Sunteți pe pagina 1din 20

Curs 3.

Participantii la comertul international: societatile comerciale; gruparile de


societati comerciale; statul; organizatiile interguvernamentale
 Participanţii la comerţul internaţional sunt subiectii raporturilor juridice de drept al
comerţului internaţional. Acesti subiecti de drept au fost împărţiti de doctrină, în funcţie de
ordinea juridică de apartenenţă (adică de caracterul intern sau internaţional al actelor
normative care le guvernează existenţa), în trei grupe distincte:
a) subiecti de drept care aparţin ordinii juridice naţionale a diverselor state;
b) subiecti de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale;
c) societăţile transnaţionale (sau multinaţionale).

 Având în vedere naţionalitatea lor, participanţii la comerţul internaţional se împart în două


categorii: subiecti de drept de naţionalitate română şi subiecti de drept de naţionalitate
străină.
 Având în vedere sediul lor intalnim: participanţi cu sediul în România şi participanţi cu
sediul în străinătate.

1. Subiecti de drept care aparţin ordinii juridice naţionale

 Subiectii de drept care aparţin ordinii juridice naţionale diferă în funcţie de legislaţia fiecărui
stat.
 Subiectii de drept de naţionalitate străină se determină potrivit legii care guvernează
capacitatea persoanelor fizice şi persoanelor juridice care participă la raporturile de drept al
comerţului internaţional.
 Potrivit legii române, din grupa subiectilor de drept (de naţionalitate română) fac parte:
- comercianţii-persoane fizice;
- societăţile comerciale;
- regiile autonome;
- cooperativele meşteşugăreşti, de consum şi de credit;
- persoanele juridice fară scop lucrativ (instituţii de stat, asociaţii, fundaţii).
 Acesti subiecti de drept formează categoria tradiţională de participanţi la comerţul
internaţional.
 Având în vedere scopul constituirii lor, sunt împărţiti în subiecti de drept cu scop patrimonial
(lucrativ) şi subiecti de drept cu scop nepatrimonial (nonprofit).
 Având în vedere regimul juridic aplicabil, distingem între subiecti de drept public şi subiecti
de drept privat.

1.1. Societăţile comerciale

 Dintre subiectii de drept naţional, participanti la raporturile de comerţ internaţional, societăţile


comerciale deţin ponderea cea mai importantă.
 În ce priveşte statutul juridic al societăţilor comerciale, trebuie remarcat faptul că în toate
sistemele de drept, societăţilor comerciale li se recunoaşte calitatea de comerciant (ceea ce
face ca ele să fie supuse regimului juridic al comercianţilor) şi calitatea de persoane juridice
( motiv pentru care au statutul juridic rezervat subiectilor colectivi de drept).

 În legătură cu calitatea de comercianţi a societăţilor comerciale, în diferitele sisteme
naţionale de drept există două concepţii:
a) concepţia obiectivă, potrivit căreia o persoană juridică are calitatea de comerciant
numai dacă obiectul său de activitate constă în săvârşirea de acte şi fapte de comerţ,
indiferent de faptul că le săvârşeşte sau nu în realitate;
b) concepţia subiectivă, potrivit căreia o persoană juridică constituită în una din
formele de societăţi comerciale pe care le reglementează legea este comerciant, indiferent de
obiectul ei de activitate. Această concepţie este consacrată şi de legea română.
 Pentru cunoaşterea statutului juridic al unei societăţi comerciale este necesară determinarea
naţionalităţii sale, plecând de la premisa că orice societate comercială este supusă unei legi
naţionale care guvernează statutul său organic (lex societatis). De asemenea, se impune
studiul modalităţilor de recunoaştere a personalităţii juridice a societăţilor comerciale pe plan
internaţional, regimului juridic al subunităţilor societăţilor comerciale, fuziunii internaţionale
a societăţilor comerciale, grupărilor de societăţi comerciale.

