Sunteți pe pagina 1din 20

Unitatea tematică 3.

COMUNICARE
ȘI RELAȚIONARE ÎN MEDII
DEFAVORIZATE

3.1. COMUNICARE ȘI
MULTICULTURALITATE

Lect. univ. dr. Ștefan ViorelGhenea



1. Comunicarea umană
1.1. Conceptul de comunicare
 Sub aspect etimologic comunicarea (de la termenul latin
comunis=comun) semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu
cineva, de a pune în comun informații, idei, atitudini, de a le asocia,
raporta sau de a stabili legături între ele.
 „Conceptul de comunicare desemnează în esenţă un proces de transmitere a
unor informaţii, idei, opinabile în mod interindividual sau intergrupal, orice
activitate socială de la simplu la complex nu se poate situa în afara acestui
concept de bază” (Tran, Stănciugelu, 2003, p. 11).

1.2. Componentele comunicării umane

 Emiţătorul (e) şi receptorul mesajului, aceştia fiind, în procesul de


învăţământ, profesorul/învăţătorul şi elevul/studentul.
 Codul sau repertoriul înregistrat în memoria subiectului şi care
exprimă un anumit mesaj.
 Calea de transmitere şi receptare a mesajului este reprezentată de
analizatorii implicaţi în actul comunicării: verbo-motor, auditiv,
vizual, chinestezic.
 Conexiunea directă (relaţia informaţională directă) - echivalează cu
trans­miterea informaţiei de la emiţător la receptor (destinatarul
mesajului).
 Conexiunea inversă - este relaţia de comunicare şi informare orientată
în sens invers - de la receptor către emiţător.

1.3. Tipuri de comunicare umană

 În funcţie de natura semnelor (mijloacelor) folosite în codarea


mesajului informaţional şi de canalul predilect de transmitere a
acestuia se dis­ting trei forme.
 a) Comunicarea verbală. Mesajul este codificat şi transmis prin
cuvinte (mijloace lingvistice), sub formă de expunere, discurs, dialog,
alocuţiune.
 b) Comunicarea nonverbală. Informaţia este codificată şi trans­misă
prin intermediul unor mijloace (semne) reprezentate de postura,
mişcarea, gesturile, mimica şi înfăţişarea partenerilor
 c) Comunicarea paraverbală. Informaţia este transmisă prin
elementele prozodice şi vocale care însoţesc cuvântul şi vorbirea,

2. Comunicare și educație
2.1. Rolul comunicării în școală

 Robert M. Gagne distinge următoarele scopuri didactice urmărite de


către profesor, prin comunicarea orală:
 1) Captarea atenţiei şi stimularea capacităţilor de învăţare ale elevilor;
se poate realiza atât verbal cât şi prin utilizarea unor materiale tipărite
sau imagini;
 2) Informarea elevilor asupra obiectivelor urmărite; performanţa finală
poate fi comunicată oral, dar uneori este mai potrivit să o facem prin
intermediul textului tipărit sau al imaginii;
 3). Comunicarea stimulilor din interiorul sarcinii de învăţare; poate fi
făcută verbal, dar se întâmplă, în anumite situaţii, ca mijloacele tipărite
să fie mai potrivite;

Rolul comunicării în școală

 4) Realizarea conexiunii inverse; la elevii de vârstă mare necesitatea


acestor "întăriri orale" se reduce, deoarece ei sunt capabili să-şi confrunte
propria performanţă cu un criteriu exterior sau cu unul stabilit de ei înşişi;
 5) Profesorul recurge la întăririle orale pentru îndeplinirea funcţiei de
apreciere a performanţelor elevilor; însuşirea noţiunilor şi a principiilor
poate fi însă măsurată şi cu ajutorul unor materiale tipărite, imagini,
grafice;Încurajarea explorărilor, exerciţiilor, încercărilor si
experimentărilor, ca experienţe autonome de învăţare;
 6) Asigurarea transferului, prin întrebări adresate oral sau prin
demonstraţia care foloseşte obiecte reale, imagini, etc. (Gagne, R., 1975,
303-304.)

