otologie

Anatomia clinică şi fiziologia aparatului acustico-

vestibular;
corpii străini auriculari;
traumatismele aparatului acustico- vestibular
Anatomia clinică şi fiziologia aparatului
acustico-vestibular 1
Datorită structurii şi mai ales funcţiilor sale, urechea trebuie denumită analizorul

cochleo-vestibular Acesta se compune din două mari porţiuni distincte: periferică (care
se subîmparte în urechea externă, medie şi internă) şi centrală (constituită din nervul
acustico-vestibular, căile de conducere şi nucleii din trunchiul cerebral şi aria corticală
auditivă).
Embriologic, segmentul periferic ia naştere din primele două arcuri şi fante branhiale,

internă şi externă. Urechea internă derivă din ectodermul tubului neural, la nivelul
neuromerului 4 şi 5.

URECHEA EXTERNA

Este formată din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern.


Pavilionul urechii este o plică tegumentară ce acoperă un cartilaj fibroelastic. Plasat la

partea inferioară a regiunii temporale, pavilionul este aderent la craniu în partea sa
anterioară. Jumătatea posterioară, liberă, face un unghi variabil cu regiunea
mastoidiană. Relieful accidentat al pavilionului este centrat de o depresiune numită
concha, în a cărei parte anterioară se deschide, prin meat, conductul auditiv extern.
Lobulul este situat la partea inferioară a pavilionului şi este lipsit de schelet
cartilaginos. Tegumentul este foarte aderent de pericondrul feţei externe a
pavilionului.
.

2
Circulaţia arterială provine din artera temporală
superficială şi din auriculara posterioară; vasele sunt
superficiale dar asigură o circulaţie bogată.
Limfaticele drenează spre ganglionii preauriculari
(pretragieni), retroauriculari (mastoidieni) şi
subauriculari (parotidieni).
 Inervaţia este asigurată de ramuri din plexul
cervical superficial, nervul auriculo-temporal şi de un
ram senzitiv al nervului facial (VII).
3
Conductul auditiv extern este lung de aproximativ 2,5 cm., are
o orientare din afară-înăuntru şi puţin înainte. El nu este rectiliniu,
ci descrie forma literei S atât în plan orizontal, cât şi frontal.
Raporturile sale superioare sunt cu endocraniul, cele posterioare
cu apofiza mastoidă. Anterior se învecinează cu articulaţia
temporo-mandibulară, iar inferior cu loja glandei parotide.
Scheletul conductului este cartilaginos pentru jumătatea sa
externă şi osos pentru cea internă (osul timpanal pentru pereţii
anterior, inferior şi posterior şi un fragment din osul scuamos
pentru peretele superior).
Conductul auditiv extern este căptuşit cu un tegument foarte
aderent la cartilaj. În jumătatea externă, conductul are foliculi
piloşi şi glande care secretă cerumen (sunt glande sebacee
transformate). Vascularizaţia este asemănătoare pavilionului.
 Inervaţia sa este surprinzător de bogată, ramurile provin din
nervul auriculo-temporal (V), facial (VII), pneumogastric (X) şi din
plexul cervical
4 URECHEA MEDIE
 

Urechea medie se compune dintr-o cavitate centrală, denumită tympanum sau casa timpanului, şi anexele acesteia: trompa
lui Eustachio şi apofiza mastoidă.
Casa timpanului are forma unei lentile biconcave, cu 6 pereţi.
Peretele extern vine în raport cu conductul auditiv extern şi are 2 porţiuni: una superioară, osoasă, denumită zidul atical şi
alta inferioară, membrana timpanului. Această membrană închide fundul conductului auditiv extern. Poziţia ei este oblică
de sus în jos şi din afară-înăuntru. La nou-născut este practic orizontală, ea tinde să se verticalizeze odată cu creşterea,
ajungând la un unghi de aproximativ 45 % cu verticala. Membrana timpanică nu este plană, ci conic-concavă privită din
exterior; porţiunea centrală reprezintă vârful conului şi poartă numele de umbo. Inserţia membranei pe cadrul osos se face
prin intermediul unui ligament (ligamentul lui Gerlach). În porţiunea superioară acest ligament se desprinde de osul
timpanal şi se răsfrânge spre centrul membranei, pentru a se insera pe scurta apofiză a ciocanului. Se formează astfel două
ligamente timpano-maleare, anterior şi posterior, care împart membrana timpanică în două regiuni inegale: cea superioară,
situată deasupra ligamentelor şi a scurtei apofize a ciocanului, este pars flacida sau membrana lui Shrapnell, ce cuprinde
1/5 din suprafaţă, şi cea inferioară cu 4/5 din suprafaţă, care poartă numele de pars tensa, fiind partea "în tensiune".
Mânerul ciocanului coboară în pars tensa de sus în jos şi dinainte-înapoi, până la umbo. De la ligamentul lui Gerlach până
la mânerul ciocanului se întind fibre conjunctive ce oferă pars tensei rezistenţă şi posibilităţi vibratorii. La nivelul
membranei lui Shrapnell, stratul conjunctiv este slab reprezentat. La exterior, membrana timpanică este acoperită cu
tegument foarte subţire, pe faţa ei internă se întinde epiteliul casei timpanului.
.

