ORGANIZAREA

ANATOMO-MOLECULARA
A MATERIEI VII
 COMPOZITIA CHIMICA A MATERIEI VII

Celula este unitatea de baza morfofunctionala si

genetica a organizarii materiei vii.
In alcatuirea celulei se disting structuri subcelulare
( organite ) care sunt alcatuite din macromolecule organice
iar acestea, la randul lor, sunt formate din elemente
chimice , aceleasi elemente chimice pe care le intalnim si in
materia lipsita de viata din mediul inconjurator.

In organismul uman se intalnesc doua tipuri de elemente

chimice :
- Macroelementele - in cantitati relativ mari
- Microelementele ( oligoelementele ) - in cantitati reduse
Macroelementele : carbonul, oxigenul, hidrogenul,
azotul, sulful, fosforul, calciul, clorul, sodiul, potasiul,
magneziul.
Oligoelementele : fierul, cuprul, manganul,iodul,
fluorul,zincul, cobaltul etc.
 - macroelemente
COMPUSI - oligoelemente
ANORGANICI - saruri minerale
- apa
COMPOZITIA
MATERIEI VII

- glucide,lipide,proteine
SUBSTANTE - vitamine
ORGANICE - enzime
- hormoni
Rolul fiziologic al macroelementelor
1. CARBONUL
- un organism de 70 Kg contine 12 – 14 kg de carbon
- se gaseste fie in combinatii organice ( cu : hidrogenul,
oxigenul sau cu : hidrogenul, oxigenul si azotul ) fie in
combinatii anorganice ( CO2 )
- CO2 este principalul catabolit, are posibilitatea de
hidratare rapida rezultand acidul carbonic care contribuie la
modificarea ph-ului ( organismul are o serie de substante
tampon apte pentru a neutraliza excesul de aciditate ).
- ca element tetravalent, carbonul participa la formarea
scheletului aciclic sau ciclic caracteristic substantelor
organice
- legaturile formate inmagazineaza mari cantitati de
energie care sunt eliberate si utilizate in diversele activitati
ale organismului in procesele de respiratie celulara.
2. OXIGENUL
- exista 44 kg de O2 intr-un organism de 70kg
- oxigenul se gaseste in aerul atmosferic in proportie de 21 %
- este preluat din aer de catre organism, transportat pe cale
sangina si utilizat imediat la nivelul tesuturilor.
- organismul nu are rezerve de oxigen ( se gaseste in
hemoglobina, dar, in lipsa unei surse, O2 se epuizeaza in 2-5
min )
- energia necesara mentinerii proceselor vitale isi are originea
in procesele oxidarii celulare. Oxigenul este principalul acceptor
al protonilor formand apa metabolica.
- absenta oxigenului atmosferic este incompatibila cu viata.
- pe de alta parte, cand oxigenul se gaseste in exces, se creaza
o serie de produsi toxici = radicalii liberi , produsi de o
reducere incompleta a oxigenului.
3. HIDROGENUL

- continutul in hidrogen este de 7 kg pentru un organism cu

greutatea de 70 kg.
- acesta este asigurat printr-un aport continuu de apa si
substante organice reduse
- se produce in urma hidratarii CO2 si a disocierii H2CO3
- prin intermediul hidrogenului se realizeaza transferul de
electroni si formarea puntilor de hidrogen caracteristice
substantelor organice
- are rol in mentinerea echilibrului acido-bazic
- este implicat in sinteza HCl
- transporturile membranare se fac datorita schimburilor
ionice
4. AZOTUL

- reprezinta 14 % din greutatea organismului si se

gaseste intr-o proportie de 79 % in aerul atmosferic
- este introdus in organism sub forma combinatiilor
azotate organice
- azotul atmosferic este transformat in compusi azotati
de catre o serie de bacterii ce se gasesc in sol. Se
formeaza acizi aminati care dupa metabolizarea de
catre organismul animal sunt eliminati. Produsii de
metabolism sunt : ureea, acidul uric si amoniacul.
- participa la realizarea proteinelor si are rol structural
- participa de asemenea la formarea unor componente
glucidice ( hexozamina ) si a unor baze azotate
( purine, pirimidine ) indispensabile structurii si functiei
acizilor nucleici.
5. SULFUL

- reprezinta 0,65 % din greutate adica 450g la un

adult de 70kg
- sulfatii sunt preluati din sol de catre plante si
sunt transferati organismelor animale
- prezenta sa este indispensabila conditionand
formarea aminoacizilor cu sulf ( cisteina, metionina )
dar si a hormonilor de natura proteica
- creaza punti disulfidice ( - S – S - ) care confera
rigiditate polimerilor organici si asigura prin gruparile
SH structura tertiara a proteinelor
- este implicat in procesele de detoxifiere hepatica
prin sulfoconjugare
6. CALCIUL

- proportia de calciu din organismul uman este de 1,4 – 1,5%

( aproximativ 1 kg la 70 kg greutate , din care 400 mg in sange si
600 mg in mediul extracelular : 200 mg in muschi si 400 mg in os )
- calciul din sange poate sa circule in forma ionizata
( calciul liber ) sau neionizata ( legat cu proteinele ) dar cel care
este determinant pt. efectul fiziologic este cel ionizat
- rolurile calciului :
- intra in structura osului
- contribuie la excitabilitatea membranara

( neurotransmisie )
- este factor de cuplare a excitatiei cu contractia
- intervine in activitatea pacemakerului cardiac
- in generarea potentialului de actiune cardiac
- participa la coagularea sangelui si a laptelui
- compartimentul de schimb de la nivelul osului mobilizeaza Ca
0,5 g/zi pe care il depune sau il scoate in functie de dominanta
hormonala.

- calcemia normala variaza in jur de 10mg /100ml iar scaderile

prin aport insuficient sau prin dezechilibre endocrine
( hipoparatiroidism) se insotesc de tulburari ale excitabilitatii
neuromusculare ( tetanie ) si ale homeostaziei osoase
( rahitism)

- Semnul ChvosteK : spasm al musculaturii faciale

declansat de percutia nervului facial imediat anterior de lobul
urechii si sub arcul zigomatic ( acesta este prezent in mod
normal la aproape 10 % din populatie )

- Semnul Trousseau: spasm carpal declansat de

intreruperea fluxului arterial spre antebrat timp de 3 – 5 min
7. FOSFORUL
- prezent in cantitate de 440 g la un organism de
70 kg
- asimilarea fosfatilor din sol este asigurata de
organismele vegetale
- rolul cel mai important consta in implicatia sa
majora impreuna cu calciul in echilibrul fosfo-calcic
mentinut constant de interventii hormonale endocrine,
conferind scheletului rigiditatea necesara
- este un important produs structural intrand in
alcatuirea fosfolipidelor si a fosfoproteinelor
componente capabile sa stocheze energie
- este constituient al sistemului tampon ( face
parte din sistemul tampon al fosfatilor ). Acesta
mentine echilibrul metabolic in organism in sensul ca
impiedica acumularea in exces de baze sau de acizi.
8. SODIUL

- cantitatea de sodiu din organism este de 55 g la 70 kg

- concentratiile sodiului :
- in sange : 135 – 140 mEq / L
- in celula : 10 – 37 mEq / L
- aceasta repartitie inegala, mentinuta prin permeabilitatea
selectiva a membranei si prin mecanismele de transport activ,
contribuie la aparitia potentialului de repaus transmembranar
- sodiul contribuie la mentinerea echilibrului hidro-electrolitic si
acido-bazic
- necesarul de sodiu zilnic variaza intre 3 – 5 g. O cantitate mai
mare sau mai mica atrage tulburari ale echilibrului osmotic
- aportul de sodiu se face prin sarea de bucatarie. Este necesara
o cantitate de 5 – 6 g / zi
- retentia de sodiu determina aparitia senzatiei de sete si a
edemelor, in timp ce pierderea exagerata de sodiu determina
astenie musculara, crampe, cefalee si varsaturi.
- sursele principale de sodiu din alimentatie sunt : sarea de
bucatarie, carnea, painea, laptele
- o serie de alimente aduc o contributie redusa de aport de sodiu
: dulciuri, orez, fainoase
- rolurile sodiului in organism sunt numeroase :
1. influentarea presiunii osmotice
2. influentarea miscarii apei in compartimentele din
organism
3. modificarea osmolaritatii plasmei ( unul din
factorii ce determina senzatia de sete )
4. implicatii patologice: hipertensiunea arteriala
( HTA )
5. implicat in echilibrul acido-bazic intrand in
constitutia bicarbonatilor
6. rol important in fenomenele membranare celulare
- excitabilitatea celulara
- permeabilitatea membranara
9. POTASIUL
- concentratia sa este mai mare in interiorul celulei decat in
afara ei : - in celula : 150 mEq / L
- in sange : 4,5 mEq / L
- necesarul zilnic de 3 g asigura mentinerea unei cantitati totale
de 180 g de potasiu in organism
- rolurile potasiului :
- participa la mentinerea potentialului de repaus - asigura
excitabilitatea celulara
- repolarizarea din timpul potentialului de actiune
- intervine in contractia musculara
- contribuie la valoarea presiunii osmotice

ureea glicemia
Osm = 2 ( Na ) + K + -------- + -------------
2,8 18
- intervine cu rol reglator si in sinteza de proteine, glicogen etc.
10. CLORUL

- la un organism de 70 kg gasim 125 g de clor, cantitate

asigurata printr-un aport alimentar zilnic de 3 – 5 g.
- concentratia ionilor de clor
= in plasma : 103 mEq / L
= citoplasmatica : 4 mEq / L
- participa la mentinerea potentialului de repaus al
membranei si al echilibrului hidroosmotic
- la nivelul tesutului cardiac cresterea influxului de clor
contribuie la evolutia potentialului de actiune
11. MAGNEZIUL

- in organism, cantitatea normala de magneziu este de 35

g
- concentratia = in celula : 25 mEq / L
= in spatiul extracelular : 1,5 mEq / L
- rolurile magneziului :
- intervine in activarea enzimelor
- intervine in excitabilitatea celulara
- intervine in cele trei metabolisme : protidic, glucidic si

lipidic
- contribuie la mentinerea potasiului in celula
- intervine in metabolismul fosfo-calcic ( actioneaza
asemanator cu vitamina D )
Ionul de magneziu este factor :

