Dezechilibre economice majore

Şomajul şi inflaţia

1. Şomajul
2. Inflaţia
 Conceptul de şomaj şi indicatorii
şomajului
• Şomajul reprezintă o
disfuncţionalitate majoră a vieţii
economice şi sociale, un
dezechilibru pe piaţa muncii, în
cadrul căreia există un excedent de
ofertă de muncă faţă de cererea de
muncă, adică un surplus de
populaţie activă care nu-şi găseşte
loc de muncă.
• Şomajul este definit ca acea stare
de inactivitate economică totală
sau parţială, proprie celor care nu
au loc de muncă, care sunt în
căutarea unui loc de muncă, dar
nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi,
au condiţia de salariaţi, dar sunt
angajaţi numai o parte din timpul
de muncă, cu scăderea
corespunzătoare a salariului.
• Ocuparea forţei de muncă
reprezintă modul în care sunt
asigurate în societate locurile de
muncă, în mod corespunzător
calificării fiecărei persoane apte de
muncă. Gradul de ocupare al
forţei de muncă (Go) se
determină, din punct de vedere
cantitativ, ca raport între populaţia
ocupată (Po) şi populaţia aptă de
muncă (Pa), conform relaţiei:

Go  ( Po / PA ) x100
O persoană este considerată şomeră
atunci când:
• este nou intrată pe piaţa muncii
(adică, se află pentru prima oară în
căutarea unei slujbe) sau revine pe
această piaţă după ce a renunţat la
căutarea unui loc de muncă, o
anumită perioadă determinată;
• părăseşte un anumit post în vederea
găsirii unui alt loc de muncă,
înregistrându-se ca şomer pe o
perioadă intermediară;
• este eliberată temporar de pe postul
deţinut, fără plată, pentru o perioadă
de peste o săptămână, urmând să se
întoarcă la vechiul loc de muncă
atunci când producţia o va cere;
• îşi pierde definitiv slujba, fie pentru că
a fost concediat, fie pentru că firma la
care lucra a intrat în faliment.
Indicatorii şomajului
• Mărimea şomajului – poate
fi exprimată absolut, prin
numărul de şomeri şi relativ,
prin rata şomajului, care se
calculează sub forma unui
raport între numărul de
şomeri (Pş) şi populaţia de
referinţă (Pa) (de obicei,
populaţia activă).
Rs= Pş/ Pa

Rata şomajului exprimă

numărul de şomeri raportaţi
la forţa de muncă disponibilă
într-o ţară. Ea reflectă
capacitatea de a absorbi,
respectiv respinge munca
din perspectiva volumului,
structurii şi calificării acesteia
la momente diferite.
 Indicatorii şomajului
• Intensitatea şomajului – presupune fie încetarea totală
a activităţii, fie diminuarea sa, însoţită de scăderea
remunerării, în funcţie de care şomajul poate fi: total,
pierderea locului de muncă şi încetarea totală a
activităţii, parţial, diminuarea activităţii, prin reducerea
duratei de lucru sub cea legală, concomitent cu
scăderea remunerării şi deghizat, practicarea unor
ocupaţii fără forme legale de angajare. Şomajul deghizat
are o mare amploare în ţările în curs de dezvoltare, unde
milioane de persoane au o ocupare precară, cu o
productivitate foarte scăzută, ceea ce le situează în
starea de non-ocupare.
 Indicatorii şomajului
• Durata şomajului – reprezintă
perioada de timp care se
scurge de la data pierderii
locului de muncă, până la data
reangajării. Calculată ca media
perioadelor de timp în care
indivizii s-au aflat în mod
continuu în şomaj, această
durată a avut o tendinţă de
creştere, diferită pe ţări şi
perioade istorice (de la 18-24
de luni).
• Structura şomajului –
clasificarea şomerilor în funcţie
de anumite criterii: pe categorii
de vârstă, nivel de calificare,
categorii socio-profesionale,
sex, rasă etc.