 

timpanul
5
Peretele superior al casei este subţire, deseori dehiscent (dehiscenţă osoasă
la nivelul suturii petro-scuamoase) şi vine în raport cu fosa cerebrală mijlocie,
lobul temporal. Aceste raporturi explica posibilitatea apariţiei complicaţiilor
endocraniene în cazul supuraţiilor urechii mijlocii.
Peretele inferior se învecinează cu golful venei jugulare.
Peretele posterior corespunde apofizei mastoide şi prezintă orificiul de
comunicare cu cavităţile aerate ale mastoidei (aditus ad antrum).
Peretele anterior prezintă în partea sa superioară orificiul timpanic al trompei lui
Eustachio. Acest perete vine în raporturi cu articulaţia temporo-mandibulară şi
cu canalul carotidian.
Peretele intern vine în raport cu urechea internă şi cu nervul facial. El prezintă o
proeminenţă centrală denumită promontorium. Deasupra acestuia se găseşte
un orificiu ovalar, fenestra vestibuli sau fereastra ovală (obturată de talpa
scăriţei), iar dedesubtul ei un alt orificiu, fenestra cochleae sau fereastra rotundă
(obstruată de o membrană conjunctivă).
6 CASA TIMPANULUI
CONŢINUTUL CASEI TIMPANULUI este reprezentat de cele trei osişoare: ciocanul (maleus), nicovala (incus) şi scăriţa