2.2. Relația de comunicare profesor-elev
 Profesorului de la clasă îi revine un mare rol, acela de a contribui la iniţierea şi
de a coordona comunicarea în mod eficient cu elevii săi, pentru a-şi atinge
obiectivele propuse.
 Profesorul va trebui să ştie să comunice atât cu fiecare elev în parte, cât şi cu
clasa în ansamblu, acest subsistem social important pentru înţelegerea vieţii
sociale în general.
 Clasa, alături de alte grupuri sociale mici, reprezintă un mediu de formare a
personalităţii viitorilor membri ai societăţii.
 La clasă pot să apară o multitudine de contacte interpersonale implicând elevii
şi profesorul, ei intră în relaţii diverse, se interinfluenţează, participă fiecare la
formarea celuilalt pe multiple planuri: psihologic, comportamental, profesional
etc.
 Profesorul are responsabilitatea în primul rând de a lua contact cu elevii şi
ulterior de a menţine şi dezvolta relaţii adecvate şi eficiente cu aceştia.
(Albulescu, I, Albulescu, M., 2000, p. 200)

Aplicație:
îmbunătățirea tehnicilor de ascultare
 Mărimea grupului: 10-30 de participanți
 Timp: 25 de minute
 Obiective: a favoriza o atitudine pozitivă de ascultare și înțelegere
 Procedură:
Grupului i se propune o temă: „Pro sau contra”, „Ce părere ai despre?”
Participanții sunt împărțiți în grupuri de câte 2 persoane, preferabil nu
prea cunoscuți/apropiați. Fiecare participant din grup are 10 minute
pentru a reda cât mai aproape de realitate ideile colegului. Apoi se
schimbă rolurile. În final se oferă feedback.

Aplicație: dictarea desenelor

 Mărimea grupului: 10-30 de participanți


 Timp: 25 de minute
 Obiective: a favoriza comunicarea verbală. A analiza limitele unei comunicări
uniplanice.
 Procedură:
 Grupul se separă pe perechi , ai căror membri stau cu spatele unul la altul fără
a se privi sau atinge. Formatorul împarte fiecărei perechi opt un desen.
Persoana care va dicta va încerca să povestească desenul fără ca cealaltă
persoană să poată pune întrebări sau să întoarcă capul. Când cei ce dictează
consideră că au încheiat,se schimbă rolurile, fără a vedea ce a lucrat celălalt. La
o nouă atlernare a rolurilor regulile se schimbă. Cine desenează poate pune tot
felul de întrebări.
 Evaluare: se compară desenele realizate, vorbind despre emo țiile trăite. Se
poate compara timpul și dificultatea sarcinilor. Cum vă simțea ți doar dictând?
Dar punând întrebări? Ce tip de comunicare a ți folosit? Etc.

3. Multiculturalism și educație interculturală
3.1. Multiculturalitatea

 Dialogul intercultural urmărşte întărirea respectului pentru diversitate


culturală în contextul realității complexe a lumii de azi unde coexistă
diferite identități culturale şi credințe.
 Interculturalismul implică înțelegerea, aprecierea şi valorizarea culturii
proprii la care se adaugă respectul bazat pe o informare autentică şi pe
construirea curiozității față de cultura etnică a celuilalt.
 Multiculturalitatea este definită, în linii mari, ca fiind însumarea mai
multor caracteristici, credinţe, convingeri şi orientări ale indivizilor,
într-un spaţiu relativ restrâns. În acest sens, multiculturalitatea devine
o formă de definire a identităţilor individuale şi, în aceeaşi măsură, de
formare a solidarităţilor.

