RELIEFUL EUROPEI ŞI

EVOLUŢIA ACESTUIA
 DEFINIŢII
Relieful reprezintă totalitatea
deformărilor scoarţei terestre
pozitive sau negative
Vârsta reliefului
Reprezintă rezultatul evoluţiei
continentului în decursul
timpului geologic, sub acţiunea
agenţilor modelatori
intreni și externi
Se disting din acest punct de
vedere două regiuni inegale ca
întindere: A. Europa veche în Nord
1. Europa veche în
1.Europa străveche,
nord(europa străveche, europa 2.Europa caledoniană
caledoniană și europa hercinică) 3. Europa hercinică
2. Europa nouă în sud
(Europa Alpină)
 Europa cuaternară- B. Europa noua în Sud
Europa cuaternară-calotei glaciare
calotei glaciare
A. EUROPA STRĂVECHE ( PRECAMBRIANA ) Scutul continental
 Partea cea mai veche a continentului se află în partea de est şi este reprezentată de Platforma Est –
Europeană şi Scutul Baltic. Aceasta este nucleul Europei, la care s-au alipit treptat următoarele
părţi, succesiv de la nord la sud.
Platforma Est – Europeană este lipită de Asia prin lanţul de munţi hercinici, Munţii Ural. Este extrem
de stabilă din punct de vedere tectonic, puternic erodată până la nivelul unor podişuri şi câmpii de
eroziune; Câmpia Europei de Est (cea mai întinsă), Podişul Volgăi, Colinele Nordice, Podişul
Central – Rus, Podişul Valdai. , Podişul Doneţk
Partea sudică a acestei platforme este acoperită de sedimente recente, fluvio-maritime ce compun
următoarele unităţi: Câmpia (Depresiunea) Precaspică (situată sub nivelul mării), Câmpia Marii
Negre, Câmpia Niprului, Podişul Moldovei.
Scutul Baltic- situat în NV

B OROGENUL CALEDONIAN
- ALPII SCANDINAVICI
- MUNTII GRAMPIANI-VF BEN NEVIS 1343 m
- MUNTII CAMBRIENI
- MUNTII SCOTIEI
- MUNTII PENINI

 
Munţii Scandinavici – lanţ de munţi caledonici orientaţi pe direcţia generală nord-
est sud-vest, au altitudini de peste 2000 m deoarece, după topirea gheţarului de
calotă, au fost antrenaţi în mişcări de înălţare pe verticală. Spre ţărmul atlantic se
termină abrupt şi prezintă numeroase fiorduri. Sunt alcătuiţi din şisturi cristaline
vechi, puternic metamorfozate, gnaise şi granite. Altitudinea maximă este de 2469
m şi are gheţari montani actuali. Formele de relief cele mai frecvente sunt platourile
înalte, hornurile, circurile şi văile glaciare. În Munţii Scandinavici se pot deosebi
trei sectoare:
un sector sudic al fjellurilor, având extensiunea maximă în lăţime şi
altitudinile cele mai ridicate, cu podişuri de 1500-
2000 m, peste care se ridică vârfuri piramidale;
un sector central mai jos de 800-1000 m şi
un sector nordic care se prezintă sub forma unei creste accidentate şi
înguste.
- Munţii Cambrieni,– sunt situaţi în Marea Britanie, au altitudini reduse şi s-au
format pe structuri caledonice faliate şi modelate de agenţii externi. De la sud spre
nordse desfăşoară: Munţii Caledonieni, cu altitudinea maximă de 1182 m, Munţii
Grampian, cu vârful Ben-Newis 1343 m, Munţii Penini cu altitudini de 400-700 m.
Munţii Scoţiei cu înălţimi de 600-800 m, ,
UNITĂŢI DE PODIŞ

. pe structuri caledonice (Podişul Norland, Podişul Smaland, Podişul Finlandei) sunt

puternic modelate de glaciaţia de calotă din pleistocen.

- Podişul Norland ocupă jumătatea nordică a Suediei, este uşor înclinat de la vest
spre est. Fundamentul precambrian este acoperit de acumulări glaciare şi de argile.
Panta generală a imprimat direcţia de scurgere a râurilor. Peisajul este dat de pădurea
de conifere şi de numeroase turbării.

- Podişul Smaland are altitudini mai coborâte (150-250 m), este acoperit de morene
glaciare şi de argile postglaciare. Peisajul este dominat de pădurile de amestec alcătuite
din conifere şi foioase.

