Tema: Cultura şi civilizația Greciei

Antice
1. Caracteristica generală a civilizației antice grecești
2. Formele de guvernământ în Grecia Antică
3. Mitologia şi religia greacă
4. Tabloul filosofic şi științific al Greciei Antice
5. Arta greacă. Literatura, istoriografia. Teatrul
grecesc
6. Din istoria Jocurilor olimpice antice
1. Caracteristica generală a civilizației antice grecești
• Grecia antică este denumirea dată teritoriilor unde a luat
naștere și s-a dezvoltat civilizația vechilor greci. Situată în
bazinul răsăritean al Mării Mediterane, Grecia este
înconjurată de circa 2000 de insule şi brăzdată de munți.
Peninsula şi insulele sânt sărace în zăcăminte minerale.
Râurile sânt tumultuoase, iar câmpiile nu ocupă spații mari.
Clima uscată şi aridă nu permite decât cultivarea plantelor
care suportă seceta. Așezarea geografică i-a asigurat Greciei
condiţii favorabile pentru dezvoltarea comerţului, vieţii
portuare şi navigației. Cadrul geografic în care a apărut şi a
evoluat civilizația şi cultura greacă cuprinde nu numai Grecia
continentală, ci şi coasta apuseană a Asiei Mici, insulele Mării
Egee, iar mai târziu coloniile din sudul Italiei şi Sicilia, de pe
țărmul Mării Negre.
• Cultura şi civilizația greacă au parcurs câteva perioade istorice: perioada arhaică,
perioada preclasică, clasică şi post clasică.
• Perioada arhaică cuprinde anii 800-700 a. Chr. În această perioadă are loc procesul
construirii oraşelor-state. În cetate puterea aparţinea proprietarilor de pământ, izvor
de bază a bogăției. Aici se constituie regimul succesoral care prevede împărțirea
averii în părţi egale la moștenitorii direcți. Pentru proprietarii mici acest obicei duce
la sărăcirea lor. Această situaţie i-a determinat pe greci să ia calea colonizării.
Dezechilibrul social din cetate deseori favoriza răsturnări politice, drept rezultat avea
loc concentrarea puterii în mâinile unui singur om, astfel punând începutul unei noi
forme de conducere - tiraniile. Tiranii favorizează deopotrivă artele şi literatura din
dorinţa de lux şi pentru a impresiona imaginația locuitorilor cetății. In secolul VII
apare o noua denumire ce se aplica tuturor grecilor, fără a ține seama de etniile
diferite, cea de eleni. Unitatea elenismului arhaic a fost o realitate, ale cărei trăsături
esenţiale se evidențiază în evoluţia oraşelor-state, a creațiilor spirituale, unitate ce s-
a manifestat în cadrul unei    multitudini de forme particulare, locale, datorită  
diversității populațiilor și extinderii geografice a cuceririlor grecilor. Este epoca
marilor colonizări, care s-au extins din sudul Italiei, Galiei, Iberiei, până în Egipt,
nordul Africii, Asia Mică, Caucaz, gurile Donului, Marea Neagra.
• Din anii 600-500 a. Chr. Grecia întră într-o nouă perioadă – preclasică,
remarcată prin dezvoltare politică. În această perioadă se dezvoltă şi se
formează cadrul juridic al cetății, care reglementa situaţia cetățenilor. În
Atena, prin consimțământul tuturor, arhonte şi legislator a fost ales Solon,
care a reformat constituția statutului atenian, punând baza viitoarei
democrații antice. Secolul al VI – lea a. Chr. este marcat prin expansiunea
regatului persan.
• În sec V a. Chr. în rezultatul a două războaie greco-persane victorioase, Grecia
a intrat într-o nouă perioadă - clasică, care a intrat în istorie ca o epocă „de
aur” a culturii şi civilizației grecești, iar Atena devine centrul vieţii culturale.