1.1.1. Determinarea naţionalităţii societăţilor comerciale

 Pentru determinarea legii naţionale, apartenenţei juridice la un anumit stat a subiectilor


colectivi de drept în general (deci şi a societăţilor comerciale), sunt utilizate două criterii mai
importante: criteriul obiectiv şi criteriul subiectiv.
 Potrivit criteriului obiectiv, persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului pe teritoriul
căruia s-a înregistrat, ori şi-a stabilit sediul social principal:

a) locul înregistrării a fost adoptat în dreptul anglo-american; în sprijinul alegerii acestui criteriu
s-a adus argumentul că numai legiuitorul din ţara unde a fost constituită şi înregistrată
societatea comercială poate să-i acorde personalitate juridică şi deci numai legea locului de
constituire şi înregistrare poate să cârmuiască statutul juridic al societăţii şi să-i asigure
protecţie, indiferent de locul unde îşi are sediul social sau îşi desfăşoară activitatea;

b) locul stabilirii sediului social al persoanei juridice a fost adoptat de statele cu legislaţie de
inspiraţie latină. Potrivit acestui criteriu persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului
pe teritoriul căruia şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social. Acest criteriu este o
aplicare a principiului libertăţii contractuale şi permite părţilor contractante alegerea sediului
social, deci a naţionalităţii, fără nicio justificare.

 Potrivit criteriului subiectiv (denumit şi criteriul controlului), naţionalitatea persoanei


juridice este dată de naţionalitatea (sau după caz, cetăţenia) asociaţilor, adică a persoanelor
fizice şi juridice care deţin acţiuni sau părţi sociale în număr suficient pentru a avea controlul
activităţii societăţii. Are la bază ideea de evitare a dominării economiei naţionale de către
capitalul străin.

 Alte teorii îmbină cele două criterii (obiectiv şi subiectiv) ceea ce creează dificultăţi sporite în
identificarea persoanelor juridice străine.
 Legislaţia României a consacrat drept criteriu de identificare a naţionalităţii persoanei
juridice sediul social al acesteia.
 Astfel, potrivit art. 2571 alin.(1) C.civ., cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, “persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a
stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social.”
 Dacă persoana juridică are sedii pe teritoriile mai multor state, determinant pentru stabilirea
naţionalităţii sale, este sediul real (art. 2571 alin.(2) C.civ.).
 Potrivit art. 2571 alin.(3) si (4) C.civ.:
“(3) Prin sediul real se intelege locul unde se afla centrul principal de conducere si de gestiune a
activitatii statutare, chiar daca hotararile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de actionari sau asociati din alte state.
(4) Cu toate acestea, daca dreptul strain astfel determinat retrimite la dreptul statului in
conformitate cu care a fost constituita persoana juridica, este aplicabil dreptul acestui din urma
stat”.

 Ca urmare a faptului că legea română a consacrat sediul social al persoanei juridice drept criteriu
pentru determinarea naţionalităţii acesteia, societăţile comerciale constituite în România, cu
capital integral sau majoritar străin, ori cu capital provenind de la persoane fizice sau juridice
străine sunt persoane juridice române, întrucât aceste elemente de internaţionalitate nu prezintă
nicio relevanţă pentru determinarea naţionalităţii unei societăţi comerciale.
1.1.2. Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale
 Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale poate avea loc ca urmare a stabilirii sediului
social principal în altă ţară sau ca urmare a unei mutaţii de suveranitate.
A) În cazul în care naţionalitatea unei societăţi comerciale se determină după criteriul
sediului social principal (real) al acesteia, precum în dreptul român, transferarea sediului
respectiv în altă ţară are drept consecinţă schimbarea naţionalităţii societăţii. Aşadar,
societăţile comerciale constituite în străinătate dobândesc, ca urmare a stabilirii sediului real
în România, naţionalitate română, iar statutul lor juridic suferă impactul legii române. Această
hotărâre, foarte importantă pentru orice societate comercială, se ia de către adunarea generală
a societăţii, în condiţii speciale de quorum şi de vot.
B) În cazul în care societatea comercială îşi schimbă naţionalitatea ca urmare a unei
mutaţii de suveranitate, de regulă situaţia nou creată este reglementată sub toate aspectele
sale juridice de tratatele internaţionale intervenite între statele interesate. Dacă nu există
asemenea tratate sau aceste tratate nu rezolvă astfel de probleme, regula de drept comun în
materie este că schimbarea de suveranitate pe un anumit teritoriu determină şi schimbarea
automată de naţionalitate a societăţilor comerciale care au sediul principal pe acel teritoriu,
şi care dobândesc, în consecinţă, naţionalitatea noului stat.