- antistres
- antialergic
- antitoxic
- antianafilactic
- antiiflamator
- radioprotector
- stimulator al fagocitozei si al productiei de
anticorpi.
 Rolul fiziologic al oligoelementelor

Oligoelementele reprezinta mai putin de 0,1 % din

greutatea organismului si cu toate acestea ele joaca
un rol esential in desfasurarea unor procese vitale.
Prezenta lor conditioneaza functionarea majoritatii
sistemelor enzimatice iar lipsa acestor factori
determina tulburari grave cu consecinte uneori fatale
pentru organism.
 1. FIERUL
- in organismul uman exista 5 g de fier
- este constituient al hemoglobinei si are un rol foarte important
deoarece functia de transportator a oxigenului de catre
hemoglobina se datoreaza prezentei fierului in forma feroasa,
singura capabila sa fixeze labil oxigenul.
Etapele absorbtiei :
1. in lumen, fierul este pregatit pentru absorbtie ( transformat in
forma feroasa Fe2+)
2. in celula intestinala, fierul este mentinut sub forma de depozit
prin combinarea cu proteina apoferitina
3. in circulatie este transportat sub forma de transferina

- absenta fierului determina tulburari in special asupra

formarii elementelor seriei rosii
- este implicat in eliberarea energiei in lantul respirator
( citocromi )
- surse de fier in alimentatie : spanac, sfecla rosie, ficat, ou,
peste
2. IODUL

- se gaseste in plasma in concentratie de 4 – 10 µg / 100ml

- rolul sau cel mai important consta in participarea la
sinteza hormonilor tiroidieni
- in lipsa iodului apare gusa prin acumulare de hormoni
tiroidieni
- surse de iod : apa de mare, apa dulce, solul, nucile
3. FLUORUL

- element necesar fiziologiei dintilor si a oaselor, depozitat

in dentina si in os, este cunoscut mai ales datorita rolului sau
in preventia cariei dentare
- florul este introdus in organism prin apa potabila si prin
alimente
- in sange se gaseste in concentratie de 100 – 200 µg / dl
- in absenta fluorului, se produce osteoporoza iar smaltul
dentar devine rugos, fara luciu si patat cu pete maronii
- prezenta in exces determina scaderea apetitului si
calcificari la nivelul oaselor bazinului sau membrelor
4. ZINCUL

- concentratia plasmatica a zincului este de 0,5 – 1 mg / dl

asigurata printr-un aport alimentar zilnic de 10 – 15 mg
- in organismul uman exista o bogatie de zinc mai ales la
nivelul tegumentelor dar si in ochi ( coroida, iris ), muschi,
sperma
- zincul patrunde in organism unde este absorbit mai putin
la nivel gastric si mai mult la nivel intestinal ( duoden si
portiunea initiala a intestinului gros )
- absorbtia maxima se face in prima ora dupa masa
Rolurile zincului :

- are actiune enzimatica activand multe enzime

( monoaminooxidaze – MAO, anhidraza
carbonica, alcool-dehidrogenaza)
- rol in fenomenele reparatorii ale plagilor si
arsurilor
- rol in reproducere, alaptare
- rol endocrin, intra in constitutia insulinei
- intervine in sinteza proteica
- rol in cresterea organismului
- implicat in raspunsul organismului la stres
5. CUPRUL

- concentratia cuprului in sange este de 92 – 123

µg / dl
- forma circulanta este ceruloplasmina
- faciliteaza absorbtia si utilizarea fierului participand
si la procesele de transport si utilizare
energoeliberatoare a oxigenului
-este un compus antiperoxidant care protejeaza
organismul de actiunea peroxizilor eliberati de
fagocite
6. COBALTUL

- participa la sinteza vitaminei B12 cu rol in

hematopoeza
- alte roluri : neurotroficitate, crestere si
regenerare tisulara
- surse alimentare : carnea rumegatoarelor,
berea
- in cantitate crescuta, predispune la aparitia
cardiomiopatiei
7. MANGANUL

-prezent in concentratie de 4 µg / dl in
sange
- favorizeaza utilizarea vitaminei B12
- in cantitate crescuta provoaca
leziuni neuronale cu tulburari motorii
de tip extrapiramidal si nevrite
periferice
 Rolul fiziologic al substantelor
organice
1. PROTEINELE
- sunt considerate principalii constituienti ai materiei vii si
sunt formate din aminoacizi cuplati In secvente diferite si cu
grade diferite de complexitate
- au rol structural important pentru ca intra in constitutia
membranelor si a aproape tuturor structurilor organice. Intra in
componenta umorilor ( cu exceptia bilei si urinei )
- au rol energetic ( 1g proteine = 4,1 kcal )
- participa la constituirea unor sisteme tampon intervenind
in mentinerea echilibrului acido-bazic
- au un rol deosebit de important in procesele de crestere
si dezvoltare. Metabolismul proteic este cel mai intens in viata
intrauterina. Exista o proteina ( α1globulina ) care in viata
intrauterina este prezenta in procent de 10 % iar dupa nastere
prezenta ei are semnificatia unui un proces neoplazic.
Structura proteinelor

- proteinele au specificitate de specie, de individ, de organism data

de structura primara si de organizarea secventiala
- structura primara este foarte stabila, se realizeaza prin legaturi
covalente. Ruptura lanturilor polipeptidice se realizeaza pe cale
enzimatica

- structura secundara se realizeaza prin legaturi electrostatice

care se stabilesc in diferite portiuni ale lantului polipeptidic. Sunt
mai putin stabile decat cele primare. Sunt tot timpul desfacute si
refacute

- structura tertiara - aranjarea spatiala

- structura cuaternara - legaturi de tipul puntilor de hidrogen,

puntilor ionice, legaturi cu sulf etc.
Proprietatile fizico-chimice ale proteinelor

1 - au capacitate mare de hidratare care se datoreaza

structurii lor ( grupari polare ) si proprietatii apei de a actiona ca
dipol. Presiunea coloidosmotica a compartimentului lichidian
in care se afla proteinele reprezinta un important factor de
directionare a apei intre diversele compartimente ale mediului
intern
2 - caracterul amfoter , datorat prezentei simultane a
gruparilor aminice si carboxilice le face sa se comporte ca acizi in
medii alcaline si ca baze in medii acide. Acest fapt explica
participarea proteinelor ca sisteme tampon in echilibrul acido-
bazic
3 – solubilitate diferita : albuminele sunt hidrosolubile si au
rol in transportul altor substante si in mentinerea presiunii
osmotice. Globulinele sunt solubile doar in solutii alcaline.
Proteinele fibrilare sunt insolubile
4 – greutatea moleculara mare care le impiedica sa
traverseze pasiv membranele celulare si joaca rol deosebit in
schimburile hidro-electrolitice dintre diversele compartimente ale
organismului.
Proteinele plasmatice

Sunt un grup de substanţe ce diferă atat structural cât

şi funcţional, având o concentraţie de 6-8 g/100ml.

Toate proteinele plasmatice au o formă

globulară.Unele proteine sunt simple, neconjugate cum
este cazul albuminei, altele au o structură complexă şi sunt
conjugate cum este cazul lipoproteinelor sau a
glicoproteinelor.

Aproape jumătate sau chiar mai mult din proteinele

plasmatice sunt reprezentate de albumină.
Albumina

Este o moleculă relativ mică (67.000 daltoni) având o

concentraţie de 40 g/litru. Ea este produsă în ficat si
metabolizată în ficat, rinichi şi peretele intestinal. Albumina
are o semiviaţă de 20 de zile.Zilnic este sintetizată şi distrusă
o cantitate de 13 grame de albumină.

Rolul principal al albuminei este de transport a unei mari

varietăţi de substanţe.

Albumina transportă bilirubina, acizii graşi liberi,

cortizonul, hormonul tiroidian si Ca++. De asemeni, albumina
transportă medicamente cu caracter acid, cum sunt bunăoară
barbituricele.
Albumina are o contribuţie majoră în realizarea presiunii
oncotice, parte a presiunii osmotice ce dirijează transferul
apei între diversele compartimente (membranele biologice
fiind permeabile pentru apă).
Clasificarea proteinelor

- albumine
- globuline
Holoproteine - histone
- protamine

- scleroproteine ( in structura cheratinei )

- fosfoproteine ( cazeina )
- glicoproteine( transferina, ceruloplasmina )

Heteroproteine - lipoproteine ( in constitutia membranelor )

- cromoproteine( hemoglobina, citocromii )
- nucleoproteine( implicate in transportul
caracterelor ereditare )
 Proteinele strabat sau nu membranele celulare. Acest lucru
are o importanta deosebita in formarea potentialului
membranar de repaus.
Proteinele din celula nu pot strabate membrana spre
exterior. Repartitia se face inegal de o parte si de alta a
membranei.
2. GLUCIDELE

- sunt metabolizate fara acumulare de produsi intermediari

si sunt folosite ca materie energetica pentru organism
- 1 g glucide = 4,1 kcal
- sunt aduse prin alimentatie sub diferite forme, ajung la
nivelul tubului digestiv unde sunt transformate in compusi
capabili sa intre in sange.
- o data absorbite la nivelul tubului digestiv se indreapta
spre ficat unde formeaza glicogenul = sursa importanta de
glucide a organismului.
- la nivelul ficatului se depoziteaza atat glucidele alimentare
cat si cele formate prin gluconeogeneza
- din glicogen, atunci cand organismul are nevoie, se
elibereaza glucoza
- majoritatea glucozei este oxidata in vederea obtinerii
energiei necesare functiilor vitale
Oxidarea glucozei se desfasoara in doua etape succesive :

1. etapa anaeroba - in care se formeaza acidul piruvic sau

acidul lactic ( produsul final al glicolizei anaerobe ). Daca celula
nu primeste oxigen acidul lactic se acumuleaza si provoaca
acidoza

2. etapa aeroba – care nu se poate desfasura in absenta

oxigenului ( este formata din ciclul Krebs al acizilor
tricarboxilici). Se ajunge la transformarea finala a glucozei in
CO2 si H2O, cu eliberarea unor mari cantitati de energie
stocata in ATP.

Sediul glicolizei anaerobe este citoplasma celulei iar al celei

aerobe il constituie mitocondriile.