(stapes), aşezate din afară-înăuntru în ordinea descrisă. Osişoarele se articulează între ele.
Ciocanul are un mâner inserat în stratul conjunctiv al membranei timpanice, un col (pe care se inseră tendonul
muşchiului tensor tympani) şi un cap cu care se articulează nicovala.
Nicovala are forma unui molar cu 2 rădăcini, una se sprijină pentru a realiza axul ei de rotaţie (scurta apofiză a
nicovalei), iar cealaltă se articulează cu capul scăriţei (apofiza lungă sau descendentă a nicovalei).
Scăriţa are forma unei scări de şa, prezentând un cap articular, un col ce serveşte la inserţia muşchiului scăriţei, două
braţe care ajung la talpa ei (numită şi platina scăriţei). Casa timpanului este străbătută de nervul coarda timpanului.
Se disting două compartimente distincte, cu rol important în patologia infecţioasă a urechii medii: un spaţiu superior,
denumit atica sau epitympanum şi altul inferior, atrium sau mezotympanum.
Inervaţia senzitivă a casei se face de către o ramură a nervului glosofaringian (perechea IX), iar vascularizaţia este
asigurată de ramuri ale arterelor maxilară internă, meningee mijlocie, carotidă internă şi auriculară posterioară.
Trompa lui Eustachio sau tuba auditivă se întinde de la casa timpanului până la peretele lateral al rinofaringelui. Ea
are o porţiune osoasă spre urechea medie şi una cartilaginoasă spre faringe. La unirea celor două porţiuni se găseşte o
îngustare, istmul. Trompa se deschide odată cu contracţia muşchiului peristafilin extern în timpul deglutiţiei.
Apofiza mastoidă prezintă o serie de cavităţi aerate, căptuşite de o mucoasă subţire aplicată direct pe os, celulele
mastoidiene. Toate celulele comunică între ele şi în final cu antrul mastoidian, care este cea mai mare celulă şi care
există de la naştere. Antrul comunică în partea sa anterioară cu casa timpanului. Apofiza mastoidă vine în raport
superior cu fosa cerebrală mijlocie, intern cu urechea internă, cu sinusul venos sigmoidian (sau lateral) şi cu fosa
cerebeloasă. În exterior este acoperită de tegumente, pe faţa ei inferioară se inseră muşchii digastric şi sterno-cleido-
mastoidian. Anterior, mastoida vine în raporturi cu casa timpanului şi nervul facial (perechea VII).
Elementele casei timpanului
7 CASA TIMPANULUI
8 CASA TIMPANULUI
Urechea interna
Urechea internă este situată în stânca temporalului, în
interiorul unor cavităţi săpate în osul petros şi care poartă
numele de labirint osos. Aceste cavităţi sunt umplute cu un
lichid (perilimfa) în care plutesc nişte vezicule şi canale de
structură membranoasă, umplute cu endolimfă şi care poartă
numele de labirint membranos.
Acest labirint membranos este purtătorul organelor neuro-
senzoriale acustice şi vestibulare.
Labirintul osos
Labirintul osos ,
este format dintr-o cavitate centrală denumită vestibul . Plasat intern ferestrei ovale,
vestibulul comunica cu endocraniul printr-un canal numit apeductul vestibulului.
Canalele semicirculare, avand o extremitate de deschidere in vestibul, mai larga ,numita
ampula , sunt plasate in cele trei dimensiuni ale spatiului, frontal,sagital,orizontal :
CSO – CSF (VERTICAL SUPERIOR), CSS (VERTICAL POSTERIOR)
Melcul cu baza aplicata pe vestibul si varful inainte si in afara, este format dintr-un tub
osos, rasucit de doua ori si jumatate in jurul unui ax numit columela, care la randul ei este
strabatura de un canal central (de asemenea in spirala), numit canalul lui ROSENTHAL.
Interiorul acestui tub osos este divizat incomplet in doua printr-o lama osoasa – lama
spirala – care pleaca de la columela spre interiorul tubului si se continua pana la lama
osoasa de contur cu o membrana fibroasa – membrana bazilara - , astfel tubul esta
impartit in doua rampe ;
rampa vestibulara – se deschide in vestibul
rampa timpanica – ajunge la fereastra ovala
Canalele semicirculare
Labirintul osos
Transmiterea sunetului
Labirintul membranos
Labirintul membranos – se subdivide in 3 segmente
1 – segmentul median, reprezentat de un mic sac rotund numit sacula -
situata in partea inferioara a vestibulului care se continua prin canalul
endolimfatic (care strabate apeductul vestibulului) si ajunge in sacul
endolimfatic care dubleaza dura mater.
2 – segmentul posterior, situat in vestibul in partea superioara si
posterioara, numit macula, in care se deschid canalele semicirculare
membranoase ( continute in canalele semicirculare osoase)
3 – segment anterior, format dintr-un tub membranos situat intre rampa
timpanica si rampa vestibulara, numit canal cohlear
Aceste diferite segmente sunt unite intre ele prin doua mici canalicule –
canalul utriculo-sacular si canalul de unire a lui Hansen ( canalul
reuniens al lui Hansen)
Epiteliul labirintului membranos se diferentiaza in anumite puncte
devenind epiteliu senzorial (cu rol in culegerea impresiunilor de
pozitie si deplasare, deci statice si dinamice) si care se numesc
plaji otolitice pentru utricula si sacula si creste acustice pentru
canalele semicirculare. In canalul cohlear elementele senzoriale
formeaza organul lui Corti. Receptorii cai auditive se gasesc in
canalul sau tunelul Corti, format dintr-un sir medial si unul lateral
de celule ciliate. Cilii celulelor sunt presati de o alta membrana
numita membrana tectoria si de catre endolimfa din canalul
Corti asa ca presiunea exercitata de membrana tectoria asupra
cililor si fenomenelor vibratorii sunt transformate in influx nervos
care este transmis terminatiilor nervoase.
Utricula
Canal reuniens Hansen
Canalul cohlear
Este situat intre rampa timpanica si cea vestibulara.De la
lama spirala osoasa din interiorul tubului cohlear,porneste
o membrana fibroasa care completeaza separarea dintre
cele doua rampe si care se numeste membrana bazilara.
De asemenea de la extremitatea interna a lamei spirale, o
alta membrana membrana lui Reissner impreuna cu
lama bazilara si conturul osos al melcului, formeaza canalul
cohlear. In interiorul canalulul cohlear pe membrana
bazilara se gasesc celulele senzoriale ale lui Corti, plasate
intre celule de sustinere cu care formeaza impreuna
organul senzitiv al auditiei, organul Corti
Structura cohleei cu organul lui Corti
Aparatul vestibular
Cohleea si canalul spiral cu organul Corti
Organul Corti
10 URECHEA INTERNA
Labirintul membranos
(suspendat in perilimfa)
Labirintul membranos
Labirint osos si membranos
12 FIZIOLOGIE
 

Denumirea de analizor acustico-vestibular se datoreşte celor două funcţii pe care

urechea le îndeplineşte: auditivă şi vestibulară.
Funcţia auditivă este realizată de toate cele trei segmente ale urechii. Pavilionul

şi conductul auditiv extern concentrează undele sonore şi le conduc spre
membrana timpanică, care vibrează sub presiunea energiei sonore. Vibraţiile sunt
conduse până la urechea internă prin lanţul de osişoare. Mecanismul delicat al
urechii medii are rostul de a reduce pierderile enorme de energie care se produc la
trecerea acesteia din mediul gazos (aerul) în mediul lichid (lichidul perilimfatic),
de 999 ‰ sau, exprimat în unităţi fiziologice, de 45 dB.
Trompa lui Eustachio are menirea de a menţine aerul din casa timpanului la