 Tipuri de şomaj
– şomajul ciclic sau conjunctural, întâlnit în perioadele de recesiune ca
urmare a încetinirii ritmurilor de activitate economică. Şomajul ciclic poate fi
resorbit parţial sau total în perioadele de avânt economic;
– şomajul structural derivă din reconversiunea unor activităţi economice, din
restructurările de ramură şi subramură impuse de progresul tehnic. Şomajul
structural apare şi ca efect al unei structuri înguste de ramuri şi subramuri,
caracteristică pentru ţările în curs de dezvoltare. Diversificarea ramurilor ar
oferi şanse mai mari de absorbţie a forţei de muncă;
– şomajul tehnologic este efectul introducerii noilor tehnologii, care impun
un nou mod de organizare a producţiei şi a muncii şi, în consecinţă, o
reducere a locurilor de muncă;
– şomajul sezonier este legat de restrângerea activităţii economice în
anumite anotimpuri ale anului, datorită condiţiilor naturale, în agricultură,
construcţii de locuinţe, lucrări publice şi turism etc.; el are caracter ciclic;
– şomajul intermitent sau fricţional ­este acel tip de şomaj considerat normal pe piaţa
muncii, referindu-se la categoriile de persoane aflate în schimbarea locului de muncă
(de regulă, ca urmare a mutaţiilor profesionale de natura calificării). Acest tip de
şomaj este, în principiu, scurt ca şi durată, iar eliminarea lui completă poate produce
disfuncţionalităţi majore ale sistemului economic;
– şomajul de discontinuitate afectează îndeosebi femeile şi este cauzat de
întreruperea activităţii din motive familiale (de maternitate).
– Şomajul mai poate fi:
• şomajul voluntar are la origine rigiditatea
salariilor în scădere. Se porneşte de la ideea că
salariile practicate sunt în general mai mici decât
salariul de echilibru, iar acest fapt se datorează
cerinţelor salariaţilor. Persoanele nemulţumite
acceptă să plece în şomaj.
• şomajul involuntar se datorează unor cauze care
apar pe piaţa bunurilor şi a banilor. Persoanele
sunt obligate să plece în şomaj.
 Cauzele şomajului
• Şomajul apare ca urmare a două procese
economico-sociale:
• Pierderea locurilor de muncă de către o parte
a populaţiei ocupate;
• Creşterea ofertei de muncă prin ajungerea de
către noile generaţii la vârsta legală de muncă,
dar şi prin manifestarea nevoii de a se angaja a
unor persoane apte de muncă, care însă nu au
fost angajate până la momentul respectiv.
• Apariţia şi accentuarea şomajului se datorează unei multitudini de
cauze obiective, dar şi subiective.
• Ritmul de creştere economică, în condiţiile unei productivităţi a
muncii ridicate, nu mai este capabil să creeze noi locuri de muncă,
astfel încât să asigure o ocupare deplină. Pe piaţa muncii, decalajul
între cererea de muncă şi oferta de muncă este în defavoarea ultimei.
Dezechilibre de amploare se manifestă pe segmentul de piaţă al forţei
de muncă tinere, care au drept cauză nu numai lipsa de locuri de
muncă, ci şi lipsa unei pregătiri profesionale, în discordanţă cu
structura cererii pieţei muncii. Există şi cauze de ordin subiectiv, care
ţin de comportamentul reţinut al agenţilor economici de a angaja tineri,
fie datorită lipsei lor de experienţă, fie pentru că aceştia nu se
încadrează în disciplina muncii.
• În rândul tinerilor, şomajul apare şi ca urmare a tendinţei de a căuta
locuri de muncă plătite cu un salariu mai mare, fapt ce întârzie
integrarea lor activă.
• Progresul tehnic, pe termen scurt, este generator de şomaj, într-o
proporţie mai mare sau mai mică, în funcţie de capacitatea financiară
a ţărilor de a asimila noutăţile cercetării ştiinţifice.
• Pe termen lung, progresul tehnic generează noi nevoi, care sunt
acoperite prin produse rezultate din activităţi noi generatoare de locuri
de muncă. Exemplul ţărilor dezvoltate confirmă teza că introducerea
progresului tehnic nu numai suprimă, dar şi creează locuri de muncă,
chiar dacă rata şomajului a crescut şi ea.
• Criza economică, caracterizată prin scăderi sau
stagnări ale activităţii economice, sporeşte
numărul de şomeri, iar integrarea lor, în perioada
de boom, poate fi la un nivel scăzut. Absorbirea
unui număr cât mai mare de şomeri depinde de
posibilităţile reale ale fiecărei ţări de a stimula
agenţii economici în creşterea investiţiilor de
capital, de capacitatea de utilizare eficientă a
pârghiilor economice în condiţii de criză.
• Modificările de structură a ramurilor şi
sectoarelor economice, sub impactul
diversificării cererii de bunuri, al crizei economice,
conduc inevitabil pentru o perioadă îndelungată la
reducerea cererilor de muncă.