Glucoza poate fi convertita intr-o serie de metaboliti cum ar

fi : acizii grasi si glicerolul, aminoacizii si alte hidrocarbonate –
pentoza, galactoza.
Clasificarea glucidelor

I . OZE
1 . Trioze : aldehida glicerica, dihidroxiacetona
2. Pentoze : riboza, dezoxiriboza
- glucoza
3. Hexoze : - galactoza
- fructoza
4. Derivati : acizi uronici

II . OZIDE
1. Oligozide : maltoza, lactoza, zaharoza

2. Poliozide : amidon, celuloza, glicogen

3. LIPIDELE
- sunt esteri ai polialcoolilor cu acizi grasi
- reprezinta “combustibilul” de rezerva (repartizat in tesutul
celular subcutanat, in jurul unor organe) care se mobilizeaza in
starile de inanitie ------ 1g lipide = 9,2 kcal
- sunt de doua feluri
1. de constitutie – intra in structuri si nu variaza cu
alimentatia
2. de circulatie – dau valoarea lipemiei ( 6 – 8 g ‰ )
- au in primul rand rol energetic dar sunt implicate si in:
- permeabilitatea membranara (substante
liposolubile)
- protectia impotriva formarii de radicali liberi
- formarea acizilor biliari si intra in constitutia uno r
hormoni sterolici
Clasificarea lipidelor :

- gliceride = trigliceride
Lipide simple - ceride = ceara
- steride = colesterolul

- fosfatide ( lecitine, cefaline,

sfingomielina)
Lipide complexe - glicolipide ( cerebrozide )

- lipoproteine
ORGANIZAREA
STRUCTURALA
SI
FUNCTIONALA
A CELULEI
CELULA SI FUNCTIILE SALE
Corpul omului contine aproximativ 100
trilioane de celule,fiecare din acestea
reprezentand o structura vie ce supravietuieste
indefinit si se poate reproduce atunci cand are
conditii corespunzatoare.

Celula are doua componente principale:

nucleul si citoplasma .Nucleul prezinta
membrana nucleara care il separa de
citoplasma, iar aceasta este delimitata de
mediul din jur prin membrana celulara.

In afara de aceste doua componente

importante, celula mai contine diferite substante
si acestea poarta numele de protoplasma.
Protoplasma este formata din : apa, electroliti,
proteine, lipide, glucide.
 Principalele structuri ale celulei sunt : mitocondriile,
aparatul Golgi, reticulul endoplasmic, lizozomii, centriolii,
membrana nuleara si membrana celulara.
 MEMBRANA CELULARA

Membrana contine in principal lipide si proteine.

Moleculele proteice penetreaza adesea intreaga membrana
intrerupand bariera lipidica, astfel formand cai transmembranare
sau canale prin care vor trece diferite substante.
Lipidele vor forma o bariera in calea apei si altor substante ce s-
ar misca intre compartimentele celulei.
 Lipidele membranei celulare
Membrana celulara are un strat bilipidic,de fapt un film
lipidic subtire cu grosimea a doua molecule si dispus
continuu la periferie. Intre aceste doua straturi se gasesc
proteinele globulare.

Lipidele sunt reprezentate de colesterol si fosfolipide. O

parte din ele sunt solubile numai in lipide, formand partea
hidrofoba, iar altele sunt solubile in apa, fiind partea
hidrofila.
 Lipidele membranei celulare
 Portiunile hidrofile sunt pozitionate la exterior unde vin in
contact cu apa inconjuratoare, iar cele hidrofobe se aliniaza in
centru.
 Acest strat bilipidic este o adevarata bariera pentru substantele
hidrosolubile ca ureea, glucoza, ionii, in schimb pot trece cele
liposolubile ca dioxidul de carbon, oxigenul, alcoolul.
 Stratul bilipidic are un caracter lichid, astfel proteinele sau alte
substante dizolvate pot difuza pe toata suprafata membranei.
Proteinele membranei celulare

 Masele globulare din stratul bilipidic reprezinta proteinele

membranare formate in special din glicoproteine.

 Ele se impart in doua categorii si anume : proteine integrale si

proteine periferice.
 Proteinele membranei celulare
 Proteinele integrale vor forma canale ( pori ) prin care trec substante
hidrosolubile.Aceste canale sunt selective, realizand o difuziune diferentiata
pentru unele substante.

 Proteinele periferice sunt atasate de fetele interne ale membranei fara a

o traversa. Ele sunt atasate de cate una dintre proteinele integrale. Au rol
de enzime ce catalizeaza reactii chimice foarte importante pentru functia
celulei.

 In afara acestor proteine, membrana poseda si proteine carausi (carrier).

Acestea se ocupa de “transportul activ”al substantelor (in sens invers celui
natural de difuziune).
 Glucidele membranei - glicocalixul

 Daca vorbim de glicoproteinele si glicolipidele membranei celulare inseamna

ca aceasta contine pe langa proteine si lipide, glucide aflate in combinatii cu
acestea.

 Glicoproteinele reprezinta o mare majoritate a proteinelor integrale, iar

glicolipidele sunt o zecime din moleculele lipidice.

 La nivelul membranei celulare, glucidele proemina la exterior.

 Alti compusi glucidici numiti proteoglicani au un miez proteic atarnand lejer

de suprafata externa a membranei.

 Functiile glucidelor sunt:

1. Confera suprafetelor celulare incarcatura negativa

2. Solidarizeaza celulele intre ele (glicocalixurile a doua celule se pot atasa)
3. Activeaza proteinele integrale actionand ca substante receptoare ce leaga
hormoni (insulina)
4. Participa la reactii imunologice.
CITOPLASMA SI ORGANITELE SALE
Cele cinci organite ale citosolului sunt:
- reticulul endoplasmic
- aparatul Golgi
- mitocondriile
- lizozomii
- peroxizomii.

Reticulul endoplasmic

Este format dintr-o retea de structuri veziculare tubulare si

aplatizate ce sunt interconectate.
Peretii sunt constituiti din bistraturi lipidice si proteine. In
interiorul tubilor se gaseste un mediu lichid diferit de citosol –
matricea endoplasmica. Reticulul endoplasmic are un rol foarte
important in activitatea metabolica a celulei, prezentand
numeroase enzime atasate de membranele sale.
 La fata externa a membranei sale sunt atasate mici
particule granulare, numite ribozomi. Ansamblul reticul
endoplasmic – ribozomi reprezinta reticulul endoplasmic rugos sau
granular.
O parte a reticulului nu are ribozomi, el numindu-se reticul
endoplasmic neted sau agranular.
Aparatul Golgi

Aparatul Golgi este format din patru

sau mai multe straturi suprapuse de
vezicule subtiri.
Are relatii stranse cu reticulul
endoplasmic, membranele fiind similare
cu ale acestuia si functionand in
asociere cu el.
In figura alaturata se observa ca din
reticulul endoplasmic se desprind mici
“vezicule de transport” care ulterior
fuzioneaza cu aparatul Golgi.
Acesta este modelul de transport al
substantelor intre reticulul endoplasmic
si aparatul Golgi din care se vor forma
lizozomii si veziculele secretorii ( bine
reprezentat in celulele secretorii ale
organismului ).
 Lizozomii

Lizozomii constituie un sistem digestiv

intracelular prin care celula inlatura,
prin digestie, substantele nedorite
( bacteriile ).
Ei sunt formati in aparatul Golgi,
apoi dispersati in citoplasma.
Lizozomii au diametrul 250-750 nm, iar membrana lizozomala este
bilipidica cu agregate proteice in structura sa.
In urma digestiei, din proteine vor rezulta aminoacizi, iar
glicogenul va fi hidrolizat la glucoza.
Principalele substante digerate sunt: proteinele, acizii nucleici,
mucopolizaharidele, lipidele si glicogenul.
In lizozomi s-au gasit peste 50 hidrolaze acide diferite, membrana
lizozomala impiedicand intalnirea acestora cu elemente din
citoplasma.
 Mitocondriile

Denumite “uzinelele energetice” ale celulei, extrag din oxigen si

alimente cantitati mari de energie. Sunt raspandite in toata citoplasma iar
numarul lor poate fi de sute sau mii in functie de nevoile fiecarui tip celular.
Compusa in principal din doua membrane proteice bilipidice, interna si
externa si matrice. Membrana interna are falduri formand septuri sau creste de
care sunt legate enzimele oxidative.
Matricea este cavitatea interna a mitocondriei si contine multe enzime
dizolvate. Aceste enzime lucreaza impreuna cu enzimele de pe septurile
membranei interne determinand oxidarea principiilor alimentare din care rezulta
CO2 siH2O.
Energia astfel rezultata este utilizata la sinteza adenozin trifosfat(ATP)
care este modalitatea de folosire a energiei de catre intreaga celula.
 NUCLEUL

Nucleul ramane cea mai importanta

parte intracelulara.
Este centrul de control al celulei.
El contine cantitati mari de ADN
( gene ) ce vor determina
caracteristicile enzimelor citoplasmei, influentand functiile
acesteia. Tot genele intervin in reproducere, ele fiind primele
care se divid in cadrul mitozei cu formare de celule fiice,fiecare
din acestea primind cate unul din cele doua seturi de gene.
Nucleul este clar conturat si bine delimitat de citoplasma prin
membrana nucleara. Este foarte usor de observat la microscop in
celula vie deoarece are un indice de refractie diferit de
citoplasma.
Nuleul prezinta cromatina raspandita peste tot in nucleoplasma,
iar aceasta in timpul mitozei formeaza cromozomii.
Invelisul nuclear
Membrana nucleara este dubla, o componenta fiind la interior si una la
exterior.
Membrana de la exterior este in continuarea reticulului endoplasmic
deci si spatiul dintre cele doua membrane vine in continuarea spatiului din
interiorul reticulului endoplasmic. Acest invelis este traversat de mii de pori
nucleari mari, trecand molecule cu greutate moleculara mare si mica.
Nucleolii
Nucleii in interfaza,( stare de fals repaus al celulei), au unul sau mai
multi nucleoli, corpusculi ce nu poseda membrana de separare si au un
continut mare de ARN si proteine.
Nuleolul se formeaza din cinci
perechi de cromozomi ce sintetizeaza
ARN . Nucleolii au si un important rol
in formarea ribozomilor.
 Endocitoza-Ingestia celulara
Pricipiile alimentare traverseaza membrana celulara prin transport activ si prin
difuziune. Atunci cand celula este in contact cu particule mai mari, acestea sunt
introduse in celula printr-o functie speciala-endocitoza. Aceasta cuprinde
pinocitoza si fagocitoza.
Pinocitoza se desfasoara continuu prin membranele multor celule,in
plus in unele celule ,acest proces are o rapiditate speciala.
De obicei proteinele se leaga de receptori specifici fiecarui tip . La suprafata
membranei locurile cu receptori se numesc invaginari captusite (coated pits)
care au in grosimea lor o proteina fibrilara-clatrina si filamente de actina si
miozina.Imediat cum proteina se atinge de receptor se produce invaginarea
adanciturii cu proteina cu tot, iar aceasta isi inchide marginile ca o punga, apoi
se desprinde de suprafata membranei fiind o vezicula de pinocitoza.
Acest proces se realizeaza cu ajutorul actinei si miozinei din structura, dar si cu
un consum de energie sub forma de ATP.
 Fagocitoza
Implica ingestia de particule mari si numai cateva celule au
aceasta capacitate ( macrofagele, leucocitele ). Particulele
fagocitabile au pe suprafata lor proteine sau mucopolizaharide ce
vor veni in contact cu receptorii fagocitului. Bacteriile, de obicei,
sunt invelite in anticorpi specifici si acestia sunt fixati de receptorii
fagocitului. Acest fenomen demonstrat de rolul anticorpilor in
fagocitoza poarta denumirea de opsonizare.
Etapele fagocitozei :
-liganzii de pe suprafata particulei fagocitabile se leaga
de receptori
-invaginarea membranei cuprinzand particula cu liganzi,
proces ce continua pana cand membrana inglobeaza toate
particulele ca un mecanism de “fermoar”.
-la acest proces participa toate elementele contractile