acelaşi nivel de presiune cu cel din mediul extern, pentru ca membrana timpanică
să-şi păstreze poziţia de echilibru şi să poată vibra liber. Aerisirea urechii medii se
face odată cu fiecare deglutiţie, când trompa se deschide.
Urechea internă primeşte undele de presiune prin fereastra
ovală. Aceste unde se transmit prin rampa vestibulară, apoi
prin cea timpanică până la membrana care închide fereastra
rotundă, care fiind elastică, permite deplasările lichidului.
Mişcările se transmit şi canalului cochlear şi organului lui
Corti, unde celulele auditive ciliate transformă energia
mecanică în impuls nervos, prin mecanisme bio-electrice.
Impulsul străbate nervul cochlear şi este condus până la aria
auditivă corticală. Atât în cochlee cât şi la nivelul scoarţei
există o specializare pe frecvenţe a celulelor.
Funcţia aparatului vestibular
concură la păstrarea echilibrului, alături de sensibilitatea proprioceptivă şi de
văz.
Funcţionarea aparatului vestibular este subconştientă, iar modalitatea sa de
intervenţie este reflexă şi are loc de obicei în etajele inferioare ale encefalului.
Excitanţii fiziologici sunt reprezentaţi de poziţia sau mişcările capului în
spaţiu, receptorii fiind astfel situaţi încât orice poziţie sau mişcare a capului
determină impresionarea unei zone senzoriale. Integrarea excitaţiilor periferice
se face la nivelul trunchiului cerebral, unde nucleii vestibulari au conexiuni
multiple, fapt care explică complexitatea clinică a sindromului vestibular.
În ultimă instanţă, funcţionarea aparatului vestibular se exercită asupra
reflexelor de postură, prin intermediul modificărilor de tonus muscular,
modificări care se manifestă clinic doar atunci când excitaţia este prea
puternică sau când se produce un dezechilibru între cele două vestibule.
 SINDROAMELE OTOLOGICE
 

HIPOACUZIA

Hipoacuzia sau surditatea este scăderea acuităţii auditive la una sau


ambele urechi. Când auzul este pierdut în totalitate, vorbim de anacuzie
sau cofoză. După mecanismul de producere, hipoacuzia poate fi de trei
feluri: de tip transmisie, când este afectată transmisia sunetului prin
urechea externă sau medie, de tip neuro-senzorial (se mai numeşte
hipoacuzie de tip percepţie sau recepţie) care este determinată de o
defecţiune în urechea internă, de o transmisie necorespunzătoare a
influxului nervos sau de o percepţie corticală necorespunzătoare, şi mixtă,
când ambele mecanisme descrise, de transmisie şi neuro-senzorial coexistă
la aceiaşi ureche. Iată o clasificare etio-patogenică a hipoacuziilor:
14 Hipoacuzia de tip transmisie

Conductul auditiv extern poate fi obstruat prin:

atrezie, stenoze
corpi străini
inflamaţii (otite externe, furuncule, pericondrită)
tumori benigne sau maligne.
Membrana timpanică :
perforaţii, ca urmare a otitelor, a sechelelor otitelor sau a traumatismelor
retracţii sau imobilizări ale membranei timpanice (otite catarale sau fibroadezive)
Lanţul osicular:
imobilizări ale osişoarelor (otoscleroza, otita fibroadezivă, timpanoscleroza, malformaţii)
întreruperi ale lanţului osicular (post-trau­matice, erodări în otite şi sechelele lor)
Modificări ale presiunii aerului în urechea medie:
barotraumatisme
disfuncţia trompei lui Eustachio
otita catarală (când aerul din urechea medie este înlocuit cu lichid).
15 Hipoacuzia neuro-senzorială
este periferică sau centrală.
Hipoacuzia neuro-senzorială periferică poate fi cochleară sau radiculară.
Hipoacuzia neuro-senzorială periferică cochleară apare în:
tulburări vasculare
sindromul Ménière
labirintite
ototoxicoze
trauma sonoră
presbiacuzie
degenerări cochleare în afecţiunile urechii medii
traumatisme mecanice ale urechii interne (comoţie labirintică, fracturi labirintice)
malformaţii congenitale ale urechii interne.
Hipoacuzia neuro-senzorială periferică radiculară apare în:
meningo-nevrite
neuro-labirintite
intoxicaţii nervoase
arahnoidită ponto-cerebeloasă
zona zoster a nervului acustico-vestibular
tumori ale nervului VII (neurinomul de acustic) sau tumori de vecinătate care produc compresiunea nervului acustico-vestibular.
Hipoacuzia neuro-senzorială centrală: apare în afecţiuni ale sistemului nervos central.
Hipoacuzie tip perceptie (neuro-senzoriala)
16 Hipoacuzia de tip mixt
presupune existenta la aceiaşi ureche a hipoacuziei de transmisie şi a celei neuro-
senzoriale.
 