• Imigrarea - emigrarea influenţează piaţa muncii.
Imigrarea unei părţi a populatei active în vederea
angajării în diferite ţări va spori oferta de forţă de
muncă în cadrul acestora. Emigrarea are un efect
invers, de scădere a forţei de muncă în zona de
origine.
• Conjunctura economică şi politica
internaţională nefavorabilă, datorită oscilaţiilor
ritmului creşterii economice, conflictelor armate,
promovării unor politici de embargo influenţează
negativ relaţiile economice de import - export,
deteriorând activităţile economice în ţările din
zonă şi contribuind la şomaj.
 Consecinţele şomajului
• Pe plan economic, se disting consecinţele negative ale şomajului la nivel naţional, dar şi la nivel de
individ - familie.
• La nivel naţional, excluderea unei părţi a forţei de muncă influenţează dinamica PIB; această parte
a forţei de muncă, ieşită din populaţia activă ocupată, nu contribuie la creşterea PIB; societatea
suportă costurile şomajului pe seama contribuţiei salariaţilor, a agenţilor economici la fondul de
şomaj; existenţa unui şomaj de lungă durată, mai ales în rândul tinerilor, poate genera acte de
violenţă, infracţiuni, poate accentua criminalitatea, cu impact asupra întregii societăţi.
• La nivel de individ - familie, şomajul se repercutează negativ asupra venitului. Indemnizaţia de
şomaj este mai mică decât salariul. Prelungirea duratei şomajului erodează şi economiile, dacă
există. Se deteriorează calitatea forţei de muncă şi este mai greu de găsit un loc de muncă.
• Un rol aparte revine stării morale şi psihice, care afectează individul devenit şomer mai mult decât
latura economică. Apar complexe de ne-utilitate pentru societate şi familie. Starea de şomaj poate
afecta coeziunea şi armonia unei familii. Totodată, şomajul cronic şi de lungă durată, care generează
sărăcia unui grup important din populaţia activă, poate antrena conflicte sociale profunde.
 Politicile de combatere a şomajului
• Politicile active constau în măsuri care să contribuie la (re)integrarea
şomerilor în diferite activităţi şi prevenirea şomajului în rândul celor
ocupaţi.
Principalele măsuri de promovare a politicilor active sunt:
• organizarea de cursuri de calificare pentru cei care vin pe piaţa muncii fără
o calificare corespunzătoare şi recalificarea şomerilor în concordanţă cu
structura profesională a locurilor de muncă;
• stimularea agenţilor economici, prin pârghii economico-financiare, în
extinderea activităţii economice;
• încurajarea investiţiilor, prin acordarea de facilităţi în vederea relansării şi
creşterii economice, a creării de noi locuri de muncă;
• acordarea de facilităţi întreprinderilor care angajează şomeri de lungă
durată, precum şi tineri;
• încurajarea efectuării unor lucrări de utilitate publică, pe plan local şi
naţional;
• dezvoltarea serviciilor publice în limite raţionale, a serviciilor industriale
etc.;
• extinderea ocupării atipice: ocuparea pe timp de muncă parţial, ocuparea
temporară, munca la domiciliu, munca independentă şi alte forme de
ocupare.
În vederea atenuării şomajului şi a consecinţelor lui sunt
importante şi alte măsuri, precum:
• acordarea de facilităţi care să stimuleze mobilitatea forţei de
muncă de la o zonă la alta, de la un sector de activitate la altul;
• încurajarea şomerilor de a se lansa în activităţi pe cont propriu;
• dezvoltarea cercetării ştiinţifice, a sectoarelor de concepţie;
• racordarea învăţământului la tendinţele ce se conturează în
diviziunea muncii interne şi internaţionale, formarea şi
specializarea tineretului în domenii de perspectivă îndelungată,
care să le ofere o mobilitate profesională ridicată;
• dezvoltarea sau crearea de unităţi în sectoare ce ţin de:
producerea de instalaţii, utilaje de depoluare, reciclarea
materialelor şi a materialelor utile, protecţia resurselor,
gestionarea pădurilor, a deşeurilor, depoluarea râurilor;
• introducerea de restricţii privind imigrarea şi trimiterea forţată a
imigranţilor în ţara de origine; unele guverne acorda acestor
persoane facilităţi băneşti pentru a le stimula să plece fără
intervenţia brutală din partea organelor administrative.