-proteinele contractile duc veziculele formate in

membrana, spre interiorul celulei.
Digestia intracelulara a
substantelor straine-Lizozomii
In momentul in care in celula ajung
veziculele de fagocitoza sau pinocitoza,lizozomii
se lipesc de ele si elibereaza enzimele lor
specifice-hidrolazele acide. In acest mod i-a
nastere vezicula digestiva unde are loc hidroliza
acida a acizilor nucleici, proteinelor, glicogenului,
mucopolizaharidelor.
In urma digestiei rezulta aminoacizi,
fosfati, glucoza, iar ce ramane nedigerat in
vezicule sant corpii reziduali ce se vor elimina din
celula prin exocitoza.
Un alt rol important al lizozomilor este
de a distruge cu ajutorul substantelor bactericide
microbi fagocitati inainte ca acestia sa provoace
daune.
Dintre substantele bactericide fac
parte: lizozimul (dizolva membranele), lizoferina
(leaga metale importante pentru cresterea
bacteriilor), in plus are si un pH acid de
aproximativ 5 care activeaza enzimele proprii si
inactiveaza sistemele bacteriilor.
Reticulul endoplasmic si aparatul Golgi-roluri

-cele mai bogate celule in reticul endoplasmic si

aparat Golgi sunt cele secretorii.
-de obicei sinteza incepe in reticulul endoplasmic,
apoi produsii trec in aparatul Golgi unde sufera
prelucrari inainte de a fi eliberati.
-sinteza lipidelor are loc in reticulul endoplasmic
neted
-reticulul endoplasmic rugos (granular) are
ribozomi cu rol in formarea proteinelor.
Dupa ce molecula proteica este sintetizata,trece
prin membrana reticulului endoplasmic in matricea
acestuia unde sunt prelucrate de enzimele
reticulului. Proteinele sintetizate de ribozomi si
eliberate in citoplasma sunt proteine libere, iar
cele din R.E sunt majoritatea glicoproteine.
-apratul Golgi poate forma anumite glucide pe
care R.E. nu le poate fabrica. Acestea sunt acidul
sialic si galactoza.
 FUNCTIILE MITOCONDRIILOR-EXTRAGEREA ENERGIEI
Energia pentru a supravietui celula si-o extrage din surse
ca : oxigen, glucide, lipide, proteine.
Inca inainte de a ajunge la celule, glucidele se transforma
in glucoza, proteinele in aminoacizi si lipidele in acizi grasi.
Principiile alimentare in interiorul celulei reactioneaza cu
oxigenul, toate reactiile oxidative avand loc in mitocondrii, iar
energia eliberata este stocata ca ATP care va fi utilizat la randul
sau in reactii metabolice.
Procese chimice la nivelul
mitocondriei

Glucoza este supusa

procesului de glicoliza ce o
transforma in acid piruvic si pe
baza energiei generate (5% din
intreaga energie generata de
metabolismul celular) o parte din
ADP este convertit in ATP.
In mitocondrii este
generata cea mai mare cantitate
de ATP. Tot in mitocondrii
aminoacizii, acidul piruvic si acizii
grasi sunt transformati in acetil-
CoA care intra in ciclul Krebs sau
ciclul acidului citric.
Cilii si miscarea ciliara

-Miscarea ciliara este al doilea tip de miscare

intalnit la celulele organismului uman.
-Doua teritorii prezinta astfel de celule :
mucoasa trompelor uterine si mucoasa cailor
respiratorii.
La nivelul cailor respiratorii ,miscarea
sacadata a cililor face posibila deplasarea
mucusului spre faringe (1cm/min) pentru a
realiza curatirea acestor cai.
-Daca ne referim la trompele uterine, cilii fac
posibila deplasarea lichidului dinspre ostium-ul
tubar spre cavitatea uterina, astfel ovulul
poate ajunge dinspre ovar spre uter.
-De asemenea cilul este acoperit cu o
evaginare a membranei celulare si sustinut de
unsprezece microtubuli.
-Noua tubuli dubli sunt dispusi circular la
periferia cilului si doi separati sunt dispusi
central
SCHIMBURILE DE SUBSTANTE PRIN MEMBRANELE CELULARE

Daca luam ca reper celula, se poate vorbi de

lichidul intracelular si cel extracelular care va include
lichidul interstitial(in spatiile dintre celule), dar si
plasma sangvina.
Introducerea in celule a substantelor necesare
activitatii celulare, precum si eliminarea produsilor de
catabolism sau utili metabolic se realizeaza prin
fenomene de transport transmembranar, de o mare
diversitate si eficienta.
Lichidul extracelular este bogat in sodiu si clor,
dar foarte sarac in potasiu, pe cand lichidul
intracelular are o situatie exact opusa continand
potasiu, proteine si fosfati in cantitate mai mare.
Situata la limita dintre celula si mediul extracelular,
membrana celulara controleaza si moduleaza
schimburile, asigurand supravietuirea, functionarea si
adaptarea homeostazica permanenta a celulelor la
conditiile de mediu.
 Bariera lipidica si proteinele de transport ale
membranei celulare
Stratul bilipidic al membranei celulare este o bariera fata de
miscarea apei si a substantelor hidrosolubile intre spatiul
extracelular si intracelular. Proteinele membranei ce strabat
stratul lipidic, constituie o cale alternativa de transport, si se
numesc proteine de transport.
Unele proteine integrale pot crea cai hidrofile omogene care
traverseaza membrana ca un tunel, numindu-se canale
proteice (ionice),iar altele sunt denumite proteine caraus
(carrier)care ajuta substantele sa traverseze membrana celulara.
Doua tipuri de mecanisme:
- transportul pasiv - in sensul gradientelor fizico-chimice
transmembranare, fara consum de energie (osmoza si
difuziunea )
- transportul activ - impotriva gradientelor fizico-chimice
transmembranare, cu consum de energie
Difuziunea Difuziunea reprezinta miscarea haotica
moleculara a substantelor, fie prin spatiile
intermoleculare din membrana, fie in
combinatie cu o proteina transportoare.
Energia ce provoaca difuziunea este
energie cinetica rezultata in urma miscarii.
Datorita miscarii moleculelor, fortele
electrostatice si internucleare realizeaza
atractii si respingeri, in miscarea lor in
diferite directii, ricosand aleator de
milioane de ori pe secunda
Acesta miscare permanenta a moleculelor
se numeste difuziune.
La nivelul membranei celulare vorbim de
doua subtipuri importante de difuziune:
simpla si facilitata
Difuziunea simpla

- posibilitatea de
traversare a membranei
determinata de cantitatea de
substanta existenta, de
viteza miscarii cinetice si de
numarul porilor membranei
prin care trec moleculele sau
ionii
- poate urma doua cai:
prin bistratul lipidic sau prin
canalele hidrofile proteice
Difuziunea substantelor liposolubile.

Rapiditatea cu care o substanta traverseaza bistratul

lipidic depinde de liposubilitatea substantei respective.
Oxigenul, dioxidul de carbon, azotul, alcoolul sunt
dizolvabile in stratul lipidic, avand o rata mare a
difuziunii si patrund rapid in celula.
Transportul apei transmembranar prin difuziune
simpla.
Lipidele membranei sunt hidrofobe, insa apa
traverseaza destul de repede membrana celulara, cea
mai mare parte trecand prin canalele proteice.
Moleculele de apa fiind suficient de mici, iar
energia lor cinetica suficient de mare ele traverseaza
rapid inainte de a fi oprite de lipidele hidrofobe.
Ionii nu pot traversa liber bistratul lipidic.

Fiecare transport de ioni se face prin canalele

proteice deoarece ionii au incarcatura electrica iar
bistratul lipidic are lipide polarizate cu sarcini negative
ce vor respinge ionii.
Interactiunea dintre sarcina electrica a ionului si
sarcina bistratului lipidic face ca acestia sa poata
traversa membrana doar prin canalele proteice ale
acesteia.
Difuziunea simpla
Canalele ionice
 Canalele ionice se caracterizeaza prin permeabilitate si selectivitate.
Selectivitatea canalului permite trecerea doar a anumitor specii ionice
datorita unor “bariere de selectivitate”
Permeabilitatea canalului, capacitatea de a asigura un flux ionic este
realizata de un mecanism de bariera(“gating mechanism”).

