Cosmogonia in opera

eminesciana
Studiul cosmogoniei in Scrisoarea I
Bătrânul dascăl
Imaginea unui înţelept cugetând asupra trecutului şi asupra viitorului lumii
apare des în poezia eminesciană. Îi vedem chipul în “Povestea magului călător în
stele”, în “Cărţile” şi în personajul bătrânului dascăl din “Scrisoarea I”.

Bătrânul dascăl reprezintă condiția omului de geniu într-o lume care nu îi

poate înțelege măreția.
 În portretul bătrânului dascăl – folosind antiteza romantică – Mihai Eminescu
pune în opoziţie inteligenţa, nobleţea geniului şi mizeria în care este condamnat
să trăiască:

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,

Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate
Şi de frig la piept şi-ncheie tremurând halatul vechi,
Îşi înfundă gâtu-n guler şi bumbacul în urechi;
Uscăţiv aşa cum este, gârbovit şi de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic.

Pentru a scoate în evidenţă genialitatea bătrânului dascăl, Mihai Eminescu

pune pe seama acestuia viziunea grandioasă a genezei cosmice.
 Bătrânul dascăl trăieşte cu iluzia că, neînţeles şi neapreciat de contemporanii săi,
va fi înţeles şi apreciat de urmaşii acestuia:

De-oi muri – îşi zice-n sine – al meu nume o să-l poarte

Secolii din gură-n gură şi l-or duce mai departe

Nici urmaşii nu sunt în stare să aprecieze genialitatea bătrânului savant, să se ridice

la înălţimea gândirii sale, ba mai mult, îşi însuşesc ideile acestuia:

Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el

Mai mult, urmaşii vor căuta pete multe, răutăţi şi mici scandale, care-l apropie pe
geniu la oamenii obişnuiţi:
Astea toate te apropie de dânşii… Nu lumina
Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina
 Partea a treia (versurile 39-86) prezintă, într-o descriere antologică, facerea
lumii (cosmogonia) și apoi stingerea universului (escatologia), o proiecție a
imaginației ieșite din comun a bătrânului dascăl (omul de geniu). În haosul
primordial și în perfecta lui omogenitate, grație unui primum movens, se
stabilește un raport între doi termeni (muma și Tatăl). Elementele se desprind din
nebuloasa primară, atrase în viață de un dor nemărginit, care este, în termeni
schopenhaurieni, voința de a trăi, necurmata aspirație prin care lumea se
perpetuează.
Haosul
Conform filosofiei antice indiene, mai exact imnul creației din Rig-Veda,
haosul reflectă materia amorfa, neorganizată și cufundată în beznă, reprezentând
în viziunea lui Eminescu starea în care se află Universul înainte de geneză.
Haosul este indefinit (“Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?”),
invizibil, lipsit de viață și de sens (“Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază”),
intangibil (“N-a fost lume pricepută și nici minte s-o priceapă”) și dominat de
nemișcare absolută (“Și în sine împăcată stăpânea eterna pace!”).
 Crearea fenomenului de haos se datorează, în mare parte, structurilor
formate prin antiteză, cum ar fi: “ființă-neființă”, “nu s-ascundea nimica-tot era
ascuns”, “pătruns-nepătruns”, “lume pricepută-minte s-o priceapă”. Acestea
readuc în discuție intangibilitatea haosului primordial.

Alte elemente des întâlnite în limbajul eminescian își fac simțită prezența și
aici, precum seriile antitetice, repetițiile și interogațiile retorice, folosite cu
scopul de a accentua abisul și neființa stării de haos a Universului.
Geneza
Geneza este înfățișată solemn și lapidar, apelând la viziunea din Rig-Veda,
dar și la teoriile științifice (teoria “big-bang-ului”, filosofia Kantiană): “Dar deodat-un
punct se mișcă… cel întâi și singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, iar el
devine Tatăl”, iar forța germinativă a sămânței este redată prin antiteza “Punctu-
acela de mișcare, mult mai slab ca boaba spumii, / E stăpânul fără margini peste
marginile lumii…”.
 Anafora (repetarea adverbului “de-atunci” la începutul a trei versuri
succesive), enumerațiile (“De atunci răsare lumea , lună, soare și stihii”), antiteza
întuneric-lumină, metafore de o rară plasticitate (“colonii de lumi pierdute”, “sure
văi de chaos”, “roiuri luminoase”) conturează imaginea cosmogonică, atracția
forței creatoare ca mișcare stihială, în noțiuni de materie, imagini terestre. Ideea
schopenhaueriană “voința oarbă de a trăi” este redată de metafora “dor
nemărginit”: “Sunt atrase în viață de un dor nemărginit”.
Stingerea universului
Motivul literar al vieții ca vis (“Căci e vis al neființei universul cel himeric…”)
conduce meditația geniului asupra existenței cosmice, la momentul extincției
universale.
Mintea genială a bătrânului dascăl poate “privi” și în viitor. Având capacități
vizionare, gândul îl duce cu “mii de veacuri înainte”, când Soarele, epuizat, se va
stinge și când planetele vor ieși de pe orbite. Cosmosul își va pierde ordinea și
armonia și va recădea în “noaptea neființei”, peste care se va lăsa “eterna pace”
de dinaintea facerii. Ciclul poate fi reluat, căci după Apocalipsă este posibilă o
nouă Geneză.
 Tabloul apocalipsei se realizează printr-o diversitate de procedee artistice
(antiteza, personificarea, epitetele și comparația referitoare la Soare, repetiția
adverbului “cum” și enumerația care surprind ieșirea planetelor din ordinea
cosmică), care plasticizează concepția escatologică științifică. Personificarea
“Timpul mort și-ntinde trupul și devine vecinicie” exprimă concentrat moartea
cosmosului, supus unei existențe ciclice: “Și în noaptea nefinții totul cade, totul
tace, / Căci în sine împăcată reîncep-eterna pace...”.
 Viziunea aceasta enormǎ valorificǎ datele mai noi ale astrofizicii moderne,
pe care Eminescu le armonizeazǎ cu alte ecouri din filozofia escatologicǎ a
lumii, pentru a recompune o imagine poeticǎ de o mare putere de plasticizare,
emoționantǎ prin capacitatea de a conferi corporalitate liricǎ unor noțiuni abstracte
ca timpul, spațiul, infinitul, atracția stelelor, tǎcerea universalǎ, increatul.
Întregul tablou cosmologic are în economia poemului o funcție polemicǎ. Prin
el se creeazǎ scara valoricǎ între geniu și omul comun, exponent al mediocritǎții
nivelatoare, specifice societǎților umane egoiste si filistine (mulțumite de sine,
mǎrginite în vederi, meschine, ipocrite și lașe).
Bibliografie
● http://www.scritub.com/literatura-romana/MIHAI-EMINESCU-SCRISOAREA-I-co2153152121.php
● http://www.creeaza.com/referate/literatura-romana/Scrisoarea-I-comentariu842.php
● http://articole.famouswhy.ro/comentariu_-_scrisoarea_i_de_mihai_eminescu/
● Manualul de limba și literatura română, clasa a XI-a, editura ART