Din punct de vedere cantitativ, pierderea de auz se măsoară în decibeli (dB), care
reprezintă unitatea fiziologică de măsură a percepţiei intensităţii sunetelor.
Câmpul auditiv normal al omului se întinde de la 16 Hz la 20.000 Hz (frecvenţa) şi
între 1 şi 120 dB (intensitate).
Vorbim despre hipoacuzie uşoară sau discretă când pierderea de auz se situează între 15
şi 30 dB, de pierdere moderată până la 50 dB, de hipoacuzie accentuată până la 70 dB
şi de hipoacuzie profundă peste 70 dB. La diferite frecvenţe, pierderile de auz pot să
difere.
Hipoacuzia de transmisie nu poate determina o pierdere mai mare de 65 dB şi vocea de
conversaţie este încă percepută.
Hipoacuzia neuro-senzorială poate avea orice valori, inclusiv pierderea totală a acuităţii
auditive (anacuzie).
Hipoacuzie tip mixt
Trauma acustica
17
ACUFENELE
 Se mai numesc tinitus-uri şi sunt sunete pe care bolnavul le aude, dar care nu provin din mediul
exterior. Ele pot fi obiective, când pot fi auzite şi de către medic, cu ajutorul unui stetoscop
căruia i s-a îndepărtat capsula şi extremitatea liberă a tubului se introduce în conductul auditiv
al urechii examinate. Aceste acufene obiective sunt sufluri vasculare cervicale sau
endocraniene sau sunt provocate de contracţii clonice ale musculaturii urechii (muşchiul
scăriţei, tensor tympani sau peristafilinul extern). Cele mai multe acufene sunt însă subiective,
fiind auzite numai de către bolnav. Ele sunt determinate de o hiperactivitate a unor celule
nervoase iritate, din urechea internă sau din căile de conducere nervoasă auditivă
OTALGIA
 Otalgia mai poartă numele de otodinie. Ea este durerea otica şi este provocată de inflamaţii ale
conductului auditiv extern (furuncul, otite externe, tumori), ale urechii medii (otite acute sau
cronice acutizate, mastoidite, tumori). Deseori durerea pe care bolnavul o acuză la nivelul
urechii îşi găseşte etiologia prin suferinţa altui organ (ultimii molari, faringe, laringe, coloana
vertebrală cervicală, articulaţia temporo-mandibulară, glandele parotide) şi atunci vorbim de
otalgie reflexă.
18
OTOREEA
Otoreea reprezintă scurgerea unui lichid din conductul auditiv
extern. Ea poate avea diferite caractere: cerbero-spinală (otolicvoree
după traumatisme accidentale sau chirurgicale), seroasă (eczeme ale
conductului), mucoasă (otite cronice supurate în fază liniştită),
muco-purulentă (în otita cronică supurată simplă), purulentă, fetidă
în otita colesteatomatoasă), sanghinolentă (în prezenţa polipilor
auriculari sau a tumorilor).
Când din conduct se scurge sânge, vorbim de otoragie. Otoragia
apare în traumatisme cu fractura bazei craniului, în leziunile
conductului auditiv extern, în tumori sau în cazurile de ruptură a
arterei carotide interne în canalul său (tuberculoza auriculară).
SINDROMUL VESTIBULAR PERIFERIC
19
Sindromul vestibular reuneşte un grup de manifestări clinice care traduc
suferinţa periferică (sindrom vestibular periferic) sau centrală (sindrom
vestibular central) din teritoriul aparatului vestibular. Sindromul vestibular
periferic poate fi provocat de acţiunea unui excitant fiziologic, dar de
intensitate prea mare (cum este cazul kinetozelor, ca de exemplu răul de
mare), sau când se produce un dezechilibru important între intensitatea
informaţiei plecate de la cele două vestibule.
Această din urmă situaţie apare ori prin excitarea patologică a unui vestibul,
când apare un sindrom vestibular de tip iritativ (ca în cazul labirintitei
seroase sau în sindromul Ménière), ori prin distrugerea funcţională sau
anatomică a unui vestibul, când apare un sindrom vestibular de tip
distructiv (fractura labirintică, labirintita supurată).
 Sindromul vestibular periferic are următoarele caractere:
 Vertijul (care este o senzaţie ireală de mişcare, de deplasare) este rotator, de cele mai multe ori
în plan orizontal şi este însoţit de tulburări neuro­vegetative accentuate: greţuri, vărsături,
tahicardie, paloare, transpiraţii. El survine în crize şi în mod obişnuit evoluţia sa este
paroxistică.
 Tulburări de echilibru, pe care bolnavul le acuză la mers, la staţiunea în picioare sau chiar
şezând.
 Nistagmusul (ce reprezintă o mişcare conjugată a globilor oculari, formată dintr-o secusă lentă
şi una rapidă de revenire) este unilateral sau predominant unilateral, are aspect orizontal-rotator
(ca ştergătoarele de parbriz ale autoturismelor) şi dispare dacă bolnavul priveşte mai mult timp
în direcţia sa de bătaie (se epuizează).
 Deviaţiile segmentare şi tulburările de echilibru (la probele vestibulare) sunt toate de o singură
parte şi anume de partea opusă bătăii nistagmusului, ceea ce realizează un sindrom armonios,
caracteristic sindromului vestibular periferic.
 De cele mai multe ori, sindromul vestibular periferic este însoţit de hipoacuzie neuro-
senzorială.
 În sindromul vestibular periferic iritativ, nistagmusul bate spre urechea bolnavă şi deviaţiile
segmentare sunt de partea urechii sănătoase. În sindromul vestibular periferic distructiv,
nistagmusul bate spre partea sănătoasă, deviaţiile segmentare se orientează de partea bolnavă.
CORPII STRĂINI AURICULARI
 