1.1.3. Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine


 Participând la comerţul internaţional, societăţile comerciale desfăşoară activităţi, cu caracter
permanent sau temporar şi pe teritoriul altor state decât acelea care le-au dat naţionalitatea,
ceea ce face necesară recunoaşterea personalităţii lor juridice pe teritoriul
statelor respective.
 Legea română recunoaşte de plin drept personalitatea juridică a societăţilor comerciale
străine. În acest sens art. 2582 alin.(1) C.civ. dispune că “persoanele juridice străine cu scop
lucrativ, valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, sunt recunoscute de plin drept
în România.”
 Importanţa recunoaşterii de plin drept. Ca urmare a acestei recunoaşteri persoana juridică
străină beneficiază de toate drepturile ce decurg din legea statutului ei organic, cu excepţia
celor pe care legea statului de recunoaştere le refuză în mod expres. Astfel, o societate
comercială străină poate încheia acte juridice valabile pe teritoriul României şi poate
introduce acţiuni în justiţie pentru a-şi valorifica drepturi sau interese legitime fără nicio
autorizaţie prealabilă din partea vreunui organ de stat şi fără o verificare prealabilă a
reciprocităţii în raport cu statul unde societatea respectivă îşi are sediul social.

1.1.4. Limitarea drepturilor societăţilor comerciale străine


 Personalităţii juridice recunoscute unei societăţi comerciale străine i se pot aduce unele
limitări, care să-şi găsească temei în convenţiile internaţionale sau în legile naţionale.

1.1.5. Filiala societăţii comerciale străine


 Filiala societăţii comerciale străine este o societate comercială cu personalitate juridică
proprie, constituită de o altă asemenea societate (numită societate mamă, societate fondatoare
sau societate primară) într-una din formele de societate prevăzute de lege şi în condiţiile
prevăzute pentru acea formă, pe teritoriul altui stat decât cel care a dat naţionalitatea
societăţii fondatoare. Ea va avea regimul juridic al formei de societate în care s-a constituit.
 Legătura filialei cu societatea (sau societăţile) fondatoare este numai de ordin economic, în
sensul că societatea care a constituit-o deţine mai mult de jumătate din capitalul filialei. Din
această cauză, filiala fiind dependentă economic de societatea fondatoare, se află sub
controlul său.
 Din punct de vedere juridic filiala este independentă de societatea fondatoare, este un subiect
de drept distinct.
 Ca persoană juridică, filiala dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii în nume propriu, prin
actele juridice ale reprezentanţilor săi.
 Regimul juridic al filialei societăţii comerciale străine: Orice filială are naţionalitatea ţării
pe teritoriul căreia îşi stabileşte, potrivit actului constitutiv, sediul social şi este supusă legilor
acelei ţări.