Se descriu:
1 -canale voltaj dependente, cu senzori de voltaj care la atingerea unei
diferente de potential transmembranar realizeaza deplasari de sarcini
intracaniculare;
2 -canale chimic dependente care se deschid in prezenta anumitor
substante endo-sau exogene;
3 -canale receptor operate – unele proteine ale portii canalului sunt
deschise ca urmare a fixarii altor molecule pe aceste proteine, producandu-
se o modificare conformationala a moleculei proteice care inchide si
deschide poarta. Aceasta se numeste “ligant gating”, iar substanta care se
leaga se numeste ligant (mesager chimic);
4-canale mecano-activate – sub influenta unor factori mecanici
(presiune,intindere) trec prin modificari conformationale ce le deschid;
5 -canale cu deschidere spontana
 Canalul voltaj-dependent conduce curent dupa
legea “totul sau nimic”. Inchiderea si deschiderea
portii este brusca, timpul necesar trecerii de la o stare
la alta fiind de ordinul catorva milionimi de secunda.
La un anumit voltaj canalul poate ramane inchis tot
timpul, in timp ce la alt nivel de voltaj el poate ramane
deschis tot timpul.
 Canalele de Na+voltaj dependente
 apar mai ales in membranele neuronale si in muschiul scheletic.
 sub actiunea unui stimul se produce un influx de cationi si
apare in acea zona o depolarizare care daca depaseste pragul
( - 10 – 15 mv) modifica sarcina la suprafata membranei si
determina o redistribuire a electronilor in interior.
 acest flux de electroni spre interior are ca rezutat modificarea
starii barierelor. Fenomenul poarta denumirea de curent de
poarta (gating curent).
-depolarizarea membranei scade pragul de
deschidere a canalului (hiperexcitabilitate), iar
hiperpolarizarea creste acest prag (excitabilitate
scazuta).
-acest mecanism voltaj-dependent este modelul
potentialelor de actiune ale nervilor, ce reprezinta
de fapt impulsurile nervoase.
 Canalele de K+ voltaj dependente
 prezinta o singura bariera de permeabilitate ce se deschide tardiv
 canalele de sodiu activate de acelasi stimul sunt deja in stare inactiva.
 odata aflate in pozitie deschisa, canalele de K+ joaca rolul unei cai
hidrice pasive, prin care, sub influenta gradientului de concentratie,
se realizeaza un eflux de K+ transportand un curent ionic dirijat in
sens contrar curentului de Na+ prin canalele specifice mentionate
anterior.
 acest curent mareste diferenta de potential transmembranar.
 Canalele de Ca+ voltaj-dependente
 controleaza o buna parte dintre fluxurile transmembranare
de Ca+, cu implicatii deosebite in declansarea si modularea
unei game largi de activitati celulare.
 proteina-canal este formata din cinci subunitati
polipeptidice si glicopeptidice: alfa1, alfa2, beta pe fata
interna, gamma, delta in zona externa.
Difuziunea facilitata - este o forma de transport
pasiv care este mediata de
carausi si implica prezenta unei
proteine - carrier specifica care
ajuta la traversarea membranei
cu o viteza mult crescuta fata
de difuziunea simpla.
-rata difuziunii atinge un
maxim pe masura cresterii
concentratiei.
-molecula de transportat se
fixeaza pe extremitatea “cis” a
proteinei apoi urmeaza etapa
de transport propriu-zis, in care
se produce deplasarea prin
interiorul transportorului spre
fata opusa “trans”.
 Difuziunea facilitata

 in acest mod se transporta glucoza si

majoritatea aminoacizilor. In cazul in care
concentratia glucozei de pe fata “trans” este
redusa, transportorul neincarcat revine la fata
“cis” pentru fixarea unei noi molecule.

 glucoza are o molecula caraus ce poate

transporta si alte monozaharide, iar insulina
poate mari rata difuziunii facilitate a glucozei de
10-20 ori.
 Contra-transportul

 numit si schimbul mediat de transportori, este

o alternativa la mecanismul difuziunii facilitate.
 lipseste etapa de revenire a trasportorului
descarcat de pe fata”trans” pe fata “cis”.
 fac parte o serie de proteine transportori cum ar
fi: schimbatorul de Na+/Ca2+ (in membranele
neurale si miocardice) si cel Na+/H+.
Factori care afecteaza rata neta a difuziunii

Rata neta a difuziunii intr-un sens reprezinta

diferenta cantitatilor de substanta ce difuzeaza in cele
doua sensuri.

Factorii care afecteaza aceasta rata sunt:

1-suprafata membranei
2-permeabilitatea
3-diferenta de concentratie a substantelor care
difuzeaza
4-diferenta de potential intre cele doua fete ale
membranei
5-diferenta de presiune
Osmoza la nivelul membranei celulare

Deplasarea transmembranara a moleculelor de apa se realizeaza

prin fenomenul de osmoza.
In cazul a doua solutii separate printr-o membrana
semipermeabila, moleculele de solvent ( apa ) se vor deplasa din
compartimentul cu concentratie mica (de solvit) in
compartimentul cu concentratie mare.
In solutiile cu concentratie mai redusa, moleculele cu solvent fiind
mai putin obstructionate de solvit, au o agitatie moleculara mai
mare, trecand in zona de concentratie crescuta.

Osmolalitate. Presiune osmotica.

O concentratie de 1 osmol la litru va determina in solutie o

presiune osmotica de 19.300 mmHg, la temperatura normala a
corpului de 37°C. Concentratia de 300 miliosmoli a lichidelor
corpului determina o presiune osmotica de 5790 mmHg.
Transportul activ

Transportul transmembranar al unor substante impotriva

gradientelor fizice, ca si mentinerea unor inegalitati de
concentratie ionica (sodiu si potasiu) nu pot fi explicate decat
daca se i-a in considerare existenta unor mecanisme de
transport activ (pompe).
Transporturile active pot fi de doua tipuri, primar si
secundar, in functie de sursa de energie utilizata pentru
transport si modul cum se realizeaza.
Transportul activ primar se caracterizeaza prin faptul ca
utilizeaza direct ATP in vederea transportului, ce este realizat
cu ajutorul unor ATP-aze specifice fiecarei specii ionice sau
molecule transportate.
In transportul activ secundar este utilizata energia unui
gradient ionic de concentratie, generat anterior prin transport
activ primar.
 De transportul activ primar beneficieaza ionii de sodiu, potasiu,
calciu, hidrogen, clor si altii.
 Cel mai cunoscut dintre mecanismele de transport activ este al
sodiului si potasiului numit pompa de sodiu-potasiu cu ATP -
azele de transport
 In urma proceselor ce au loc sodiul disociaza
spre exteriorul celulei, iar potasiul intra in
celula.
 Pompa se poate gasi in toate celulele
organismului si regleaza gradientele
transmembranare de concentratie ale sodiului
si ale potasiului, realizand la interiorul celulei un
potential electric negativ.

Functionand la capacitate maxima, aceasta ATPaza
transporta trei ioni de sodiu spre exterior si doi ioni de
potasiu spre interior pentru fiecare molecula de ATP
hidrolizata.
 Fosforilarea si defosforilarea ciclica a proteinei o face sa
oscileze intre doua conformatii alternative (peristaltica
moleculara).
 CO-TRANSPORTUL CU SODIU AL GLUCOZEI SI
AMINOACIZILOR
In multe celule, glucoza si aminoacizii sunt transportati impotriva
gradientelor de concentratie.Carausul are doua situsuri de legare in partea
sa externa : pentru sodiu si pentru cealalta substanta deoarece exista
diferenta de concentratie intre exteriorul si interiorul membranei pentru
sodiu, rezulta sursa de energie al transportului. Dupa ce sodiul si glucoza
au fost fixate, proteina carrier sufera o modificare conformationala apoi se
realizeaza transportul simultan in celula.
Co-transportul sodiu-aminoacizi
Foloseste alte proteine carrier, dar se petrece asemanator. Sunt cinci tipuri
de proteine de transport pentru aminoacizi fiecare transportand cate un
subset de aminoacizi. Aceste exemple de co-transport sunt prezente in
celulele tubulare renale si celulele mucoasei intestinale.
 CONTRA-TRANSPORTUL SODIU-HIDROGEN SI SODIU-CALCIU.

In urma acestui mecanism sodiul este deplasat spre

interiorul celulei iar calciu in exteriorul celulei.

Antiportul de calciu este prezent in toate membranele

celulare, ambii ioni avand aceiasi proteina carrier.

Aceastamodalitate de transport se adauga la

mecanismul de transport de calciu existent in unele
celule.

Contratransportul sodiu-hidrogen este foarte important

la nivelul tubuli contort proximal al nefronului, unde
concomitent cu deplasarea sodiului in afara lumenului,
ionii de hidrogen ies din celula.
 APA CA MEDIU SI
COMPONENT AL VIETII
 Apa este solventul obligatoriu al materiei vii si
reprezintă constituentul majoritar al organismului uman.

Ansamblul de celule ce alcătuiesc un organism viu

acţionează ca un tot unitar prin interconectare cu
mediul apos în care se scaldă.

Apa reprezintă o dublă prioritate a organismului

viu: component majoritar şi mediu de viaţă.
 Pentru ca lichidul care scaldă fiecare celulă să vină
în contact cu toate celulele este necesar ca acesta sa
aiba o circulaţie longitudinală printr-un sistem de vase
închise prevăzute cu sistem de autopropulsie
unidirecţională şi o circulaţie transversală prin sectorul
capilar fenestrat al circuitului vascular spre aşa numitul
spaţiu extracelular.
 Efectul cumulat al activităţii tuturor organelor şi
sistemelor organismului este de a crea în interiorul
organismului un mediu în care toate celulele să poată
supravieţui şi funcţiona.

Mediul fluid ce înconjoară fiecare celula este

denumit mediu intern .

Mediu intern nu este numai un concept fiziologic

teoretic, el are o corespondenţă şi în termeni anatomici.
Mediul intern al organismului este lichidul
extracelular ce scaldă fiecare dintre celule.
Spaţiul lichidian extracelular
1. deserveşte celula a)-reglarea volumului
intracelular este esenţială pentru funcţia celulară
normală şi se face prin transferuri de apă osmotic dictate
de deplasarea electroliţilor
b)-reglarea volemiei-
cantitatea de lichid din sistemul închis de vase sanghine
reprezinta un factor critic al supravieţuirii.
2. este un mediu de comunicare al tuturor celulelor
organismului puse astfel în contact
3. este tamponul de compensare rapidă volemică
prin migrare hidrică transcapilară.
Menţinerea organismului ca ansamblu unitar şi
funcţional de structuri presupune compartimentare, iar
menţinerea compartimentelor presupune cheltuială
constantă si permanentă de energie.
Molecula de apă

-are un diametru de 0,3 nm şi o formă de V,

oxigenul fiind situat în vârful acestuia.
-sarcinile electrice pozitive sunt la nivelul atomilor de hidrogen,
iar sarcinile negative sunt la nivelul oxigenului.
-fiecare latură a V – ului corespunde unei legături oxigen-
hidrogen cu o lungime de aproximativ o zecime de milion dintr-un
milimetru.
-unghiul format de cele două laturi ale V - ului este de 105 grade.