În majoritatea cazurilor, corpii străini interesează conductul auditiv extern. Originea lor poate fi exogenă, introduşi

accidental, mai rar voluntar: obiecte mici, căţei de usturoi, insecte vii (acestea intră singure) sau larve. Mai des sunt
întâlniţi corpii străini endogeni, care sunt dopul de cerumen şi dopul epidermic. Cerumenul este o producţie locală
normală a tegumentului conductului, dar uneori se formează în cantităţi excesive, care determină acumularea sa.
Alteori dopul de cerumen devine obstrunt prin manevrele de autocurăţire a conductului, cu care ocazie o parte din
cerumen este împins în profunzime, de unde nu mai poate fi extras prin manevre personale.
Corpii străini pot fi toleraţi fără ca bolnavul să-i sesizeze (oameni vârstnici, neglijenţi sau care au o hipoacuzie de

altă cauză), dar semnul lor caracteristic este hipoacuzia de transmisie, care apare în momentul în care au devenit
obstruanţi. Când sunt animaţi (cum este cazul insectelor). determină senzaţii deosebit de neplăcute. În cazul dopului
de cerumen, hipoacuzia apare în momentul curăţirii conductului cu un obiect sau după pătrunderea apei în ureche cu
ocazia unui duş, baie în mare etc. (cerumenul fiind hidrofil, îşi măreşte dimensiunile în contact cu apa).
La otoscopie se observă corpul străin. Dopul de cerumen are o culoare brună sau neagră, cel epidermic este albicios

(este format din descuamări epiteliale).
Tratamentul corpilor străini auriculari constă în extragerea lor. Cea mai simplă metodă de extragere, aflată la

îndemâna oricărui medic, este spălătura auriculară. Aceasta se efectuează cu apă caldă (35-37 C), injectată cu o
siringă mare (Guyon) de 150-250 ml., de metal sau de sticlă. Înainte de a efectua spălătura auriculară, trebuie să ne
interesăm de prezenţa unor contraindicaţii ale acesteia: perforaţii ale membranei timpanice, otite cronice supurate în
antecedente, intervenţie chirurgicală pe ureche, inflamaţii acute în curs de evoluţie.
Dop cerumen
Corp strain animat
MALFORMAŢIILE URECHII EXTERNE ŞI MEDII 

Sunt produse de devieri de la dezvoltarea normală a pars branchiales, arcurile branhiale I şi II. Etiologia lor

recunoaşte toate cauzele care duc la apariţia malformaţiilor: ereditate, infecţii materne în timpul sarcinii (în special
rubeola), utilizarea medicamentelor teratogene în primele luni de sarcină (Thalidomida), traumatisme, iradieri,
factori mutageni necunoscuţi.
MALFORMAŢIILE PAVILIONULUI AURICULAR

Se întâlnesc mai frecvent:

Urechea în ansă (urechea decolată, urechea bleagă), apare ori ca o implantare vicioasă a pavilionului pe craniu

(unghiul dintre pavilion şi craniu fiind prea mare), ori antihelixul nu are un unghi suficient de ascuţit. Se rezolvă
chirurgical cu rezultate bune.
Microtia : pavilionul este de dimensiuni reduse. Se rezolvă chirurgical.

Macrotia: pavilion exagerat de mare. Soluţia este chirurgicală.

Anotia: pavilionul este inexistent sau redus la nişte muguri cartilaginoşi. Coexistă totdeauna cu atrezia conductului

auditiv extern.
Fistulele congenitale: cea mai frecventă fistulă din această regiune este fistula preauriculară sau pretragiană, care

apare ca un orificiu punctiform, uneori inflamat sau cu granulaţii, situat înaintea rădăcinii helixului. Din fistulă curge
în permanenţă un lichid filant sau purulent. Soluţia este chirurgicală, de extirpare a fistulei.
Malformaţiile dobândite sunt urmarea traumatismelor sau a infecţiilor pavilionului (traumatisme accidentale sau

chirurgicale, pericondrită, degerături sau arsuri etc.). Ele se rezolvă chirurgical.
MALFORMAŢIILE URECHII
EXTERNE ŞI MEDII
 
Sunt produse de devieri de la dezvoltarea normală a,
arcurile branhiale I şi II.
Etiologia lor recunoaşte toate cauzele care duc la
apariţia malformaţiilor: ereditate, infecţii materne în
timpul sarcinii (în special rubeola), utilizarea
medicamentelor teratogene în primele luni de sarcină
(Thalidomida), traumatisme, iradieri, factori mutageni
necunoscuţi
MALFORMAŢIILE PAVILIONULUI AURICULAR

Se întâlnesc mai frecvent:

Urechea în ansă (urechea decolată, urechea bleagă), apare ori ca o implantare vicioasă a
pavilionului pe craniu (unghiul dintre pavilion şi craniu fiind prea mare), ori antihelixul
nu are un unghi suficient de ascuţit. Se rezolvă chirurgical cu rezultate bune.
Microtia : pavilionul este de dimensiuni reduse. Se rezolvă chirurgical.
Macrotia: pavilion exagerat de mare. Soluţia este chirurgicală.
Anotia: pavilionul este inexistent sau redus la nişte muguri cartilaginoşi. Coexistă
totdeauna cu atrezia conductului auditiv extern.
Fistulele congenitale: cea mai frecventă fistulă din această regiune este fistula
preauriculară sau pretragiană, care apare ca un orificiu punctiform, uneori inflamat sau cu
granulaţii, situat înaintea rădăcinii helixului. Din fistulă curge în permanenţă un lichid
filant sau purulent. Soluţia este chirurgicală, de extirpare a fistulei.
Malformaţiile dobândite sunt urmarea traumatismelor sau a infecţiilor pavilionului
(traumatisme accidentale sau chirurgicale, pericondrită, degerături sau arsuri etc.). Ele se
rezolvă chirurgical.
Urechea in ansa
microtia
Fistula preauriculara
(colectia Dr.Dinca)
MALFORMAŢIILE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

Atrezia conductului auditiv extern poate fi membranoasă, dar

cel mai frecvent este osoasă şi constă în inexistenţa conductului
osos. Tratamentul atreziilor este chirurgical, de forare a unui
conduct, care se acoperă cu grefă liberă de tegument. Întrucât
rareori intervenţia poate restabili un auz normal, ea este
indicată doar în cazurile când malformaţia este bilaterală. În
conductul nou creat se poate aplica o proteză auditivă.
Stenozele conductului pot fi congenitale sau dobândite în urma
unor traumatisme (fracturi, arsuri) sau inflamaţii (otită externă,
pericondrită). Tratamentul este chirurgical, cu rezultate bune.
MALFORMAŢIILE URECHII MEDII
 
Ele pot să însoţească malformaţiile conductului sau pot să fie
izolate. Atunci când sunt izolate, vorbim de aplazia minor.
Leziunile constau în osişoare malformate, absente sau fixate, care
nu-şi pot îndeplini funcţia de transmitere a vibraţiei sonore.
Examinările audiometrice, impedanţmetria şi tomografia
computerizată pot stabili diagnosticul. Diagnosticul diferenţial
trebuie făcut cu otita catarală cronică şi sechelele ei, cu otoscleroza
şi cu hipoacuziile neuro-senzoriale.
Tratamentul aplaziei minor este chirurgical, urmărind repararea
osişoarelor malformate. Când acest lucru nu este posibil se
recomandă protezare auditivă.
25 TRAUMATISMELE URECHII EXTERNE.
TRAUMATISMELE PAVILIONULUI

Plăgile pavilionului nu sunt rare, datorită poziţiei acestuia. Se întâlnesc smulgeri, tăieri,

zdrobiri, muşcături (când lipseşte tegumentul părţii superioare iar cartilajul rămâne
descoperit). Bacilul piocianic are o condrofilie marcată pentru acest cartilaj, motiv pentru
care, pe lângă toaleta plăgii, cartilajul descoperit trebuie acoperit cu piele. Repararea
estetică se face mai târziu. Este necesară o protecţie antibiotică activă contra piocianicului
(Gentamicină, Amicacină) şi profilaxia antitetanică (rapel cu ATPA).
Othematomul este o colecţie sero-sanghinolentă între cartilaj şi pericondru. El este

localizat în jumătatea superioară a pavilionului, în foseta naviculară şi apare ca o
proeminenţă emisferică fermă la palpare, uşor sensibilă. Othematomul se formează ca
urmare a unor lovituri sau compresiuni ale pavilionului între craniu şi corpul contondent
(boxeri, cei ce duc greutăţi pe umăr), sau prin mecanismul de frecare a pavilionului (cum
se întâmplă la sportivii de la lupte, când pavilionul este frecat de saltea). Netratat
othematomul se poate infecta, determinând pericondrită, sau se poate organiza, aşa cum se
întâmplă la boxeri, aducând prejudicii estetice. Tratamentul constă în evacuarea
conţinutului său, prin puncţie dacă este recent şi prin incizie dacă este mai vechi, urmată
de un pansament compresiv.
Arsurile pavilionului însoţesc de obicei arsuri ale regiunilor
învecinate. Tratamentul este cel al arsurilor, cu efectuarea unui
pansament compresiv al conductului, în scopul prevenirii stenozelor.
Degerăturile pavilionului. Dată fiind situaţia superficială a arterelor
pavilionului, sângele îşi pierde cu uşurinţă căldura cu ocazia
expunerilor la temperaturi foarte scăzute. Această particularitate
explică de ce pavilionul este primul care degeră. Dacă leziunile au
produs congelarea ţesuturilor, apare necroza cu amputaţia spontană a
fragmentelor congelate. Accidentatul nu trebuie introdus în cameră
încălzită înainte de a-i proteja pavilioanele cu un pansament gros cu
vată, sau fular, căciulă etc. Pansamentul se scoate după o oră. Nu se
recomandă fricţionarea pavilioanelor degerate.
TRAUMATISMELE CONDUCTULUI AUDITIV EXTERN

