PSIHOLOGIE JUdiciarĂ

OBIECTUL PSIHOLOGIEI JUDICIARE

1.Obiectul psihologiei judiciare

2. Relaţia psihologiei judiciare cu alte ramuri: psihologia
generală, psihologia socială, psihopatologia, psihiatria,
criminologia, dreptul penal
3. Conexiunea psihologiei judiciare cu diferite ramuri ale
ştiinţelor juridice
4. Aspecte etice şi deontologice pe care le ridică prezenţa
psihologiei în sistemul judiciar
5. Comportamentul - prezentare generală
6. Devianţa socială şi delincvenţa
 Noţiunea şi obiectul psihologiei judiciare

Psihologia este ştiinţa centrată pe om, pe personalitatea sa,

urmărind modul cum acesta se manifestă şi acţionează în mediul
său fizic, dar mai ales social.

Psihologia judiciară:
- poate fi definită ca o disciplină distinctă cu caracter pragmatic,
formativ – aplicativă
-Are ca obiect studiul fiinţei umane implicată în drama judiciară
- are finalitatea de a obţine cunoştinţele şi de a evidenţia legităţile
psihologice apte să fundamenteze interpretarea corectă a
comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.
- Ramură a psihologiei, auxiliară dreptului, care urmăreşte să
descopere mijloacele psihologice cele mai adecvate ce pot contribui
la stabilirea adevărului şi la o mai echitabilă administrare a justiţiei,
prevenirea şi înlăturarea erorilor judiciare, o mai bună
fundamentare a reeducării infractorilor.

- studiază caracteristicile psiho-sociale ale participanţilor la

procesul penal (învinuit, victima etc.) şi legităţile psihice care se
evidenţiază în această activitate.
Definiţii date psihologiei judiciare:
„Psihologia judiciară este o ramură a psihologiei care cercetează
implicaţiile psihologice ale activităţii judiciare”(Prună, 1992, p. 3).

„Psihologia judiciară se defineşte ca acea disciplină distinctă

formativ-aplicativă şi de cultură profesională a magistratului în statul
de drept, având ca obiect studierea nuanţată a persoanei umane
implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a
evidenţei legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi
interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate
judiciară sau criminogenă” (Mitrofan, Zdrenghea şi Butoi, 1992, p.
5).
„Ceea ce reuneşte diverşi practicieni ai psihologiei judiciare este
interesul comun pentru studiul violenţei de orice natură (fizică,
psihică, sexuală, simbolică) şi impactul acesteia asupra diferitor
grupuri (criminali, victime, poliţişti, gardieni) în scopul identificării,
reducerii şi, eventual, al eliminării durerii intrapsihice, a conflictelor
interpersonale şi dezordinii/tulburărilor sociale” (Arrigo, 2000).
Obiectul psihologiei judiciare îl reprezintă studiul şi analiza
complexă a comportamentelor umane implicate în prevenirea,
geneza, producerea şi soluţionarea conflictului individului cu norma
juridică (în special cu normele penale).
Conflictul individului cu norma juridică se produce atunci când o
persoană „încalcă legea”: face ceva ce este interzis de conţinutul
normelor juridice sau nu face ceea ce reglementările juridice îi cer
expres să facă.

Aceste norme reglementează cele mai importante aspecte ale

vieţii umane şi, cu anumite excepţii, presupun o răspundere
juridică personală (individuală) pentru nerespectarea lor.

Ţinând cont de aceste caracteristici, psihologia judiciară se ocupă

cu precădere de aspectele psihologice legate de încălcarea
normelor penale.
Psihologia judiciară studiază:
-caracteristicile psihosociale ale participanţilor la acţiunea
judiciară (infractor, victimă, martor, anchetator, magistrat, avocat
etc.)
- modul în care aceste caracteristici apar şi se manifestă în
condiţiile concrete şi speciale ale interacţiunii lor în cele trei faze:
faza preinfracţională, infracţională propriu-zisă şi
postinfracţională.
 Obiective teoretice şi obiective practic-aplicative

Cele mai importante obiective teoretice ale psihologiei judiciare

sunt următoarele:
– îmbunătăţirea aparatului teoretico-conceptual şi asigurarea
funcţionalităţii acestuia;
– elaborarea unor modele teoretico-explicative privind etiologia unor
fenomene psihologice de care se ocupă;
– validarea unor metode conceptuale teoretico-explicative ale
psihologiei generale şi ale psihologiei sociale în urma testării acestora
în mediul specific activităţii judiciare;
– validarea în practica judiciară a unor modele ştiinţifice elaborate
de psihologia generală şi psihologia socială.
Dintre obiectivele practice ale psihologiei judiciare menţionăm:

– elaborarea metodologiei specifice de cercetare;