-polaritatea apei favorizează interacţiunile între moleculele de

apă. Fiecare atom de hidrogen încărcat pozitiv al unei molecule de
apă este atras de un atom de oxigen încărcat negativ a altei
molecule. Aceste interacţiuni sunt legături de hidrogen.
-Conţine un număr important de legături de hidrogen, legături
intermoleculare O-H-O ce consumă energie pentru a se forma.
-Legătura de hidrogen este o legătură direcţională. Ea presupune
alinierea celor trei atomi O-H-O. Atomul de hidrogen ce asigură
legătura este extrem de mobil.
-Apa este o îngrămădire de molecule
organizate într-o reţea tetraedrică
coexistând cu molecule izolate.
Moleculele izolate sunt agitate
de mişcări de rotaţie şi de translaţie.
-Fiecare moleculă din apa lichidă creează în medie 4,5 legături de
hidrogen. Mai exact fiecare moleculă de apă lichidă formează
patru legături de hidrogen, dar numărul acestora poate varia între
trei şi şase, de unde media de 4,5.
-Apa lichidă are o structură aleatorie şi fluctuantă. Consecutiv
unor mişcări rotatorii câmpul electric ambiant fluctuează
producând ruptura aleatorie a legăturilor dintre oxigen şi
hidrogen.
HIDROFIL-HIDROFOB

Fiind o moleculă polară, apa se

poate lega cu alte molecule polare
sau încărcate electric cum ar fi acizii,
sărurile, zaharurile, diferite porţiuni
ale moleculelor proteice şi
ale ADN.
Datorită acestor interacţiuni apa dizolvă moleculele polare,
denumite molecule hidrofile.
Apa se leagă foarte puţin de moleculele nepolare, ce se comportă
hidrofob ( cazul apei în raport cu uleiul ).
Proteinele şi ADN sunt molecule lungi ce conţin părţi hidrofile şi
părţi hidrofobe. Aceste molecule se ghemuiesc pe ele însele,
capătă o structură tridimensională, grupele hidrofile fiind la
suprafaţă şi cele hidrofobe spre interior.
Efectul hidrofob determină replierea proteinelor.
 Există în celulă trei tipuri de apă:

1. -apa „ordonată” ce înconjoară moleculele biologice

interacţionând intens cu acestea,
2. -apa „de masă” ce ocupă tot ce nu este moleculă
biologică şi
3. -molecule de apă încastrate în moleculele biologice.

Moleculele de apă ocupă toate spaţiile neocupate

de moleculele biologice. O singură celulă conţine
miliarde de molecule de apă.
Legatura proteine – apa

Proteinele repliate au pe suprafaţă şanţuri

profunde.
Moleculele de apă legate prin legături de hidrogen
se acomodează greu cu aceste şanţuri şi ca atare sunt
uşor deplasate la acest nivel de liganzi.
Ca atare situsurile active ale enzimelor se întâlnesc
frecvent la nivelul şanţurilor.
Zona de influenţă a proteinei faţă de apă nu
depăşeşte 0,7 nanometri, adică grosimea câtorva
molecule de apă.
Polarizarea apei

Conferă două proprietăţi importante:

- Molecula de apă este un dipol ce se orientează în câmpul
electric extern;
- Apa chiar în stare lichidă poate dobândi o structură
paracristalină prin atracţia electrostatică dintre moleculele
vecine.

Apa are o constantă dielectrică importantă (sinonimul

termenului dielectric este izolant). O substanţă este dielectrică
când nu are electroni liberi capabili să transporte curentul electric,
dar care poate fi polarizată printr-un câmp electric.

Apa are o oarecare capacitate de tamponare electrică, fiind

si un bun solvent pentru ioni, formând o pătură de hidratare în
jurul acestora. Astfel, ionii se pot mişca relativ independent unii
faţă de alţii deşi sunt dizolvaţi în aceeaşi soluţie.
Cât reprezintă apa din totalul greutăţii corporale?

Mai mult de jumătate din aceasta,

mai exact 600 ml/kgc.
Diferitele ţesuturi conţin o cantitate
diferită de apă:

-inima, creierul şi plămânii sunt alcătuite

din 75-80% din apă,
-pielea 70% din apă,
-osul doar în proporţie de 20%,
-grăsimea de depozit nu conţine apă.

Apa totală corporală reprezintă

73,2% din masa corporală negrasa.
Valoarea medie a conţinutului în apă la bărbat este de 62% din
greutate (variind între 54-70%), iar la femeie de 51% (45-60%).
La copii, apa reprezintă 65-75% din greutatea corporală.
Proporţia de apă totală depinde de vârstă, sex, corpolenţă, fiind
modificată de sarcină şi de către diversele boli.
Vârsta duce la o variaţie a conţinutului în apă a corpului de la
simplu la dublu, valori ce se deplasează pe intervalul 45-80%.
Proporţia apei corporale totale este maximă la naştere ( 75-80 %)
scăzând progresiv cu vârsta, la un an se pierde 10-15% (scăzând
în special lichidul extracelular).
În primele zile ale vieţii apa corporală
totală şi apa intracelulară sunt invers
proporţionale cu greutatea corpului
iar apa extracelulară şi volumul
plasmatic sunt proporţionale cu
greutatea corpului.
De la vârsta de 6 luni până la 10 ani
scăderea este mai puţin rapidă.
Cu cât există mai multă grăsime cu
atât există mai puţină apă.
 Bărbatul are aproximativ cu 10% din greutatea corporală
mai multă apă decât femeia.
Raportul între apa extracelulară şi apa totală se modifică
odată cu vârsta la bărbat şi este relativ constant la femeie.

Volumul lichidian total creşte în cursul sarcinii datorită

lichidului amniotic, fătului, placentei şi creşterii volumului
sangvin realizată mai ales pe seama volumului plasmatic. La
sfârşitul sarcinii apa corporală totală creşte cu 7-8 litri.

Exerciţiul fizic moderat crescând concentraţiile plasmatice

de renină şi de aldosteron produce retenţie sodică şi o
creştere a volumului plasmatic.
INTRACELULAR- EXTRACELULAR

Celulele reprezintă cel mai important rezervor de apă al

organismului: 40% din greutatea corpului, in medie 400 ml /kg
corp (330-450 ml/kgcorp).
În celule se află deci două treimi din apa totală a organismului.
Cealaltă treime restantă se află
extracelular.
O situaţie particulară o reprezintă
“apa de structură” din os, o cantitate
de 3-4 litri de apă nemobilizabilă.
Apa extracelulară reprezintă 16-20%
din greutatea corpului,
150-200 ml/kgcorp.
Există trei sectoare ale
compartimentului extracelular,
-intravascular
-interstiţial
 Intracelular
Compartimentele lichidiene :
intracelular = 2/3 AT = 40 %
din G (kg)
-
extracelular = 1/3 AT = 20 %
din G (kg)

Apa extracelulara ( mediul intern )

este repartizata in doua sectoare:
-intravascular
= 5 % din G (kg)
- interstitial INTRAVASCULAR
= 15 % din G (kg)
INTERSTITIAL
Apa transcelulara este apa din: tubul
digestiv, caile urinare, spatiul
subarahnoidian etc. TRANSCELULAR
• Sectorul intravascular
-reprezintă 25% din lichidul extracelular, 7% din apa
corporală totală şi 5% din greutatea corpului.
-plasma reprezintă 30-35 ml/kgcorp iar cu elemente
figurate incluse 60-65 ml/kgcorp.
-este extrem de bine păzit de mecanisme de evaluare şi
corectare volemică.
-volemia este esentiala pentru supravieţuire.
-volumul intravascular este închis într-un sistem de vase.
-din motive de eficienţă energetică sistemul operează cu
volume mici
-prioritatea sistemului este economia energetică.
-numai 12-13% din conţinutul total de apă a organismului
se află intravascular. Dacă se pierde acut 40 % din volumul
intravascular se poate instala decesul. Se poate pierde majoritatea
globulelor roşii şi se va compensa perfect acest nivel marcat de
anemie. Nu se poate însă compensa o pierdere volemică
importanta .
 Sectorul intravascular este cel mai dinamic si cel
mai usor abordabil in practica. Prin cercetarea
compozitiei acestui sector , in laboratoarele de
biochimie, se obtin date indirecte relevante asupra
starii de sanatate sau de boala a organismului.
Acest principiu reprezinta baza stiintifica pentru
care se efectueaza analizele de laborator.

Volemia – volumul sangvin – are o

componenta celulara ( hematiile ) = 45 % si o
componenta extacelulara ( plasma) = 55 %
• Spaţiul interstiţial

-este alcătuit din lichidele dintre celule şi din limfă

-reprezinta -150 ml/kgcorp (120-220 ml/kgcorp),

-75% din apa extracelulară,
-21% din apa corporală totală,
-15% din greutatea corpului.

-in imensa sa majoritate (90% din volumul său) este

sediul unor schimburi rapide cu plasma (10%
cuprinzând ţesutul conjunctiv dens şi cartilajele fiind
sediu a unor schimburi lente).
Schimburile între spaţiul intravascular şi spaţiul
interstiţial :

- au loc la nivelul capilarelor.

-capilarele reprezintă secţiunea cheie a sistemului circulator,

alcătuite din vase subţiri lungi de 750 μm, cu o rază de 3 μm, cu o
suprafaţă de secţiune de 30 μm² (sunt 40-50.000 de milioane de
capilare în organismul uman) ceea ce va da o suprafaţă de
secţiune depăşind de 2800 ori pe cea a aortei şi o suprafaţă totala
de 550-600 metri pătraţi.
-capilarele sunt alcătuite dintr-un singur strat de
celule endoteliale.
-in locaţii speciale există atat capilare fenestrate
cât şi capilare discontinue (aşa zisele
sinusoide).
-majoritatea capilarelor sunt însă continue şi nu
au decât spaţii intercelulare de 10 nm ocupate
de un material omogen, însă aceste plombe
intercelulare sunt traversate de canale cu o
lărgime de 4 nm.
-la nivelul acestora are loc difuziunea fluidului.
Compartimentul transcelular

Sectorul reprezintă aproximativ 2,5% din volumul apei totale şi

cuprinde toate lichidele provenind din secreţiile organismului :
-lichidele din tubul digestiv,
-mucusul respirator,
-lichidul cerebrospinal,
-urina primitivă din rinichi,
-sistemul excretor al diferitelor glande,
-umoarea apoasă a ochiului,
-lichidele articulare.
Aceste lichide pot fi expandate la extrem în diferite procese
patologice, unele fiind separate de membrane groase greu
permeabile, pot avea o presiune osmotică mult diferită de a
lichidelor extracelulare.
 Între compartimentul intracelular, interstiţial şi plasmă
există un schimb liber, permanent al apei.