• Politicile pasive se concretizează în măsuri şi acţiuni care să
asigure şomerilor involuntari un anumit venit pentru un trai decent
sau de subzistenţă.
• Venitul asigurat şomerului se numeşte indemnizaţie de şomaj sau,
în cazul ţării noastre, ajutor de şomaj. El se acordă pe o perioadă
determinată de timp; nivelul indemnizaţiei reprezintă un procent din
salariul primit în ultima perioadă de muncă, de regulă, în ultimele
şase luni de activitate. În România, perioada de acordare a
ajutorului de şomaj este de 9 luni, iar a alocaţiei de sprijin, 18 luni.
• Diminuarea reală a şomajului nu poate fi decât rezultatul creării de
noi locuri de muncă. Însă, aceasta presupune creştere economică
prin asigurarea condiţiilor pentru conferirea unui suport real şi
dinamic acestei creşteri. Toate acestea necesită investiţii, activitate
de inovaţii care să asigure competitivitate şi dinamism pe pieţele
externe.
 Inflaţia
• Inflaţia reprezintă acea stare de
dezechilibru economic în care
masa monetară existentă în
economie depăşeşte necesarul
real de monedă, conducând la
creşterea generalizată a preţurilor
şi la scăderea puterii de
cumpărare a banilor.
• Atenţie: Nu orice sporire a
preţurilor înseamnă inflaţie. Inflaţia
este, înainte de toate, un fenomen
monetar, fiind legată de
excedentul de masă monetară
peste nevoile reale ale economiei,
determinate de oferta de bunuri şi
servicii scăzută.
• În funcţie de cauzele care o generează, inflaţia este:
• Inflaţie prin monedă, determinată de suplimentarea ofertei de
monedă dictată de deciziile organismelor economice specializate,
fapt pentru care este definită ca „ecuaţie a schimbului”, deoarece
creşterea masei monetare determină creşterea preţurilor, conform
relaţiei: M x V= P x T, unde M – reprezintă masa monetară, V –
viteza de circulaţie sau de rotaţie a monedei, P – nivelul general al
preţurilor, T – volumul tranzacţiilor.
• Inflaţie prin ofertă apare atunci când oferta totală este mai mare
decât cererea totală, ca urmare a anticipării de către întreprinzători
a evoluţiei ratei inflaţiei. Acest lucru îi determină să-şi adapteze
comportamentul la starea, sensul şi ritmul procesului inflaţionist în
perspectivă, să ia decizii privind afacerile viitoare în raport cu
propriile anticipări etc.
• Inflaţie de prosperitate sau de creştere apare atunci când se
înregistrează mai întâi o creştere a preţurilor şi o scădere a puterii
de cumpărare a banilor, care, în anumite condiţii contribuie la
creşterea economică, la eliminarea unităţilor neperformante şi/sau
transformarea lor prin stabilirea capacităţilor de producţie în funcţie
de nevoile de consum, reorientarea resurselor spre activităţi mai
rentabile etc.
• Inflaţie de penurie, de mare intensitate, imposibil de controlat,
determină dezorganizarea economiei, descurajează investitorii şi
afectează grav pe cei cu venituri mici, măreşte riscul economic şi
duce la decăderea societăţii civile, precum şi la dezechilibre
enorme.
• Inflaţie prin cerere apare atunci când cererea solvabilă este mai
mare decât oferta de bunuri şi se datorează fie sporirii
nejustificate a veniturilor băneşti ale populaţiei, fie reducerii
impozitelor, chiar dacă oferta de monedă rămâne aceeaşi.
• Inflaţie prin costuri apare atunci când costurile de producţie
cresc independent de cerere, iar firmele răspund parţial prin
creşterea preţului de vânzare, respectiv prin reducerea volumului
activităţii. Inflaţia prin cerere şi inflaţia prin costuri se pot
manifesta simultan sau se pot întrepătrunde, chiar dacă procesul
inflaţionist apare ca urmare fie a creşterii cererii totale, fie a
evoluţiei necontrolate a costurilor de producţie.
• Inflaţie structurală, dezechilibru structural, monetaro-material,
care indică existenţa în circulaţie a unei mase monetare ce
depăşeşte nevoile economiei reale, fapt ce conduce la
deprecierea banilor de hârtie neconvertibili în aur sau
neconvertibili în general, respectiv la creşterea generalizată a
preţurilor.