3.2. Comunicarea interculturala
 Neînțelegerile apar atunci când partea A transmite un mesaj in conformitate cu
normele specifice culturii sale, în timp ce partea B decodifica mesajul luând in
considerare un alt set de valori, corespunzătoare propriei culturi.
 Asemenea probleme apar pentru ca nu se cunosc tiparele unei anumite culturi.
 De multe ori ignoram faptul ca oamenii ce apar țin altor culturi diferă de noi
prin religie, statut, luarea deciziilor, atitudinea fata de timp, limbaj non-verbal .
 Cultura poate fi interpretata ca un sistem împărtă șit de simboluri, credin țe,
atitudini, valori și norme de conduita. Ea reflecta sub toate aspectele modul de
viața al unui grup de oameni, popor, societate. 
 Aceasta cuprinde atât moștenirea materiala, cat si cea nemateriala, aceasta din
urma referindu-se la sistemul de valori, la mo ștenirea sociala (modele învă țate
de gândire, de percepție, atitudini si comportamente), precum și la mo ștenirea
religioasa.
 In concluzie, datorita specificului fiecărei culturi, exista numeroase diferen țe in
modul de a comunica in mediul interna țional.

Aplicație: ecusoanele
 Mărimea grupului: 10-30 de participanți
 Timp: 30 de minute
 Materiale: fâșii de carton, cariocă, scotch
 Obiective: a analiza influența stereotipurilor asupra comunicării
 Procedură:
Formatorul pregătește fâșii pe care sunt scrise anumite stereotipuri pentru a le pune
în jurul capului fiecărui cursant, fără ca acestia să știtiece con țin. Se propune o
temă de discuție, iar fiecare se va comporta cu partenerul conform stereotipului
scris pe frunte. Nu trebuie să se spună direct ce stă scris. Persoanele ce poartă
fâșii vor fi tratate în conformitate cu ce scrie pe fâșia-ecuson.
Evaluare: cum este afectată comunicarea între persoane de stereotipurile și
prejudecăți. Ce au simțit? Cum este să fii tratat diferit?

3.3. Abordarea educațională a diversității culturale

 Abordările conceptuale relevă procesul de dezvoltare a domeniului


educaţiei interculturale, pornind de la concepţii diferite până a se
ajunge la perspectiva comprehensivă, în spiritul educaţiei prin şi
pentru diversitatea culturală. Analiza perspectivelor de
conceptualizare relevă trei mari etape, în momente apropiate
cronologic, după anul 1976, când termenul a fost pus în circulaţie în
cadrul unei Conferinţei UNESCO la Nairobi, axată pe recunoaşterea
diversităţii culturale şi pe găsirea de soluţii de prevenire şi rezolvare a
conflictelor interetnice.

Aceste etape sunt:

 a) etapa abordărilor reducţioniste, marcată de concepţii diferite şi


definiţii concurente ale educaţiei interculturale;
 b) etapa de includere a educaţiei interculturale în sintagma „educaţiei
pentru toţi”, prin abordări de relaţionare şi apropiere a semnificaţiilor
educaţiei interculturale şi ale educaţiei incluzive;
 c) abordarea comprehensivă în spiritul paradigmei educaţiei pentru
diversitatea culturală, care a îmbogăţit semnificaţiile educaţiei
interculturale prin sintetizarea obiectivelor interculturalismului şi care
marchează abordarea de noutate.

Concepţia educaţiei pentru diversitate culturală este promovată pe filiera
literaturii franceze, care accentuează rolul educaţiei interculturale de a
răspunde nevoilor societăţii actuale multiculturale, marcată de mai
multe tipuri de diversitate (etnică, lingvistică, culturală, religioasă,
sexuală): solidaritate socială, învăţare/activitate/creativitate
colaborativă.

