şi IX (glosofaringian), ce le transmit la
nivelul trunchiului cerebral şi creierului unde sunt procesate.
Leziunile nervului facial pot duce la afectarea simţului gustativ în cele două treimi anterioare ale limbii, alături de slăbiciune
musculară facială (ex. paralizie Bell), cu sau fără hiperacuzie.
Lezarea nervului glosofaringian poate afecta percepţia gustativă din treimea posterioară a limbii. De multe ori, lezarea nervului
glosofaringian implica şi afectarea nervilor cranieni X, XI şi XII
3. Hipergeuzia → caracterizează prin hipersensibilitatea papilelor gustative, adică tot timpul pacientul crede că desertul este prea dulce, cafeaua
este prea tare, ardeiul prea iute etc.