Compartimentele sunt separate atât funcţional cât şi

anatomic, separarea facandu-se prin peretele capilar şi membrana
celulară.
Aceste structuri sunt traversate liber de apă care va urma
pasiv modificările electroliţilor de o parte şi alta a membranelor.
Din acest motiv sectoarele sunt numite hidro-osmolare.

Dintre toate membranele organismului doar două sunt

impermeabile pentru apă: tubul contort distal al nefronului (in lipsa
ADH-ului) şi glandele sudoripare.
 Intre diversele sectoare hidro-osmolare apa difuzeaza usor trecand prin
membranele biologice (mb. capilara, mb. celulara). Directia este
conditionata de osmolaritate.
OSMOLARITATEA se refera la concentratia particulelor dintr-o solutie si
defineste puterea cu care acea solutie este capabila sa atraga apa.
Osmolaritatea reprezinta activ. osmotica pe volum de solutie ( apa +
particule )
OSMOLALITATEA reprezinta activitatea osmotica pe volum de apa.

Volumul de apa din organism fiind cu mult mai mare decat cel al
particulelor dizolvate termenii se pot folosi echivalent.
Osmolaritatea poate fi determinata in laborator prin determinarea
punctului crioscopic al plasmei sau poate fi calculata dupa formula :
ureea glicemia
Osm = 2 ( Na ) + K + -------- + -------------
2,8 18
SODIUL ( Na ) contribuie in cea mai mare masura la generarea
presiunii osmotice.
APA se deplaseaza dinspre solutiile cu activitate osmotica mica spre
solutiile cu activitate osmotica mare . Pentru ca cele 3 sectoare sa isi
mentina volumul relativ, osmolaritatea lor trebuie sa aiba valori egale.
Variatiile de osmolaritate si implicit variatiile volumelor spatiilor hidrice sunt
date de variatiile natremiei.
MEDIUL INTERN SI
HOMEOSTAZIA
 Mediul intern este denumirea dată lichidului
extracelular ce scaldă fiecare celulă a organismului
constituind o matrice lichidă fluidă a organismului şi
totodată mijlocul, mediul de comunicare intercelulară.

Pentru a pune în contact celulele între ele prin

mesageri solubili ai acestora, lichidul extracelular nu
este un mediu pasiv ci un vector activ, aflat în
permanentă mişcare.
 Căile de deplasare a lichidului extracelular se afla
la nivelul aparatului circulator (sistem închis de vase),
o aşa zisă circulaţie longitudinală şi o circulaţie pe care
am putea numi-o transversală, circulaţia între
capilarele sanghine şi celule.
Volumul lichidian situat intravascular este critic
pentru supravieţuire.
Pierderea a 40% din acesta poate deveni letală.
Spaţiul lichidian interstiţial este un rezervor care
paleiază pierderea de volum lichidian intravascular.
Capilarele sunt structuri permeabile pentru apă şi
pentru majoritatea moleculelor din plasma sanghină
(cu excepţia molec. proteice, de mari dimensiuni).
Mişcarea cinetică a moleculelor, in functie de
gradientul de presiune coloid-osmotică, deplasează
moleculele din spaţiul interstiţial spre capilar şi invers.
Principiul de organizare a structurii biologice este că
imensa majoritate a celulelor se află la mai puţin de 50
micrometri de capilar.
Celula va suferi rapid influenţa oricărui mesager
vehiculat prin curentul sanghin şi va putea transmite
rapid şi eficient mesageri spre alte celule.
Omogenitatea fluidelor extracelulare este menţinută
prin acest brasaj continuu, permiţând ca celulele să fie
în contact cu acelaşi tip de lichid din punct de vedere
al caracteristicilor fizice şi chimice.
 Solidarizarea funcţională celulară a organismului
realizată de cele două componente lichidiene a
lichidului extracelular şi anume plasma-componenta
intravasculară şi lichidul interstiţial este chiar mai
complexă, depăşind faza strict lichidiană.
Plasma reprezintă 4% din greutatea corporală (40-
50 ml/kg).
Plasma diferă de componenta extracelulară a
lichidului extracelular prin conţinutul său mare de
proteine. Ea este alcătuită în procent de 90% din apă.
 Proteinele plasmatice
Sunt un grup de substanţe ce diferă atat structural cât şi funcţional, având o
concentraţie de 60-80 g/l.Toate proteinele plasmatice au o formă globulară.
Unele proteine sunt simple, neconjugate cum este cazul albuminei, altele au
o structură complexă şi sunt conjugate cum este cazul lipoproteinelor,
glicoproteinelor şi metaloproteinelor. Aproape jumătate sau chiar mai mult din
proteinele plasmatice sunt reprezentate de albumină.
Albumina
Este o moleculă relativ mică (67.000 daltoni) având o
concentraţie de 40 g/litru. Ea este produsă în ficat si
metabolizată în ficat, rinichi şi peretele intestinal.
Albumina are o semiviaţă de 20 de zile.
Zilnic este sintetizată şi distrusă o cantitate de 13
grame de albumină.
Rolul principal al albuminei este de transport a unei
mari varietăţi de substanţe. Albumina transportă
bilirubina, acizii graşi liberi, cortizonul, hormonul
tiroidian si Ca++. De asemenea, albumina transportă
medicamente cu caracter acid, cum sunt de exemplu
barbituricele.
Albumina are o contribuţie majoră în realizarea
presiunii oncotice, parte a presiunii coloidosmotice
ce dirijează transferul apei între diverse compartimente
(membranele biologice fiind permeabile pentru apă).
Presiunea oncotică
Are o valoare de 28 mm Hg, totalul presiunii
coloid-osmotice plasmatice fiind de 5610 mmHg.
Albumina asigură majoritatea presiunii oncotice,
deoarece având o greutate moleculară mică reprezintă
un număr extrem de mare de particule (ori numărul
de particule determină valoarea presiunii oncotice).
 Din punct de vedere electric proteinele plasmatice
sunt amfoterice şi în intervalul de pH 7-7,8 disociază,
rezultând o sarcină electrică negativă.

Proteinele disociate pot capta, accepta ioni de

hidrogen. În acest mod aceste molecule circulante
contribuie la homeostazie menţinând echilibrul
acidobazic.
 Plasma este un transportator al factorilor de
coagulare, al unor enzime,transportand atât substanţe
hidrosolubile cât şi substante ce nu sunt solubile în
apă dar devin solubile după cuplarea cu alte
substanţe.

Alte proteine ale sângelui care au un rol esenţial în

acest transport sunt globulinele.
Alfa şi betalipoproteinele transportă
trigliceridele, colesterolul şi vitaminele liposolubile.
Transferina transportă fierul iar ceruloplasmina
transportă cuprul. TBG (Thyroxine binding
globuline) transportă tiroxina iar transcortina
transportă cortizolul. Transcobalamina transportă
vitamina B12.
 Homeostazia

Homeostazia, adica păstrarea unei stări

asemănătoare cu starea initiala însăşi, este fenomenul
de bază al existenţei, adaptării şi evoluţiei vieţii pe
pământ.
Din echilibrul dinamic dintre acţiunea factorilor
externi şi cea a factorilor interni, parametrii mediului
intern se menţin constanţi.
Homeostazia este o stare de variaţie în limite
înguste a valorilor unui factor intern atunci când acest
factor suferă variaţii largi în mediul extern.
 Mecanismele homeostazice sunt un tampon
în faţa variaţiilor mediului extern.

Homeostazia este un principiu general al

lumii vii şi se realizează la toate nivelele de
organizare ale acesteia: celular, tisular, organ,
organism, populaţie, ecosistem.
 Printre cele mai bine homeostatate elemente ale
vieţii figureaza informaţia genetică înscrisă în
succesiunea bazelor azotate ale ADN-lui propriu
fiecărei celule şi specii. Codul genetic constituie un
element de homeostatare chiar al mecanismelor de
homeostazie.

Homeostazia sub toate aspectele ei stă la baza

existenţei si evoluţiei vieţii pe pământ.

Factorii interni homeostataţi se înmulţesc pe

măsura evoluţiei filogenetice.
 Ionii din lichidul extracelular sunt : sodiu şi
clorul. Ele amintesc de mediul sărat în care a apărut
viaţa, de compoziţia Oceanului primitiv.
Apa intracelulară conţine mari cantităţi de ioni
de potasiu, magneziu, fosfat.

Natura nu face daruri: totul costă din punct de

vedere energetic.

Pentru a menţine individualitatea chimică

sectorială si diferenţele de gradient, organismul
consumă permanent energie.
Energia pe care o cheltuim permanent pentru a ne
menţine structura ar permite arderea continuuă a unui
bec de 100 de waţi.
 Daca in lichidul extracelular dintre electroliti cea mai
mare concentratie o au ionii de Na, Cl si HCO3, in lichidul
intracelular predomina ionii de K, Mg, HPO4.

lichidul extracelular lichidul intracelular

Na HCO3 K HPO4

Cl

HCO3

Mg
Cl
K HPO4
Prot
Mg Prot. Na
 Compoziţia şi caracteristicile fizice ale lichidului extracelular (nivel de
control şi limite de variaţie pe perioadă scurtă)
Valori normale Interval normal limite nonletale Unităţi
Oxigen 40 35-45 10-1000 mm Hg

Bioxid carbon 40 35-45 5-80 mm Hg

Ion sodiu 142 138-146 115-175 mmol/L

Ion potasiu 4 3,8-5 1,5-9 mmol/L

Ion calciu 1,2 1,0-1,4 0,5-2,0 mmol/L

Ion clor 103 103-112 70-130 mmol/L

Ion bicarbonat 28 24-32 8-45 mmol/L

Glucoză 85 75-95 20-1500 mg/dl

Temperatură 37 37 18,3-43,3 °C
corporală

Status acido-bazic 7,4 7,3-7,5 6,9-8,0 pH

Limitele de variaţie a parametrilor ce
permit viaţa sunt extrem de strânse.