Apar prin pătrunderea accidentală a unor agenţi vulneranţi ascuţiţi sau prin grataj cu
scobitori, chibrituri, ace de păr etc. Tegumentul conductului este foarte fragil. Pericolul
principal este infecţia, care se previne prin instilaţii sau pansamente cu dezinfectante
(alcool 70% alcool boricat 4% etc.).
Fractura peretelui anterior al conductului se produce prin căderea pe menton, când
condilul mandibulei împinge şi fracturează osul timpanal, un fragment din peretele
anterior al conductului se prăbuşeşte în lumen şi stenozează conductul. Accidentatul
trebuie trimis la specialist după ce a fost pansat compresiv în conduct cu tifon steril, iar
bolnavul va menţine maxilarele întredeschise, eventual se leagă mandibula după
introducerea unui obiect de cauciuc, lemn sau plastic între dinţi. Specialistul va încerca
menţinerea fragmentului de os în poziţie anatomică, iar dacă nu reuşeşte, fragmentul de
os se extirpă chirurgical.
La nivelul conductului se pot produce şi arsuri, mai frecvent chimice, prin instilarea
accidentală de lichide corosive. Membrana timpanică este şi ea afectată. Pot rămâne
sechele importante (perforaţii ale membranei, stenoză de conduct ). Înţepătura de viespe
sau albină provoacă o durere sincopală.
TRAUMATISMELE URECHII MEDII
Ruptura membranei timpanice se produce prin înţepare cu obiecte ascuţite sau, cel mai

frecvent, prin creşterea excesivă a presiunii aerului în conduct (palma peste ureche).
Acest mecanism se întâlneşte cel mai des la femei, la urechea stângă, pentru că
majoritatea bărbaţilor sunt dreptaci. Accidentatul simte o durere vie, se instalează
imediat o hipoacuzie, are acufene, uneori vertij. Obiectiv se constată cheaguri de sânge
în conduct, iar perforaţia membranei timpanice apare liniară sau stelată, cel mai des în
cadranul postero-inferior. Complicaţia redutabilă este infecţia, otita supurată provocată
prin inocularea directă a germenilor în urechea medie. Perforaţiile foarte mici, cu
diametrul sub 3 mm, au tendinţă de vindecare spontană. Primul ajutor constă în izolarea
conductului cu o meşă sterilă de tifon. Nu este permisă instilarea nici unui fel de lichid
în ureche. Se prescriu antibiotice (Amoxicilină) şi bolnavul este trimis la specialist.
Acesta va aplica peste perforaţie o peliculă de celofan adeziv (scotch), steril, care
serveşte drept mentor pentru refacerea membranei. Dacă perforaţia nu se închide, se
poate face reparaţia ei chirurgicală (miringoplastie), utilizând grefe conjunctive de la
acelaşi pacient.
Dislocarea sau fractura lanţului osicular apare cu sau fără ruptura
membranei timpanice. Cel mai des întâlnim luxaţia nicovalei (după
căderi, capul lovindu-se de corpuri dure), sau fracturi ale braţelor
scăriţei. Hipoacuzia se instalează în momentul accidentului şi este
de tip transmisie. Soluţia terapeutică este chirurgicală, de refacere a
continuităţii lanţului osicular (timpanoplastie). Uneori scăriţa este
luxată înspre labirint, hipoacuzia este mixtă şi în acest caz
intervenţia chirurgicală nu-şi mai găseşte rostul.
Hemotimpanul constă în colectarea sângelui în casa timpanului.
Survine după traumatisme sau după un epistaxis tamponat, când
sângele intră pe calea trompei. Se rezolvă spontan, dar este
necesară antibioterapie de protecţie.
hemotimpan
othematom
othematom
Perforatie mezotimpan
Perforatie mezotimpan
28
Barotraumatismul apare în urma unor modificări importante şi bruşte ale presiunii
aerului din mediul ambiant, când trompa lui Eustachio nu mai poate să-şi îndeplinească
rolul de a egaliza presiunea din urechea medie cu cea din exterior. Barotraumatismul se
întâlneşte mai frecvent la aviatori, înotători subacvatici, scafandri şi chiar la cei care
călătoresc cu avionul, dacă acesta nu este presurizat. Accidentatul acuză otalgie,
hipoacuzie, vertij, simptome care pot dura câteva ore sau zile. Datorită vertijului,
aviatorii sau înotătorii pot avea reacţii necontrolate, generatoare de accidente.
Obiectiv se poate constata o congestie a membranei timpanice, în cazuri grave o ruptură
a acesteia. O hipoacuzie discretă de tip transmisie sau mixtă, ca şi un sindrom vestibular
frust, dispar fără urme în câteva zile. Profilaxia constă în asigurarea unei bune
funcţionări a trompelor şi deprinderea manevrei Valsalva de către persoanele expuse
(efectuarea unei hiperpresiuni a aerului în fosele nazale prin obstruarea narinelor prin
pensarea lor între degete, aerul pătrunde în acest fel, în mod forţat, în urechea medie).
Tratamentul se rezumă la repaus, sedative, eventual antivertiginoase(Cyclizin, Acetil-
leucină, Flunarizin sau Tietilperazin).