1.1.6. Sucursala societăţii comerciale străine

 Sucursala este un dezmembrământ fără personalitate juridică al societăţii comerciale


fondatoare, un stabiliment (sediu) secundar al acesteia, stabilit în ţara de constituire a
societăţii fondatoare sau în străinătate.
 Sucursala este dependentă de societatea fondatoare din punct de vedere economic şi juridic.
 Neavând personalitate juridică proprie, sucursala unei societăţi străine în România nu poate
avea naţionalitate română, ci are aceeaşi naţionalitate ca şi societatea mamă.
1.1.7. Reprezentanţa societăţii comerciale străine.
 Reprezentanţa (agenţia) societăţii comerciale este, ca şi sucursala, un dezmembrământ fără
personalitate juridică al societăţii fondatoare, un sediu secundar al acesteia. Întrucât nu are
personalitate juridică proprie, reprezentanţa este numai un subiect de drept asimilat.
 Ea îndeplineşte o funcţie specializată, de intermediar între societatea comercială care a
constituit-o şi partenerii ei contractuali.
 Reprezentanţele nu au un capital social propriu, distinct de cel al societăţii primare, aşa cum
au filialele şi, într-o oarecare măsură, şi sucursalele, ci numai bunuri necesare pentru
desfăşurarea activităţilor de reprezentare în ţară.

1.1.8. Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale


 Fuziunea este un procedeu tehnico-juridic prin care se realizează o reunire a societăţilor
comerciale având aceeaşi naţionalitate sau naţionalităţi diferite (în acest din urmă caz are
caracter internaţional), având ca efect formarea unei noi societăţi comerciale, în locul celor
implicate în fuziune sau amplificarea volumului activităţii uneia dintre ele prin încorporarea
celeilalte.
 Fuziunea se poate realiza în două modalităţi: prin contopire şi prin absorbţie:
a) Contopirea constă în unirea patrimoniilor a două sau mai multe societăţi
comerciale, care astfel îşi încetează existenţa, dând naştere unei societăţi comerciale noi.
b) Absorbţia constă în înglobarea în patrimoniul unei societăţi (absorbante) a
patrimoniilor altor societăţi (absorbite), care astfel îşi încetează existenţa.
 În procesul fuziunii pot fi implicate numai societăţile comerciale; la operaţiunea de
fuziune nu poate participa o sucursală a unei societăţi
comerciale sau un comerciant persoană fizică.
1.8.2.Aspecte specifice fuziunii internaţionale a societăţilor comerciale.
 Fuziunea internaţională a societăţilor comerciale poate să dea naştere la conflicte de legi atât
în ce priveşte principiul admisibilităţii fuziunii, cât şi în ce priveşte condiţiile de realizare şi
efectele fuziunii.
 Astfel, în ce priveşte principiul admisibilităţii fuziunii, societăţile implicate în fuziune având
naţionalităţi diferite, fiind supuse unor legi naţionale diferite, fuziunea nu este posibilă decât
dacă este admisă de legea fiecărei societăţi, precum şi de legea noii societăţi create prin
fuziune.

1.2. Grupări de societăţi comerciale

 Sunt structuri organizatorice de mari dimensiuni în care se integrează economic mai multe
societăţi comerciale pentru a face faţă concurenţei sau pentru a desfăşura în comun anumite
activităţi necesare pentru realizarea obiectului lor de activitate.

 Cele mai frecvente tipuri de grupări de societăţi comerciale sunt următoarele: trustul
(concernul), holdingul şi gruparea de interese economice. Aceste structuri se deosebesc între
ele prin gradul de integrare realizat între societăţile implicate.
1.2.1. Trustul
 Trustul este o grupare caracterizată prin integrarea aproape totală a societăţilor comerciale
componente. Acest tip de grupare unifică treptat într-o singură entitate colectivă mai multe
societăţi comerciale de forţă economică relativ redusă, care îşi pierd astfel autonomia
funcţională, fiind subordonate unei conduceri centralizate care hotărăşte asupra aspectelor
principale din activitatea societăţii (orientează activitatea economică a grupării, îi stabileşte
obiectivele şi modalităţile de realizare a lor etc.).
 Conducerea activităţii societăţilor componente este bazată pe un contract de dominare, care
are ca rezultat preluarea conducerii societăţilor dominate economic de către o societate
dominantă.
Trusturile sunt caracteristice zonei de comerţ din America de Nord. În Germania, trustul are
corespondent în ceea ce aici se numeşte konzern.