• În sec. IV a. Chr. Grecia intră în perioada post clasică, caracterizată prin
expansiunea lui Alexandru Macedon, care se încheie cu apariţia formaţiunilor
politico administrative sub forma statelor „eleniste”. Principala caracteristică a
acestei perioade constă în infuzia elementelor culturale greceşti în statele
înfiinţate de urmaşii lui Alexandru, fenomen extraordinar, care semnifică
expansiunea fără precedent în lumea veche a limbii, moravurilor şi altor
forme de infrastructură greceşti.
2. Formele de guvernământ în Grecia Antică
• Prima formă de guvernământ pare sa fi fost, pretutindeni pe teritoriile
locuite de eleni, Monarhia (mono-unu, arhe- putere). Regele, numit
basileus, cârmuia oraşul, conducea armata, judeca toate cauzele civile
(cele penale erau lăsate la discreţia răzbunării clanurilor), prezenta
sacrificiile publice.
• Autoritatea regelui se baza pe noblețea originii sale, considerată
divină, pe bogățiile sale provenite mai ales din exploatarea propriilor
lui pământuri. Nu avea însă putere absolută, era asistat de un consiliu
compus din capii familiilor nobile, cu care trebuia să cadă la învoială în
anumite hotărâri pe care le lua.
• În ordine cronologica, în evoluţia socială și politică a Greciei antice a
apărut forma  de  guvernare  Aristocratică  sau  Oligarhia (de  la 
oligos-putin  și  arhe-conducere).
• Organul de conducere al guvernării aristocratice îl constituie consiliul
numit gerusia, care succeda consiliului regal din perioada precedentă.
Era alcătuit din membri desemnați, în general pe viaţă, conform unor
sisteme care variază de la oraș la oraș. Acesta conducea efectiv oraşul,
numea și supraveghea pe magistrați, care erau schimbați în fiecare an.
• O altă formă de guvernământ, Tirania, a reprezentat o soluție provizorie
(a durat aproximativ un secol, intre VII-VI) la criza socială a Greciei
arhaice. Este vorba de instituirea prin violență a puterii unui singur
individ, regim pe care grecii l-au numit tiranie (de la cuvântul de
origine etrusca turan - domn).
• Tiranul este cel care pune mâna pe putere și o păstrează cu forța,
deosebindu-se de rege, care era deținătorul unei autorități legitime,
deoarece era ereditara. Regimul tiraniei a fost specific oraşelor foarte
evoluate din punct de vedere politic, economic și social, nu a fost
răspândit în întreaga Grecie și a avut caracteristici particulare de la un
oraş la altul.
• O noua forma de guvernare, Democrația, va apărea în Grecia în
perioada clasică, mai precis la Atena. Democrație - formă de organizare
și conducere politică a societății în care puterea supremă este
exercitată de popor (gr. demokratia < demos – popor, kratos – putere).
 Winston Churchill spunea: „nimeni nu pretinde că democrația
ar fi perfectă sau atotștiutoare. Într-adevăr s-a spus că
democrația este cea mai rea formă de guvernământ cu excepția
tuturor formelor încercate de-a lungul timpului”.

Consolidarea deplină a democrației ateniene a avut loc în timpul

când Pericle a fost ales strateg (cea mai înaltă magistratură) al
acestui oraș-stat.

Secolul al V-lea, numit „epoca de aur” sau „secolul lui Pericle”.

El a dominat Atena aproape 30 de ani, a fost reales strateg timp
de 15 ani și a deţinut o putere la fel de mare ca un tiran dar nu a
depășit niciodată limitele legalității. Aristotel l-a numit
„înțeleptul”.
 Agora era piață publică a orașelor grecești antice.
Aici, în fața poporului adunat, regele
se prezenta, purtând sceptrul și făcea cunoscute
hotărârile pe care le luase împreună cu nobilii.
Poporul aclama cu ovații, sau, dacă nu era de
acord, se exprima prin tăcere. Piața era
împodobită cu portice, cu clădiri civile ori
religioase.