– desfăşurarea unor cercetări pentru a evidenţia legi şi reguli
specifice activităţii judiciare;
– oferirea de informaţii pertinente organelor judiciare menite să
confirme necesitatea aplicării psihologiei în domeniul judiciar;
– contribuţia efectivă la stabilirea adevărului şi aplicarea legii;
– participarea la elaborarea programelor de recuperare şi
verificarea
eficienţei acestora;
– implicarea prin mijloace specifice la organizarea unor programe
de prevenţie;
– oferirea asistenţei psihologice de specialitate, sub forma
expertizelor, organelor judiciare.
Cele mai importante probleme care stau în atenţia psihologiei
judiciare sunt:
– factorii determinanţi ai comportamentului infracţional;
– mecanismele psihologice şi psihosociale implicate în activitatea
infracţională;
– particularităţile psihologice ale personalităţii criminale;
– mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activităţii
infracţionale;
– psihologia victimei;
– psihologia mărturiei judiciare;
– structura şi mecanismele psihologice ale comportamentului
simulat;
– utilitatea tehnicilor psihofiziologice în stabilirea mărturiei
adevărate;
– dimensiunile psihologice şi psihosociale ale educării şi reintegrării
sociale a infractorilor
 Raporturi interdisciplinare
Conexiunile psihologiei judiciare cu psihologia generală
- împrumută şi aplică metode de abordare a domeniului, cunoştinţe
asupra unor legi psihologice şi instrumente de investigaţie cu arie de
largă aplicabilitate, constituind, dintr-un anumit punct de vedere, un
domeniu experimental al psihologiei şi al dreptului

- Specificul psihologiei generale rezidă în faptul că ea analizează

„anatomic” viaţa intrapsihică a individului, distingând trei categorii
de
procese psihologice: procese cognitive, procese afective şi procese
motivaţionale.

- Psihologia judiciară utilizează implicit noţiunile de psihologie

generală atunci când, de exemplu, analizează erorile în depunerea
mărturiei de către martorii oculari şi de bună-credinţă (se discută
despre limitele atenţiei, distorsiunea memoriei etc.).
Conexiunile psihologiei judiciare cu psihologia socială
- Psihologia judiciară este strâns legată de psihologia socială care,
studiind planul particular-social din construcţia omului, se
caracterizează printr-o abordare mai concretă a omului, urmărind
efecte individuale şi de grup ale unor determinări concret-istorice

Conexiunile psihologiei judiciare cu alte ramuri ale psihologiei

– psihodiagnosticul şi psihologia diferenţiată care oferă date

asupra tipologiilor şi a diferenţelor interindividuale;
– psihologia experimentală care oferă date referitoare la
instrumentarul investigatoriu, precum şi prin expresia ei
psihofiziologică, la evaluarea funcţionalităţii analizatorilor atât de
mult discutaţi în faza senzorio-perceptivă a mărturiei, cât şi pentru
biodetecţia comportamentului simulat.
 Conexiunile psihologiei judiciare cu diferite
ramuri ale ştiinţelor juridice

- Fundamentarea prezenţei psihologiei judiciare pe terenul

dreptului
este demonstrată de faptul că înainte de a fi existat raporturi de
drept, în societate s-au dezvoltat raporturi naturale, interumane, cu
conţinut şi motivaţie psihologică, interesele părţilor fiind
determinate de motivaţii şi scopuri, energizate de mobilizarea
voinţei fizice şi psihice
- Legătura psihologiei judiciare cu ştiinţa dreptului este reclamată
de necesitatea de a oferi dreptului un instrumentar al interpretării
corecte a conduitelor umane cu finalitate criminogenă. Din acest
punct de vedere, dreptul îi limitează psihologiei judiciare aria de
extensie, strict la conduita umană analizată din perspectiva
normelor juridice (autor, martor, persoană bănuită, conduită
simulată etc.) şi a soluţionării sub just temei a pricinilor judiciare.
Legăturile cu procedura penală pot fi regăsite într-o serie întreagă
de activităţi, dintre care menţionăm: confruntarea, percheziţia,
prezentarea spre recunoaştere, ascultarea etc., pot fi eficiente în
măsura în care organele de cercetare vor avea cunoştinţele
psihologice necesare cunoaşterii corecte a conduitelor umane, în
raport cu a căror interpretare şi obiectivare, actul procedural să aibă
maximum de eficienţă sub aspectul aflării adevărului.
 COMPORTAMENTUL - prezentare generală

Comportamentul - reprezintă reacţia globală (glandulară,

motorie, verbală, afectivă etc.) a unei persoane într-o împrejurare
dată. Prin această reacţie totală organismul uman răspunde la o
situaţie trăită în funcţie de stimulările mediului şi de tensiunile sale
interne.

Sistemul specific de referinţă pentru comportamentul uman îl

reprezintă situaţia sau contextul social (în care se include şi
prezenţa celorlalţi) la care orice persoană răspunde prin acte,
mişcări şi gesturi vizibile, observabile, în strânsă corelaţie atât cu
particularităţile situaţiei, cât şi cu particularităţile şi trăsăturile
personalităţii sale.
 O particularitate specifică a comportamentului uman o
constituie caracterul învăţat, dobândit al acestuia.