1.2.2. Concernul
 Concernul este constituit pe principii similare trustului. Prin urmare, este o societate
comercială de mari proporţii care se constituie prin integrarea treptată a altor societăţi
comerciale cu forţă economică mai mică, sub o conducere unică, asigurată de o societate
dominantă, de care celelalte sunt dependente economic. Gruparea ia fiinţă fie în baza unui
contract de dominare (situaţie în care conducerea societăţii dependente este asigurată de
societatea dominantă), fie prin efectul absorbţiei în grupare (situaţie în care societatea
dominantă devine unicul acţionar al societăţii pe care o încorporează). În ambele situaţii
societăţile dominante îşi păstrează calitatea de subiecte de drept.
1.2.3. Holdingul
 Holdingul este o grupare alcătuită din două sau mai multe societăţi comerciale care are ca
specific faptul că una dintre societăţi (numită holding) controlează activitatea celorlalte
societăţi (numite subsidiare), întrucât deţine un număr suficient din acţiunile acestora cât să îi
asigure posibilitatea de a le controla activitatea (sau mai mult de ½ din capitalul social, ceea
ce, de asemenea, îi asigură controlul asupra societăţilor subsidiare).
 Dreptul de control permite societăţii de tip holding să numească consiliul de administraţie şi
să influenţeze, conform intereselor sale, strategia şi tactica societăţilor controlate. De regulă,
holdingul stabileşte directive obligatorii pentru societăţile aflate sub controlul său pe linie
financiară, de management şi de comercializare a produselor.
În cadrul holdingului, integrarea societăţilor implicate este mai redusă decât în cazul
trusturilor şi concernelor. Societăţile integrate într-un holding îşi păstrează o anumită
autonomie gestionară şi funcţională, dar principalele acte de decizie ale acestora sunt
conforme cu politicile comerciale ale holdingului, pentru că există o strategie comună a
ansamblului.

1.2.4. Gruparea de interes economic


 Este o entitate juridico-economică rezultată ca urmare a reunirii contractuale a mai multor
societăţi comerciale pentru a realiza în comun anumite obiective economice pe care urmează
să le exploateze împreună, în vederea realizării obiectului lor propriu de activitate. Asemenea
obiective pot fi: programe de cercetare, institute de cercetare, birouri de export sau import,
birouri de vânzări etc.
 Această formă de asociere se întâlneşte în cadrul statelor din Uniunea
Europeană.
2. Subiecti de drept care aparţin ordinii juridice internaţionale