Adunarea poporului reprezenta organul suprem în

statele democratice din antichitate (cetăţile greceşti). Era
formată din toţi cetăţenii majori, indiferent de starea lor
materială. De obicei, locul de convocare era în agora.
Obiectul dezbaterii era universal: probleme legislative,
politice, alegerea magistraților etc.
3. Mitologia şi religia greacă
• Mitologia şi religia greacă sunt în fond un ansamblu de legende din care
poeții şi artiștii moderni, începând cu perioada Renaşterii, s-au inspirat
adesea, imitându-i pe predecesorii lor greci. Şi în mitologie, şi în religie omul
caută să obţină protecția zeilor în timpul vieţii mai mult decât după moarte.
• Mitologia şi religia greacă sunt superioare celorlalte prin extraordinara
bogăție de mituri pe care le-a creat în jurul zeilor săi şi prin implicațiile
filosofice sau prin faptul că mitologia greacă a influențat atât creația literară,
precum şi domeniul artei, şi chiar o mare parte din gândirea filosofică
greacă.
• Pentru greci zeii sunt apropiați atât prin simțămintele lor, precum şi prin
cultura lor, fiind convinși că puterea pe care o au participă la soarta
muritorilor. Astfel relațiile între greci şi divinitate capătă o coloratură
personală. Zeul este o individualitate: se solicită protecție, încredere şi
simpatie, nu numai un respect şi teamă.
• În ceea ce priveşte religia grecilor, este de menţionat faptul că în sec. VI a.
Chr. în lumea greacă se delimitează clar două niveluri de gândire religioasă,
două forme de credințe mitologico-religioase în mod substanțial diverse:
religia de stat (oficială) şi cea populară. Panteonul religios al grecilor îl are în
vârful ierarhiei pe Zeus, este singura divinitate greacă comună şi altor
popoare indo-europene. Numele Zeus, întâlnit sub diferite forme în limbile
indo-europene are la bază rădăcina deivos, semnificând „Cerul”, „Lumina
Cerului”, „Zeul Cerului”.
• Iniţial Zeus reprezenta ploaia şi furtuna, mai târziu devenind căpetenia zeilor,
acestea fiind atributele lui; el prezidează ordinea morală, devine protector al
familiei şi justiției.
• Preoţii greci nu reprezentau o pătură socială privilegiată ca în Egipt, India sau
Babilon, iar durata funcţiei de preot era de obicei de un an. Însă existau și
cazuri în care preotul era numit pentru mai mulţi ani sau chiar pe viaţă.
• Zeii Greciei antice, la începuturile istoriei, erau atotputernici. Deasupra lor era
doar Destinul – legea suprema a Universului, care ii asigura stabilitatea și
ordinea.
•  Vechii greci au stabilit reședința zeilor lor în Olimp, cel mai înalt munte din Grecia
continentală. In felul acesta, zeii erau deasupra și, în acelaşi timp, aproape de ei. Zeii
olimpieni nu erau egali, ci exista o ierarhie bine stabilită.
• Cum s-a menționat, zeul suprem, tatăl celorlalți zei, era Zeus. Acesta, unindu-se cu
multe femei, a dat naștere unei mulțimi de zei, eroi sau simpli muritori. Soția și sora
lui Zeus era Hera. In Panteonul grecesc existau și zeițele-femei virgine Artemis și Palas
Atena. Prima era zeița vânătorii și protectoarea animalelor, iar a doua era zeița
polisului grecesc. O altă zeitate feminină importantă a grecilor era Afrodita, zeița
dragostei și adulterului. Zei olimpieni mai erau și Apollo-zeul armoniei și
purității, Hermes-fiu al lui Zeus și mediatorul între zei și oameni, Ares-zeul
războiului, Hefaistos-fiul Herei și zeu al prelucrării metalelor și al focului, Dionysos-
unul din cei mai vechi zei greci și singurul din panteonul grec care nu avea niciun fel
de relații cu alţi zei, Poseidon-fratele lui Zeus și zeu al marii, Demeter-zeița recoltelor
etc.