- Podişul Finlandei, situat în partea de nord a Finlandei, are un relief uşor ondulat,
cu altitudini medii de 300-400 m, deasupra căruia se ridică masive izolate mai înalte.
Partea de sud, Podişul Lacurilor, are altitudinea cuprinsă între 120 m şi 80 m, şi este
alcătuit din culmi deluroase alungite ce corespund sectoarelor de acumulare glaciară,
între care se interpun lacurile glaciare. Peisajul dominant este cel al pădurilor de
conifere şi al turbăriilor, în partea de nord şi peisajul lacustru şi păduri de conifere în
sud
OROGENUL HERCINIC
  Acesta este cel de-al doilea sistem, cel care a înălţat partea mediană a continentului.
Catenele montane sunt erodate, majoritatea masivelor fiind munţi în bloc numiţi horsturi.
Horsturile sunt separate de culoare de văi ce se numesc grabene (Ex. Grabenul Rinului,
Grabenul Ronului). Au altitudini medii, alcătuire geologică complexă, culmi în
platformă. Exemplele hercinice cuprind: Munţii Ural
Messeta Spaniolă, Munţii Pădurea Neagră
Masivul Central Francez, Masivul Şistos Renan (Munţii Rinului),
Munţii Vosgi, Patrulaterul Ceh (Metaliferi, Sudeţi, Pădurea Cehiei, Sumava),
Munţii Jura, Munţii Măcinului.
, Însoţind aceste masive apar regiuni largi de eroziune care includ podişuri cu aspect de
bazin şi câmpii de eroziune glaciară. Printre acestea
Câmpia Irlandei, Bazinul Londrei,
Bazinul Parizian, Podişul Ardeni,
Câmpia Nord – Europeană, Podişul Cehiei
- Munţii Ural – este cel mai lung lanţ de munţi din Europa (peste 2000 km) situat la limita
dintre Europa şi Asia. Sunt orientaţi pe direcţia generală nord-sud, au altitudinea medie
de peste 600 m şi au înfăţişare de deal, altitudinea maximă de 1894 m (vârful
Narodnaia). Relieful se desfăşoară sub formă de culmi paralele şi cuprinde trei sectoare:
sectorul nordic cu piscuri, morene şi văi glaciare; sectorul central cu relief carstic şi
vulcanic şi sectorul sudic cu aspect deluros, o peneplenă intens fragmentată de văi
UNITĂŢI DE PODIŞ
- Masivul Central Francez – este format în orogeneza hercinică, prezintă forme variate
de relief: relief vulcanic, carstic, tectonic, cu grabene. Altitudinea medie este de 710
m, iar cea maximă este de 1886 m în vârful Mt. Doré;

- Podişul Boemiei – încadrat între Colinele Ceho-Morave, Munţii Metaliferi şi

Munţii Sudeţi, are altitudini reduse şi prezintă relief tectonic bine dezvoltat. Partea
de nord-vest are altitudini mai mari, 500-900 m, jumătatea sudică 700-800 m, iar
partea nord-estică este o depresiune de eroziune cu altitudinea de 200 m;

- Meseta Spaniolă – regiune formată din podişuri cu altitudini de 600-1000 m,

renumitele mesetas, platouri vălurite şi cordiliere (Munţii Cantabrici, Cordiliera
Iberică, Sierra Morena şi Cordiliera Betică). Altitudinea maximă este de 3478 m;

- Munţii Vosgi, Munţii Jura şi Munţii Pădurea Neagră – sunt formaţi în

orogeneza hercinică, dar au fost separaţi de grabenul Rinului. Au altitudini medii de
circa 1400 m şi sunt puternic erodaţi de agenţii externi;

- Masivul Şistos Renan – orientat pe direcţia est-vest, are altitudini cuprinse între
600 şi 800 m. În craterele vechi ale vulcanilor din regiunea Eiffel se păstrează lacuri
de crater numite maar.
Orogenul alpin
Este sistemul cel mai recent şi cel care franjurează partea sudică a continentului.
Sistemele montane sunt semeţe, cu masivitate accentuată, culme zimţată şi
ascuţită, varietatea a formelor de relief.

În Peninsula Iberică lanţurile alpine sunt Cordiliera Betică (Sierra Nevada),

Munţii Cantabrici, Munţii Pirinei . Peninsula Italică este marcată de Munţii
Apenini, terminaţi prin lanţul Munţilor Alpi, ce deţin în vârful Mont Blanc
altitudinea de 4807 m. Peninsula Balcanică este montană şi include Munţii
Carpaţi (vârful Gherlachovka atingând 2655 m), Munţii Stara Planina
(Balcanici), Munţii Rodopi, Munţii Dinarici, Munţii Pind.

Separaţia dintre Europa şi Asia din partea de SE este dată de Munţii Caucaz
ce ating 5642 m în vârful Elbrus.