2.1.Statul – participant la comerţul internaţional


 Statul este un subiect de drept care are un statut sui generis faţă de celilalti subiecti de drept
naţional şi faţă de ceilalţi participanţi la comerţul internaţional pentru că el este atât titular de
suveranitate cât şi persoană juridică, subiect de drept civil.
 Datorită acestui fapt, raporturile juridice internaţionale la care participă statul sunt diferite ca
natură: ele sunt de drept internaţional public, când statul acţionează ca titular de suveranitate
şi sunt de drept al comerţului internaţional, când statul le stabileşte ca titular al patrimoniului
propriu, în scopul gestionării acestui patrimoniu.
 Statul apare ca subiect de drept civil, în calitate de persoană juridică sui generis, în domeniul
drepturilor reale, în domeniul obligaţional şi succesoral, precum şi în domeniul comerţului şi
cooperării economice internaţionale.
 A.Ca titular de suveranitate, statul prezintă importanţă pentru dezvoltarea comerţului
internaţional sub mai multe aspecte:
1) poate contribui la crearea de noi subiecti de drept (în virtutea atributului de
legiferare stabileşte, prin lege, statutul juridic al subiectilor de drept naţional, iar ca putere
suverană participă la realizarea unor convenţii internaţionale prin care iau naştere organizaţii
interguvernamentale ca subiecti de drept internaţional); spre deosebire de subiectii de drept pe
care ii creează, statul este un subiect de drept originar, creat prin propria voinţă;
2) stabileşte cadrul juridic internaţional pentru desfăşurarea activităţii tuturor
participanţilor la comerţul internaţional, prin realizarea alături de alte state a convenţiilor
comerciale internaţionale; în aceste raporturi juridice, cârmuite de principiul par in parem
non habet imperium, non habet iurisdictionem (“o entitate egală în drepturi nu are
jurisdicţie/autoritate contra egalului său”) statul român figurează proprio nomine, ca titular de
drepturi şi obligaţii, dar nu în calitate de subiect de drept civil, ci în calitate de subiect de drept
internaţional public, titular al puterii suverane, egal în drepturi cu celelalte subiecte de drept
internaţional public.
3) poate influenţa dezvoltarea relaţiilor comerciale internaţionale prin politicile
comerciale pe care le adoptă şi în funcţie de care ia măsuri financiare, fiscale, vamale, ce pot
stimula importurile ori exporturile pentru echilibrarea balanţei sale comerciale.

 B.Ca persoană juridică, statul român participă la raporturile comerciale internaţionale prin
Ministerul Finanţelor, afară de cazul în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
 În asemenea situaţii Ministerul Finanţelor participă la raporturile de comerţ internaţional în
numele statului, în calitate de reprezentant al acestuia, de organ al statului ca subiect de drept
civil, nu în nume propriu, nu ca organ central al administraţiei de stat, care are personalitate
juridică de sine stătătoare.
 Statul săvârşeşte acte de comerţ (internaţional), deşi nu are calitatea de comerciant, precum
ceilalţi participanţi la comerţul internaţional.
 Statul participă la raporturile de comerţ internaţional în următoarele domenii:
1. realizarea de acorduri cu alţi participanţi la comerţul internaţional, cum ar fi:
a) acordurile de împrumut încheiate cu bănci străine. Împrumuturile pot fi contractate
direct de către statul român sau acesta garantează împrumuturi contractate de către subiecti de
drept naţional (societăţi comerciale, regii autonome sau autorităţi locale), în scopul realizării
unor programe de dezvoltare şi restructurare economice, înlăturării efectelor unor calamităţi
naturale, realizării unor acţiuni de interes public, subvenţionării de investiţii din străinătate,
garantării de credite în vederea realizării unor asemenea investiţii de către participanţii
nemijlociţi la raporturile de comerţ internaţional etc. ;
b) acordurile de cooperare financiară cu bănci străine (de exemplu, acordurile
încheiate de România cu Banca Europeană de Investiţii);
2. emisiunea de titluri de valoare lansate pe pieţele financiare externe, care sunt tot o formă
de angajare a datoriei publice externe a statului.

2.2. Organizaţiile interguvernamentale

 Sunt subiecti de drept internaţional, înfiinţati printr-o convenţie internaţională realizată cu