• Grecii aveau atât de mulţi zei încât, spunea Hesiod, „niciun muritor n-ar fi in stare sa-i
numere pe toți”. O clasificare arbitrara îi împarte pe zeii vechilor greci în şapte
categorii: 1) Zeii din cer 2) Zeii de pe pământ 3) Zeii fertilității 4) Zeii animale 5) Zeii
subterani 6) Strămoșii și eroii 7) Zeii olimpieni.  
4. Tabloul filosofic şi științific al Greciei Antice
• Din sec. al V-lea când au loc mari transformări pe plan politic şi
spiritual s-a produs ruptura dintre gânditori şi mitologie şi s-au pus
bazele științei, fiind considerată o rivală ce a luat locul mitului.
• O calitate înnăscută a grecilor este capacitatea lor de a deosebi părţile
de întreg şi particularul de general. În centrul vieţii spirituale a grecilor
este filosofia.
• Filozofia greacă este cel mai important curent filozofic ce a apărut în
Europa, din el a evoluat(influiențat) filozofia romană, filozofia arabă,
persană și filozofia renașterii și iluminismului, pavând drumul către
modernitate. Ea se concentra, printre altele, și pe rolul logicii în
comportamentul uman, conceptele create de grecii au influențat
omenirea, una dintre cele mai importante rezultate a filozofiei elene
fiind metoda științifică.
• Către anul 430 a. Chr., învăţătură lui Socrate începe să-şi dea roadele. El a aşezat studiul sufletului
omenesc în centrul preocupărilor sale, propunând fiecăruia să se cunoască mai întâi pe sine
însăși. Preocupările lui permanente erau observația psihologică şi reflexia morală.
• Concepțiile lui Socrate au pus bazele sistemului filosofic a lui Platon. Preocupările principale a lui
Platon au fost cele morale - definirea curajului, a virtuții şi a dreptății, pornind de la cercetarea
vorbirii şi a comportamentului.
• Discipolul cel mai remarcabil al lui Platon a fost Aristotel, care înființează în 335 a. Chr. la Atena o
şcoală filosofică, numită liceu. Operele lui cuprind aproape toate domeniile științifice: logica
formală, psihologia, ştiinţele naturii, istoria, politica, etica, estetica şi altele. În istoriografie
Aristotel este considerat părintele logicii.
• În domeniul medicinii şi al științelor naturii grecii au atins un nivel foarte înalt. Cel mai de vază
savant a fost Hipocrate (460-375 î.e.n. ) – fondatorul medicinii tradiționale. Acumulând o
experiență curativă, le-a expus în tratatul său de medicină, numit Corpus hipocratic, în acest tratat
el a descris cauzele unor boli şi a recomandat tratamentul lor. Hipocrat este considerat părintele
medicinii.
• În epoca elenistă s-a dezvoltat şi tehnica. Printre progresele acestei perioade putem enumera:
inventarea morii de apă, folosirea pedalei la roata olarului, acționată cu piciorul; utilizarea pietrei
de măcinat grâne, apariţia mașinii cu aer comprimat, trecerea de la răz boiul de țesut vertical la
cel orizontal, invenția pergamentului (sec. II a. Chr.).
5. Arta greacă. Literatura, istoriografia. Teatrul grecesc
• Arta greacă este în mare măsură legată de religie; de viaţa religioasă
aşa cum o concepeau şi o practicau grecii epocii, atribuindu-i o precisă
funcționalitate civică. Religia greacă a influențat arta; dar – spre
deosebire de cazul culturii mesopotamiene, egiptene, indiene, mai
târziu bizantine – fără a o domina autoritar şi fără a o devia
atribuindu-i sensuri mistice.
• Tema unică a artei a devenit omul. Imaginea lui este creată de artist
nu investită cu un sens simbolic sau cu o funcţie magică, ci pentru
frumusețea sa proprie. „Omul este măsura tuturor lucrurilor”:
dictonul acesta este însăși formula artei şi întregii culturi greceşti.