 Cauzele inflaţiei
• 1. Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de
bunuri şi servicii - aceasta atrage după sine un "surplus de
cerere" şi, prin urmare, creşterea generalizată a preţurilor.
Mărirea preţurilor are loc nu prin simpla sporire a cantităţii de
bani, ci prin creşterea cererii pe care acesta o face posibilă.
• 2. Excedentul de cerere agregată (inflaţie prin cerere) -
apare datorită creşterii cererii agregate, în condiţiile în care
oferta agregată rămâne în urma cererii sau se micşorează.
Cererea agregată poate să crească şi în condiţiile în care masa
monetară nu se modifică, şi anume atunci când:
• - sporesc veniturile băneşti ale populaţiei, ducând la mărirea
puterii de cumpărare a acesteia;
• - se diminuează înclinaţie spre economisire;
• - se extinde creditul de consum;
• - are loc creşterea salariilor neînsoţită de sporirea rezultatelor
muncii etc.
 Cauzele inflaţiei
• 3. Creşterea costurilor de producţie (inflaţie prin
costuri) - mărirea costurilor nu stimulează producţia şi,
ca urmare, oferta de mărfuri scade, iar preţurile cresc.
Costurile de producţie se măresc atunci când
remunerarea factorilor de producţie creşte mai mult
decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens,
îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoţită de
o creştere superioară a productivităţii muncii. În acelaşi
sens, al creşterii costurilor, acţionează şi mărirea
preţurilor la materii prime, materiale.
• Opusă inflaţiei, deflaţia exprimă evoluţia negativă a
preţurilor între două sau mai multe perioade consecutive,
fenomen întâlnit în ultimele decenii ale secolului al XX-
lea.
Măsurarea inflaţiei
Inflaţia se poate măsura în formă absolută, ca
diferenţă între cererea agregată şi cantitatea
reală de mărfuri şi servicii pusă în circulaţie, dată
de excedentul de masă monetară disponibil la
agenţii economici; în formă relativă, calculată
procentual, ca raport între excedentul de masă
monetară şi oferta reală de bunuri. Astfel, pentru
determinarea inflaţiei se utilizează:
a. Indicele general al preţurilor bunurilor de
consum şi tarifelor (IPC), care exprimă
modificarea medie ponderată a cheltuielilor pe
care le face o familie cu venituri medii din mediul
urban, pentru asigurarea mijloacelor de
subzistenţă necesare într-o anumită perioadă de
timp ca urmare a modificărilor care apar în
evoluţia preţurilor mărfurilor, în cazul în care
cantitatea de bunuri consumată este constantă
sau variabilă.
• Se determină ca raport între preţul bunului
economic din perioada curentă (P1) şi preţul din
perioada anterioară, considerată ca bază de
calcul (P0):
P1
IPC   100
P0
• Calcularea IPC necesită o bază
informaţională amplă, cu un puternic
conţinut economico-social, acest indice
fiind utilizat de guvern drept criteriu de
apreciere a modului în care şi-a îndeplinit
programul de guvernare, mai ales din
punct de vedere social. De aceea, pentru
determinarea dinamicii salariului real,
precum şi pentru calcularea dinamicii
ratei inflaţiei (Rinf) se utilizează relaţia:

IPC1  IPC0
Rinf  x100
IPC0
• b. Deflatorul PIB măsoară variaţia medie a
bunurilor şi serviciilor care alcătuiesc consumul
populaţiei, inclusiv bunurile de investiţii şi cele
exportate. Rata inflaţiei în funcţie de indicele
deflaţionist ( I dfp ) se calculează conform relaţiei:

Rinf  ( I  1) x100
p
df
• În funcţie de ritmul mediu anual de creştere al
preţurilor, în literatura de specialitate au fost
identificate mai multe tipuri de inflaţie şi de
creştere economică, astfel:
• După intensitate, inflaţia poate fi:
- târâtoare, exprimată printr-un ritm mediu anual
de creştere a preţurilor de consum de până la
3%;
- moderată, când acest ritm este de până la 6%;
- rapidă, când ritmul mediu anual de creştere a
preţurilor ia valori până la 10%;
- galopantă sau hiperinflaţie, când acest ritm
depăşeşte 15%; este forma cea mai periculoasă
şi excesivă a inflaţiei, atunci când preţurile cresc
la intervale scurte de timp, antrenând
dezechilibre generale în economia naţională.