participarea mai multor state ca titulare de suveranitate, care desfăşoară o activitate ce
interesează statele semnatare. Convenţia de înfiinţare a unei organizaţii internaţionale
stabileşte scopul, principiile, activităţile pe care urmează să le desfăşoare, structurile şi
mecanismele de funcţionare ale acestor subiecti de drept.
 Pentru că, prin specificul activităţii sale, orice organizaţie interguvernamentală stabileşte nu
numai raporturi de drept internaţional public, ci şi raporturi de drept privat, capacitatea ei
juridică este complexă, având atât elemente ale unei capacităţi internaţionale (care face
posibilă participarea ei la raporturile de drept internaţional), cât şi elemente ale capacităţii de
drept intern, care se manifestă în ordinea juridică naţională de drept privat, a statelor membre
ale organizaţiei.
 Organizaţiile interguvernamentale se deosebesc esenţial de persoanele juridice care aparţin
ordinii juridice interne a statelor. Pentru a separa cele două categorii de subiecti de drept,
doctrina consideră că este nevoie de utilizarea cumulativă a trei criterii:
a) criteriul obiectiv, care se referă la participarea pluristatală la constituirea
organizaţiilor interguvernamentale;
b) criteriul finalist – desfăşurarea unei activităţi care interesează un număr mare de
state;
c) criteriul formal – existenţa unui act constitutiv încheiat prin convenţie
internaţională.
Organizaţiile care nu îndeplinesc cele trei condiţii, aparţin ordinii juridice interne.
 Organizaţiile interguvernamentale internaţionale se pot clasifica după mai multe criterii:
a) după sfera de preocupări, ele pot fi cu caracter general (Organizaţia Naţiunilor
Unite, Organizaţia Unităţii Africane, Organizaţia Statelor Americane) sau special (instituţii
specializate din cadrul Naţiunilor Unite – Organizaţia Mondială de Turism, Organizaţia
Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Educaţie, Ştiinţă şi Cultură, Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială etc.);
b) după aria geografică de cuprindere: organizaţii cu caracter universal (O.N.U.) şi
organizaţii cu caracter regional (Organizaţia Ţărilor Arabe Exportatoare de Petrol);
c) după posibilitatea de acces a unor noi membri: organizaţii deschise sau închise.
 Dintre organizaţiile interguvernamentale (există peste 3000 de astfel de organizaţii), un număr
însemnat au caracter economic. Acestea “au apărut odată cu formarea şi consolidarea
economiei mondiale ca sistem unitar, ca rezultat direct al adâncirii continue a
interdependenţelor economice dintre state, fiind o expresie a tendinţei spre instituţionalizarea
şi democratizarea raporturilor internaţionale”.

TESTE GRILĂ
1) Societatea comercială are calitatea de:
a) comerciant
b) persoană juridică
c) comerciant şi persoană juridică
2) Potrivit legii române, persoana juridică dobândeşte naţionalitatea statului:
a) pe teritoriul căruia s-a înregistrat
b) pe teritoriul căruia şi-a stabilit sediul social
3) Schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale are loc dacă:
a) controlul activităţii este dobândit de o societate străină
b) sediul social se mută în altă ţară
c) fuzionează cu o societate comerciala din altă localitate
4) Pentru schimbarea naţionalităţii societăţii comerciale trebuie îndeplinite cerinţele :
a) legii vechiului sediu
b) legii noului sediu
c) ambelor legi

5) Legea română recunoaşte personalitatea juridică a societăţilor comerciale străine:


a) ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
b) de plin drept, fără nicio cerinţă prealabilă

6) Filiala societăţii comerciale străine:


a) nu are personalitate juridică proprie
b) are personalitate juridică proprie

7) Sucursala societăţii comerciale străine:


a) nu este dependentă economic de societatea mamă
b) este dependentă economic de societatea mamă
c) nu are nicio legătură juridică sau economică cu societatea mamă
8) Reprezentanţa societăţii comerciale străine:
a) are naţionalitatea statului unde îşi desfăşoară activitatea
b) are naţionalitatea societăţii mamă
c) nu are naţionalitate

9) Fuziunea prin contopire a societăţilor comerciale are ca urmare:


a) păstrarea personalităţii lor juridice
b) pierderea personalităţii lor juridice
c) nu are nicio consecinţă sub aspectul personalităţii lor juridice

10) Gruparea de interes economic:


a) nu are personalitate juridică si nu are patrimoniu propriu
b) are personalitate juridică si nu are patrimoniu propriu
c) are personalitate juridica si are patrimoniu propriu

S-ar putea să vă placă și