În procesul interacţiunii oamenii îşi furnizează reciproc modele

comportamentale corespunzătoare tot atâtor categorii de activităţi:
•activităţi necesare existenţei noastre, cum ar fi: învăţarea
mersului, a vorbirii, a alegerii şi preparării hranei etc.;
•activităţi necesare integrării în comunitatea în care trăim:
învăţăm să salutăm, să ne comportăm civilizat, să ne îmbrăcăm
conform tradiţiei sau modei, să ajutăm, să respectăm etc.;
•activităţi inutile şi chiar dăunătoare atât pentru persoană
cât şi pentru comunitate: consumul de alcool, fumatul, minciuna,
farsele grosolane, practicile infracţionale de tot felul, de la micile
răutăţi ca bârfa, calomnia, însuşirea unor bunuri care aparţin altora,
până la comportamentele grave ce intră sub incidenţa legii etc.
Procesul de învăţare este un fenomen care se extinde la întreaga
viaţă umană, prin învăţare înţelegând orice achiziţii, care prin
exerciţiu şi repetare acţionează asupra comportamentului nostru
modificându-l.

Un rol important în învăţarea unor comportamente îl au

recompensa şi sancţionarea, care contribuie fie la facilitarea
noilor achiziţii, fie la eliminarea celor necorespunzătoare (este
vorba de condiţionarea operantă skineriană - metodă descoperită
de curentul behaviorist de învăţare a comportamentului).
 Psihologia judiciară este interesată, în primul rând de ceea ce
reprezintă devianţa în materie de comportament.
Statistic, devianţa reprezintă o abatere de la medie.
Media o constituie comportamentul conformist, în raport cu
normele şi reglementările sociale, iar comportamentul deviant
ca abatere, semnifică deviaţiile cu sens negativ, antivaloric, de
tipul a tot ceea ce este denumit în termeni generici comportament
antisocial, criminalitate sau infracţionalitate.
 Noţiunea de comportament infracţional este utilizată sub mai
multe forme: comportament deviant, delincvent sau aberant.

În realitate, comportamentul deviant include abaterile de la

normele sociale în general, cel delincvent (infracţional) se referă la
abaterile şi încălcările normelor juridice penale, în timp ce
comportamentul aberant include aspectele medico-legale, psihiatrice
sau psihopatologice.
 DEVIANŢA SOCIALĂ ŞI DELINCVENŢA

După anul 1990, problematica devianţei sociale a început să fie

abordată sistematic, existând preocupări pentru elaborarea şi
fundamentarea unui cadru teoretic şi metodologic.

În plan teoretic-conceptual s-au reelaborat şi redefinit noţiuni şi

concepte de bază ale criminologiei, fundamentându-se un cadru
general etiologic al infracţionalităţii

In plan metodologic s-au elaborat şi validat metode de investigaţie

a diferitelor tipuri de manifestări şi comportamente antisociale,
identificând şi evaluând factorii şi mecanismele care le generează sau
favorizează, atât ca fenomen de grup, cât şi ca manifestare specifică a
comportamentului individual.
Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi
regulilor sociale.

Are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea

sau delincvenţa (denumită şi “devianţă penală”), deoarece include
nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la
comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.

Comportamentul deviant este un comportament “atipic”, care se

îndepărtează sensibil de la poziţia standard (medie) şi transgresează
normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem
social.
 Delincvenţa este un fenomen deosebit de complex, incluzând o
serie de aspecte şi dimensiuni de natură statistică, juridică,
sociologică, psihologică, economică, prospectivă şi culturală (Banciu,
1995 ):
a) dimensiunea statistică - evidenţiază starea şi dinamica
delincvenţei în timp şi spaţiu, prin evaluarea şi măsurarea în procente,
medii, serii de distribuţie şi indici ai diferitelor delicte şi crime, şi
corelarea acestora cu o serie de variabile şi indicatori cu caracter
social, ecologic, cultural, geografic etc.;
b) dimensiunea juridică - evidenţiază tipul normelor juridice
violate prin acte şi fapte antisociale, periculozitatea socială a acestora,
gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea şi felul sancţiunilor
adoptate, modalităţile de resocializare a persoanelor delincvente;
c) dimensiunea sociologică - centrată pe identificarea şi
prevenirea socială a delictelor şi crimelor, în raport cu multiple
aspecte de inadaptare, dezorganizare şi devianţă existente în societate
şi cu formele de reacţie socială faţă de diferitele delicte;
 e) dimensiunea economică sau “costul crimei” - evidenţiază
consecinţele directe şi indirecte ale diferitelor delicte din punct
de vedere material şi moral (costurile financiare acordate
victimelor, martorilor, reparaţiei bunurilor etc.);
f) dimensiunea prospectivă - evidenţiază atât tendinţa
generală de evoluţie a delincvenţei, cât şi tendinţa anumitor
indivizi şi grupuri sociale spre delincvenţă;
g) dimensiunea culturală – se referă la relativitatea criteriilor
normative şi culturale cu care este investită delincvenţa în diverse
societăţi şi culturi. Există diferenţe sensibile din punct de vedere
cultural, în definirea anumitor acte ca periculoase şi în evaluarea
intensităţii şi gravităţii acestora.
VA MULTUMESC
PENTRU ATENTIE