Domeniul alpin curpinde şi regiuni de sedimentare precum: Câmpia

Andaluziei, Câmpia Padului, Câmpia Panonică, Podişul Podolic, Podişul
Getic, Câmpia Română etc.
- Munţii Alpi – constituie cel mai important edificiu montan format în orogeneza alpină. Are lungimea de
1200 km, este format din culmi paralele desfăşurate pe direcţia generală vest-est între Marea Ligurică şi
Câmpia Panonică. Principalele caracteristici ale Alpilor sunt altitudinile mari de peste 4000 m (vârful
Mont Blanc, 4807 m), masivitatea, relieful glaciar cu prezenţa gheţarilor actuali, iar în partea de est
relieful carstic dezvoltat pe calcare şi dolomite.
- - Munţii Carpaţi – situaţi între bazinul Vienei şi Valea Timokului, au un traseu sinuos şi sunt mai
fragmentaţi decât Alpii, au multe depresiuni şi culoare de vale. Altitudini de peste 2500 m se întâlnesc
doar în Masivul Tatra (vârful Gherlakowka, 2655 m) şi în Carpaţii Meridionali (vârful Moldoveanu, 2544
m). Alcătuirea geologică a Carpaţilor este mai complexă decât cea a Alpilor (şisturi cristaline, roci
vulcanice şi fliş) fapt pentru care au mai multe tipuri genetice de relief.
- Munţii Pirinei – se desfăşoară între Golful Biscaya şi Marea Mediterană, au lungime de 400 km şi
altitudini ce depăşesc 3000 m. Altitudinea maximă este de 3404 m în vârful Pic d’Anetro, au gheţari
actuali şi masivitatea remarcabilă în partea centrală.
- Munţii Apenini – un lanţ montan ce se desfăşoară sub formă de culmi paralele în lungul Peninsulei
Italice. Altitudinea maximă depăşeşte 2900 m (vârful Gran Saso, 2912 m), iar la nord de Roma apar şi
vulcani stinşi cu cratere şi lacuri vulcanice.
- Munţii Caucaz – se desfăşoară pe direcţie vest-est între Marea Neagră şi Marea Caspică şi au altitudinea
cea mai mare din Europa (vârful Elbrus, 5642 m). Sunt alcătuiţi din granite, roci vulcanice, calcare şi
conglomerate. Au gheţari actuali şi prezintă un relief glaciar pleistocen şi actual.
- Munţii Alpii Dinarici – se desfăşoară pe direcţia nord-vest sud-est sub forma unor şiruri paralele de
culmi ale căror cute revărsate spre Marea Adriatică au dus la formarea ţărmului dalmatic.
- Munţii Balcani (Stara Planina) – se desfăşoară pe direcţia generală vest-est sub forma a două culmi
paralele despărţite de Valea Tundjei. Altitudinea maximă este de 2376 m în vârful Botev.
- Munţii Pindului – situaţi în sudul Peninsulei Balcanice, orientaţi pe direcţia nord-sud, au un relief carstic
bine dezvoltat, iar altitudinea maximă este de 2911 m în vârful Olimp.
 VULCANISMUL

Partea sudică a Europei este activă din punct de vedere tectonic având loc
erupţii vulcanice şi vibraţii ale scoarţei frecvent. Vulcani activi sunt Etna
(cu altitudine de 3340 m), Stromboli, Vezuviu, Santorini (de pe Insula
Thira). Riftul Medio – Atlantic a permis înălţarea celei mai întinse insule
vulcanice a lumii, Insula Islanda cu mai multe coşuri vulcanice (Askja,
Hekla).

Fâşia centrală a Europei păstrează urmele unor vechi erupţii vulcanice prin
conuri şi cratere. Asemenea urme sunt în Masivul Central Francez sub
forma unor aglomerări de vulcani, în Masivul Renan (Munţii Rinului) unde
craterul s-a prăbuşit dând o formă numită maare, şi lanţul vulcanic din
vestul Carpaţilor Orientali: Oaş – Gutâi – Ţibleş – Călimani – Gurghiu –
Harghita.
UNITĂŢI DE CÂMPIE

a. Câmpii fluvio-glaciare

- Câmpia Nord-Europeană – situată între unităţile hercinice şi Marea Baltică şi Marea Nordului, este intens
modelată de gheţarii cuaternari. Pe cuprinsul său întâlnim aliniamente de morene glaciare şi sandre. Altitudinile
sunt cuprinse între 0-300 m. În sectorul vestic, unde sunt poldere, câmpia este sub nivelul mării,uscatul fiind
menţinut prin îndiguiri. Câmpia este acoperită la suprafaţă de formaţiuni cuaternare glaciare, fluvio-glaciare,
fluviale, maritime şi eoliene.Este o câmpie vălurită, acoperită cu loess, fragmentată de numeroase râuri.