• În raport cu evoluţia indicatorilor macroeconomici,
creşterea economică poate avea următoarele forme:
- creştere economică neinflaţionistă, controlată de
guvern, când ritmul mediu anual de creştere depăşeşte
rata inflaţiei;
- creştere economică inflaţionistă, când rata inflaţiei
depăşeşte ritmul mediu anual de creştere economică;
- creştere economică zero sau stagflaţie,
caracterizată prin creşterea rapidă a inflaţiei, prin
stagnarea creşterii economice şi prin recesiune
economică;
- slumpflaţie sau declin economic, caracterizat prin
scăderea producţiei şi creşterea preţurilor (inflaţie
galopantă).
 Consecinţele inflaţiei
• Inflaţia, ca stare de dezechilibru economic este preponderent
negativă, având numeroase consecinţe asupra populaţiei, agenţilor
economici şi asupra mersului de ansamblu al economiei. Aceste
efecte sunt denumite costurile inflaţiei.
• Inflaţia atrage după sine scăderea puterii de cumpărare a populaţiei.
La un volum dat al veniturilor băneşti ale acesteia, sau în condiţiile
majorării lor sub nivelul ratei de creştere a preţurilor, se micşorează
cantitatea de bunuri şi servicii ce pot fi cumpărate, se reduce nivelul
consumului pentru cea mai mare parte a populaţiei. În mod deosebit,
sunt afectate persoanele cu venituri mici şi fixe.
• O altă consecinţă a inflaţiei o reprezintă redistribuirea de venituri şi de
avuţie; prin intermediul preţurilor ridicate, o parte a veniturilor
cumpărătorilor de mărfuri este preluată de către vânzătorii de mărfuri
sau prestatorii de servicii. Este stimulată înclinaţia spre consum şi
este descurajată înclinaţia spre economisire, mai ales cea pe termen
lung; subiecţii economici sunt mai mult incitaţi să cheltuiască
resursele băneşti disponibile, a căror putere de cumpărare scade pe
măsura trecerii timpului. Se consideră că persoanele în vârstă sunt
mai vulnerabile la inflaţie decât tinerii, în sensul că, prin mărirea
preţurilor le este afectată puterea de cumpărare a economiilor de o
viaţă, economii destinate finanţării consumului lor, după pensionare.
• Cu toate acestea, sunt anumiţi agenţi economici care pot
fi avantajaţi de procesul inflaţionist, în special cei ce
reuşesc să-şi însuşească rapid metodele de luptă
antiinflaţioniste şi pot lua diferite măsuri în acest scop:
eliminarea tendinţei de creştere a masei monetare fără o
justificare economică; realizarea unui echilibru între
cererea solvabilă şi posibilităţile de producţie (pentru
piaţa internă); adoptarea unei politici salariale
corespunzătoare stadiului de dezvoltare a economiei
naţionale; practicarea unei politici fiscale care să
încurajeze iniţiativele bune (sănătoase) ale
producătorilor; adoptarea unei politici de credit
echilibrată; practicarea unor politici valutare şi monetare
care să sprijine stabilitatea internă a monedei (aceasta
revine Băncii Naţionale).
 Măsuri antiinflaţioniste
• Combaterea inflaţiei necesită o politică antiinflaţionistă la nivel
macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecinţelor, cât
şi împotriva cauzelor inflaţiei.
• Politica antiinflaţionistă se concretizează în anumite măsuri prin care,
practic, se luptă împotriva creşterii preţurilor.
• Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată, care se
manifestă prin:
- politica monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de
monedă în economie;
- politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă
la o micşorare artificială a ratei dobânzii şi, deci, la ieftinirea
creditului;
- politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului
bugetar, spre menţinerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în
perioada respectivă, şi spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului
impozitelor şi taxelor, care să frâneze creşterea cererii şi, implicit, a
preţurilor.
 Măsuri antiinflaţioniste

• Măsuri de stimulare a creşterii

ofertei, de lichidare a rămânerii ei în
urmă faţă de cerere, cum sunt:
- creşterea capacităţii de adaptare a
aparatului de producţie la cerinţele
pieţii;
- stimularea extinderii potenţialului
de producţie, prin investiţii de capital
în mijloace de producţie
performante, prin forţa de muncă
într-o structură de calificare nouă,
inovaţii, prin creşterea productivităţii
factorilor de producţie;
- politică de salarizare corelată cu
rezultatele economice obţinute prin
muncă, prin care să se evite mărirea
costurilor medii.