 În abordările teoretice, şcoala incluzivă răspunde mai multor tipuri de nevoi
socioşcolare ale elevilor, sintetizate în patru categorii de către Potvin (2013):
 - „ nevoia de securitate, de înţelegere şi de relaţii de înţelegere: stima de sine,
deschiderea către altul, încurajări, aşteptări înalte;
 - nevoia de recunoaştere ca fiinţă unică, în: experienţele de viaţă, originile sale,
mediul său cultural, identităţi, proiectele sale, creativitatea sa, stilul său şi
ritmul de învăţare, forţele şi dificultăţile sale;
 - nevoia de apartenenţă la un grup: a avea prieteni, a împărţi o intimitate, a se
simţi util în clasă sau în şcoală, a fi coresponsabil, a participa la discuţii, la
decizii ale activităţilor, a avea statusuri egale, scopuri comune, învăţarea
colaborativă;
 - nevoia de a înţelege pentru a întreprinde, a căuta şi proiecta în viitor: a
înţelege codurile - culturale, conţinuturile disciplinelor, regulile vieţii şcolare,
referinţele, scopurile învăţării” (Potvin, 2013, 13).

3.4. Finalitățile educaţiei interculturale
 Definirea şi derivarea finalităților educaţiei intercturale se bazează pe
două axe problematice:
 a) formarea conştiinţei valorilor interculturalismului, afirmate prin
performanţele sociale ale cetăţeanului, în contextul diversităţii
culturale; în plan pedagogic, acest deziderat presupune, în primul
rând, definirea scopurilor sau obiectivelor de maximă generalitate ale
educaţiei interculturale, care vor orienta procesele interculturalismului
şi curricula interculturală;
 b) dezvoltarea competenţelor interculturale, integrate în domeniile de
competenţe-cheie, necesare învăţării interculturale de-a lungul întregii
vieţi. (Bunăiaşu, 2015)

Prima dimensiune vizează scopuri ale educaţiei interculturale, derivate
din misiunea acesteia, fiind expresia filosofiei educaţionale a
interculturalismului. Această filozofie generează discursuri teoretice
asupra esenţei educaţiei interculturale, precum şi a posibilităţii de a fi
materializată în practici interculturale în educaţia permanentă şi în
şcoala interculturală, care dispune de expertiză educaţională în
promovarea interculturalismului.
În documentele Consiliului Europei, obiectivul major al educaţiei
interculturale este definit în relaţie cu caracterul social al acesteia şi are
în vedere societatea în ansamblu. El se referă la „favorizarea
dezvoltării bazelor de relaţii reciproce între diferite societăţi şi, în
aceeaşi măsură, între grupurile culturale majoritare şi minoritare”
(Consiliul Europei, 1995, pp. 42-43)

Aplicații:

 
 1. În ce măsură formaţia dumneavoastră de până acum - şcolară sau
profesională – vă facilitează cunoaşterea şi manipularea fenomenelor de
interacţiune culturală?
 2. Presupunând că aţi avut ocazia să călătoriţi în alte spaţii culturale,
evocaţi o situaţie de înţelegere a unor situaţii prin propriul referenţial
cultural dar care nu se adecva cu cel al spaţiului în care aţi intrat.
 3. Nominalizaţi câteva situaţii de formare a dumneavoastră în
perspectiva deschiderii interculturale în timpul şcolarităţii de până acum.
 4. Identificaţi câteva fenomene ale globalizării şi internaţionalizării sub
incidenţa cărora sunteţi şi care vă obligă la comportamente interculturale.

Aplicații:
C

 5. Daţi un exemplu de construire a unei identităţi (etnice, lingvistice,


confesionale, profesionale, sexuale etc.) prin depreciere şi negativitate.
Analizaţi consecinţele în timp ale unei astfel de structurări a persoanei.
 6. Analizaţi raportul închidere-deschidere culturală la nivelul unor
documente şcolare (o programă şcolară sau un manual şcolar, la
alegere). Reliefaţi cinci exemple de închidere culturală a conţinuturilor
stipulate şi cinci situaţii de deschidere faţă de alteritatea culturală –
dacă acestea sunt sugerate de respectivele documente.