b. Câmpii fluvio-lacustre

- Câmpia Română – este cea mai mare câmpie din România, se dezvoltă pe stânga Dunării, de la Drobeta-Turnu
Severin până la Galaţi. Câmpia aparţine vastei arii depresionare dintre Platforma Moesică şi orogenul carpatic şi
s-a format prin colmatarea succesivă a unui bazin lacustru, în timpul cuaternarului timpuriu şi mediu. O trăsătură
dominantă o constituie frecvenţa loessului şi a depozitelor loessoide pe toată întinderea câmpiei fapt care a dus la
apariţia crovurilor.
- Câmpia Panonică – situată pe cursul mijlociu al Dunării, în Bazinul Panonic, s-a format prin colmatarea Mării
Panonice. Are un fundament faliat şi căzut în trepte, cu compartimente mai joase (sub 150 m), şi mai înalte (între
150 şi 300 m) dominate de masive cristaline şi munţi insulari (Bakony 704 m, Vertes 480 m,). Câmpia prezintă
mai multe diviziuni: Câmpia Tisei, Câmpia Dunării de Mijloc (a Cumaniei), Câmpia Bratislavei etc. Este
traversată de Dunăre şi câţiva afluenţi mai importanţi ai acesteia: Tisa, Drava, Sava şi Morava.
- Câmpia Padului – situată în nordul Italiei, între Munţii Alpi în nord, Munţii Apenini la sud, Marea Adriatică şi
Munţii Dinarici la est. Câmpia Padului a apărut prin colmatarea unui fost golf marin cu depozite aduse de râuri
din Munţii Alpi şi Apenini. Napoleon Bonaparte a numit-o ,,cea mai fertilă câmpie a lumii” şi reprezintă într-
adevăr principala zonă agricolă a Italiei.
c. Câmpii pe structură de podiş.
Aceste câmpii nu sunt câmpii propriu-zise, ci sunt podişuri joase pe structuri foarte vechi.
- Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) – este cea mai întinsă câmpie din Europa, are o suprafaţă de 4
mil. km2 şi este a doua câmpie din lume ca suprafaţă după Câmpia Amazonului. Ocupă aproape întreaga
jumătate estică a Europei, de la Carpaţii Păduroşi, în vest, până la Munţii Ural, în est, şi de la Marea
Neagră şi Marea Caspică, în sud şi până la Oceanul Arctic în nord. Are altitudini cuprinse între -28 m în
Câmpia Caspică, 343 m în Podişul Valdai şi 463 m în Colinele Timan. Câmpia apare ca o asociere de
câmpii joase, coline şi podişuri vechi . Din punct de vedere tectonic se suprapune peste Placa Est
Europeană, având un fundament precambrian larg boltit şi modelat de calota glaciară în jumătatea nordică.
În nordul acestei câmpii relieful este dominat de formele rezultate din procesul de acumulare glaciară care
se întrepătrund cu cele fluvio-glaciare. O caracteristică a acestei câmpii este şi faptul că marile fluvii au
dispunere nord-sud: Nipru, Don, Volga etc.

d. Câmpii fluvio-litorale.
S-au format prin acumulările fluviatile şi submerse, dar şi prin retragerea spre larg a liniei ţărmului
-Câmpia Precaspică – este o câmpie de şelf formată, pe de o parte, prin colmatarea cu sedimente marine
şi retragerea apelor ca urmare a coborârii nivelului cu -28 m sub nivelul Oceanului Planetar, iar pe de altă
parte, cu aportul aluviunilor aduse de apele curgătoare care se varsă în Marea Caspică (Volga, Ural etc.).
Această câmpie este parazitată de cea mai mare deltă din Europa (Delta Volgăi). În partea de sud a
câmpiei, în sectorul dintre fluviile Volga şi Ural, apar şi forme de relief eolian (dune de nisip).

- Câmpia Mării Negre – numită şi Câmpia Pontică, mărgineşte la nord Marea Neagră, între Delta Dunării,
la vest, şi Marea Azov, la est. La nord vine în contact cu Podişul Volâno-Podolic şi Podişul Doneţului, iar
la sud limita este dată de ţărmul Mării Negre. Alcătuită din depozite paleogene şi neogene, la suprafaţă ,
câmpia este acoperită cu depozite de loess. Altitudinea acestei câmpii scade de la nord spre sud, până la 0
m Fâşia litorală este intersectată de văile Nistrului, Bugului şi Niprului, cu terase bine dezvoltate, iar la
vărsare formează limane.