• Teatrul grecesc s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul
ceremoniilor care aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena
s-au compus trei tipuri de piese: tragedia, comedia şi piesele cu satiri
Teatrul grecesc
Teatru
6. Din istoria Jocurilor antice
• Jocurile antice erau la început o parte a unui festival religios în onoarea
lui Zeus, tatăl tuturor zeilor şi zeițelor greceşti. Festivalul şi jocurile se
ţineau la Olympia, sanctuar rural din partea de vest a Peloponezului.
• Atleții erau toţi cetăţeni bărbați ai oraşelor-state din toate colturile lumii
greceşti, începând cu îndepărtata Iberia (Spania) din vest şi până la
Marea Neagra (Turcia) în est.
• Jocurile Olimpice antice au început în anul 776 a. Chr., anul din care
participanții şi învingătorii Jocurilor încep să fie înregistraţi în surse
scrise și s-au serbat până în anul 393, când au fost desființate de
împăratul roman Teodosiu I, sub influența bisericii creștine.
• Probele atletice includeau: 3 curse de alergare, pentatlonul (5 întreceri:
aruncarea discului, aruncarea suliței, săritura în lungime, luptele si
cursele), pugme (box), pale (lupte). Din sec. V a. Chr. au fost incluse
curse cu un cal şi cu patru cai.
• Deşi jocurile antice s-au desfăşurat la Olympia, în Grecia, din anul 776
a. Chr. până în anul 393 p. Chr., a fost nevoie de 1503 ani pentru a fi
reluate. Primele Jocuri Olimpice moderne s-au ținut la Atena, Grecia,
în 1896.
• Omul responsabil pentru renașterea lor a fost un francez, baronul
Pierre de Coubertin, care şi-a prezentat ideea în 1894.
• Steagul olimpic modern cu 5 cercuri înlănțuite, fiecare dintr-o
culoare primară utilizată în steagurile țârilor participante la jocuri, a
fost introdus în 1908.
• Flacăra olimpică. Ideea torței olimpice şi a flăcării olimpice a fost
inaugurată la Jocurile Olimpice din 1932, de la Los Angeles.
• Jurământul olimpic a fost introdus in 1920.
• Învingătorii. Totodată, la cele mai prestigioase festivaluri atletice (festivaluri pan-
elenice), singurele premii date erau crengi cu frunze: de măslin la Olympia, de lauri la
Delphi, de pin la Isthmia, şi de pătrunjel la Nemeea. Conform lui Phlegon, un istoric
roman din sec. al II-lea p. Chr., o creangă de măslin a devenit premiu pentru
câștigătorii de la Olympia începând cu anul 752 a. Chr., la sfatul Oracolului din Delphi.
• Conform relatărilor unui istoric roman, Plutarh, un învingător la Olimpiadă, fiind
cetățean al Atenei se putea aștepta să primească un premiu în bani, de 500 drahme,
o adevărată comoară. Un învingător din Isthmia putea primi 100 drahme. Dintr-o
inscripţie ateniană din sec. al 5-lea p. Chr., cunoaștem că un învingător olimpic
atenian a primit mâncare gratuită în piața oraşului pentru tot restul vieţii sale.
• Armistițiul olimpic a fost instituit de oraşul-stat Elis pentru a se proteja împotriva
incursiunilor militare care puteau întrerupe jocurile. La fiecare 4 ani, soli speciali din
Elis erau trimiși în toate colțurile lumii greceşti pentru a anunța apropierea
festivalului de la Olympia şi a jocurilor. Împreună cu aceste știri, ei anunțau şi
armistițiul olimpic, care proteja atleții, vizitatorii, spectatorii şi trimișii oficiali care
veneau la festival şi erau implicați în conflicte locale. Orice violare a armistițiului
Olimpic era pedepsită cu o amendă substanțială în numele zeului olimpic Zeus.
Jocurile olimpice
Aruncător de disc