- Pentru temp. corporală varaţia este de 7grade C.

-Pentru pH, nivelul letal se obţine la variaţii de 0,5 într-
un sens sau celălalt faţă de nivelul de 7,4.
-Dacă nivelul K+ scade la o treime se produce o
pierdere a funcţiilor motorii, iar dacă nivelul potasiului
se dublează se produce cardiodepresie (atunci când s-
au pus din greşeală perfuzii cu KCl unor pacienţi
aceştia au decedat prin stop cardiac).
-Dacă nivelul calciului scade la jumătate în sânge,
apar convulsii.
-Scăderea la jumătate a concentraţiei de glucoză în
sânge afectează celula nervoasă, hipoglicemia ducând
la comă.
Care sunt mecanismele ce menţin homeostazia?

Acestea sunt de trei categorii :

-sistemele tampon fizico-chimice

-sistemele fiziologice automate de excreţie şi
depozitare
-sistemele de coordonare şi integrare neuro-
hormonala.
 Cel mai complex şi mai intricat este sistemul
de control genetic ce controlează atât funcţiile
intracelulare cât şi funcţiile extracelulare.

Între diversele stadii de organizare există

numeroase şi complexe mijloace de informaţie.
Rolul primordial între aceste mijloace îl
reprezintă sistemul nervos şi cel endocrin.
 REGLAREA ECHILIBRULUI HIDRIC
Reglarea echilibrului hidric se face pe cale nervoasa si endocrina.
Scaderea aportului de apa provoaca o crestere a osmolaritatii spatiilor
extra- si intra-celular care va fi sesizata de osmoreceptorii hipotalamici
declansand SENZATIA DE SETE. Setea apare si ca urmare a reducerii
volumului total de apa prin pierderi , reducere sesizata de baroreceptorii din
AD. Consecutiv CRESTE SECRETIA DE ADH ( hormonul natriuretic hipofizar).

Aport ↓ de apa Pierderi de apa

Osmoreceptorii Baroreceptorii
hipotalamici din AD

↑ SECRETIEI DE ADH SETEA

 Tesutul muscular

Fibra musculară este o celulă cu funcţie contractilă care are capacitatea

de a dezvolta tensiune şi capacitatea de a se scurta. Muşchiul este o structură
înalt organizată şi specializată, contracţia fiind o funcţie complexă sub controlul
motoneuronilor sistemului nervos central voluntar care trebuie să asigure un
lucru mecanic intens cu un cost energetic redus în condiţii de rapiditate,
repetitivitate, precizie şi rezistenţă în timp.
 Caracterul striat, tărcat al fibrelor musculare de la nivelul muşchiului
scheletic şi a muşchiului cardiac datorat particularităţilor lor de structură (ce la
microscopul optic apar ca o succesiune regulată de benzi de culoare deschisă şi
de culoare închisă) le-a dat denumirea generică de muşchi striat.

Fibrele musculare scheletice sunt celule mari, cu mai mulţi nuclei – uneori
extrem de mulţi – cu un diametru între 10-100 μm (cele mai multe între 20-80
μm) şi o lungime foarte mare, de peste 4 cm. În ţesutul embrionar nucleii sunt
localizaţi în centrul fibrei musculare. Ulterior mulţimea acestor nuclei fuge spre
periferie. Citoplasma este ocupată de către miofibrile, de către granule de
glicogen şi de către mitocondrii, extrem de abundente mai ales în tipul oxidativ
de fibre musculare, aşa zisele fibre de tip I.
 Elementele contractile cuprinse în sarcoplasma unei fibre
musculare sunt miofibrilele. Sarcoplasma unei singure fibre
musculare poate conţine până la 10.000 de miofibrile.
Miofibrilele reprezintă structuri fibroase subcelulare cu
diametrul de 1 μm.
Unitatea contractilă fundamentală a muşchiului este
sarcomerul. Lungimea sarcomerului în repaus este de 2,5 μm.
Fiecare sarcomer posedă două tipuri de filamente (subţiri şi
groase) de natură proteică, filamente aranjate în paralel cu axul
fibrei şi parţial suprapuse.
Filamentele subţiri au o lărgime de 7 nm şi o lungime de 1
μm iar filamentele groase o lărgime de 10-14 nm şi o lungime de
1,6 μm.
Aranjamentul filamentelor subţiri şi groase produce aspectul
striat prin succesiunea regulată de benzi dense (cu o lungime de
1,6 μm) şi benzi de aspect mai clar la microscop.
 Benzile dense conţin filamente groase şi sunt denumite benzi A fiind
anizotropice la microscopie (indici de refracţie diferiţi pentru diferite planuri de
polarizare ale luminii incidente).
Benzile de culoare deschisă, denumite I (sunt izotrope, au un singur
indice de refracţie), sunt alcătuite numai din filamente subţiri, extinse
simetric în raport cu o linie mai densă ce le centrează, aşa numita linie Z.
Filamentele subţiri se extind de o parte şi de alta a liniei Z pe câte 1 μm. Linia Z
este alcătuită de o proteină în reţea ce apare în dezvoltarea embrionară
înaintea filamentelor subţiri şi împletindu-se cu acestea, le ancorează. Astfel
este menţinută dispunerea regulată a complexului filamentelor subţiri.
Sarcomerul este alcătuit din structurile cuprinse între două linii Z consecutive.
 În fibra musculară există trei tipuri de reţele filamentoase.
Pe lângă reţeaua filamentelor groase (miozină) şi reţeaua
filamentelor subţiri (actină şi alte proteine) există şi o reţea
filamentoasă ce asigură elasticitatea musculară.
Elasticitatea musculară intrinsecă este asigurată de către
două proteine gigante titina şi nebulina.

Titina sau conectina este o proteină gigantă (3000 KDa) şi

extrem de abundentă (cantitativ a treia proteină a muşchiului
după actină şi miozină). O porţiune a moleculei bogată în resturi
de prolină, acid glutamic, valină şi lizină asigură elsaticitatea titinei
şi impune o tensiune pasivă sarcomerelor.

Nebulina (600-900 KDa) reprezintă 3% din proteinele

musculare şi ancorează actina în discurile Z. Prezentă pe toată
lungimea filamentului fin ea reglează numărul de monomeri de
actină ce constituie acest filament.
 În condiţii de repaus în majoritatea muşchilor cele două tipuri de
filamente se interpătrund pe o lungime destul de mare la fiecare capăt a benzii
A.
Dacă muşchiul este întins, supus tracţiunii fibrilele groase şi fibrilele
scurte se separă, nu se mai întrepătrund.
La o lungime a sarcomerului de 3,6 μm miofibrilele subţiri sunt trase
afară din banda A şi cele două tipuri de fibrile scurte dispuse cap la cap.
Dacă contracţia este extrem de puternică nu numai că fibrilele subţiri
şi groase se suprapun ci fibrilele subţiri dintr-o parte şi alta alunecă unele către
celelalte şi se suprapun între ele.
 Membrana fibrei musculare - sarcolema

Membrana ei bazală alcătuită din mucopolizaharide

şi fibre de colagen se contopeşte la extremităţile celulei
cu tendoanele.
Membrana conferă rezistenţă la întinderea
muşchiului şi împreună cu structurile ţesutului conjunctiv
ce înconjoară fibrele musculare realizează aparatul
“elementelor elastice paralele” cu rol mecanic.
Membrana izolând fiecare fibră musculară una de
cealaltă permite funcţionarea muşchiului pe baza
unităţilor motorii: un motoneuron inervează un număr
mai mic sau mai mare de fibre musculare ce se pot afla
la distanţă una de alta şi care acţionează ca un
ansamblu coerent şi izolat de restul muşchiului.
 Sarcolema se învaginează la nivelul fiecărui sarcomer
pentru a forma o reţea membranară de tubuşoare transverse
deservind fiecare miofibrilă.
Sarcotubulele T se învaginează la nivelul fiecărei linii Z
sau la joncţiunea benzilor A-I. Ei au un diametru de 0,03 μm şi
permit undei de excitaţie să pătrundă rapid în fibră şi să excite
practic simultan miofibrilele.
Reticulul sarcoplasmatic este un sistem tubular complex
ce înconjoară miofibrilele. Diametrul tubuşoarelor L este de 0,04
μm, ele mergand paralel cu miofilamentele. Reticulul sarcoplasmic
fixează calciu printr-o ATP-ază calciu şi magneziu dependentă.
Tubuşoarele se pot extinde pe toată lungimea sacromerului şi se
termină în structuri denumite cisterne terminale.
Funcţiile reticulului sarcoplasmic sunt eliberarea de calciu în
timpul contracţiei musculare şi sechestrarea şi depozitarea
calciului în timpul relaxării musculare.
De o parte şi de alta a acestui spaţiu joncţional
membranele sunt reunite de nişte picioruşe, structuri repetitive
denumite “spanning proteins”.
 Un grup de sarcotubule şi două cisterne terminale (în total trei
elemente) este denumit triadă.
Triadele sunt regiuni unde sistemul tubular este în strânsă contiguitate
cu părţile umflate ale reticulului sarcoplasmatic (aşa zisele cisterne).
Triadele sunt elemente cheie ale cuplajului excitaţie-contracţie. În
timpul excitaţiei musculare calciul stocat în cisternele terminale este eliberat
pentru a se putea fixa pe troponină şi să permită interacţiunea filamentelor
groase cu filamentele subţiri.
 Filamentele subţiri sunt compuse din trei tipuri de proteină-actină,
tropomiozină şi troponină aflate în proporţie de 7/1/1.
Unitatea funcţională necesară pentru relaxare cuprinde 7 monomeri de
actină, 1 complex de tropomiozină şi 1 complex de troponină. Filamentele
groase sunt alcătuite din miozină şi în mult mai mică măsură din alte proteine.
Numai actina şi miozina sunt direct implicate în generarea de tensiune,
complexul tropomiozinic şi troponinic sunt proteine de reglare întrucât reglează
interacţiunea actină-miozină.
Filamentele subţiri sunt formate din două lanţuri de actină F formate
din polimerizarea actinei G (globulare). Actina G este o proteină monomerică
globulară cu o greutate de 42.000 daltoni. Un glob de actină G are un diametru
de 4-5 nm. Actina F este un polimer alcătuit din peste 300 monomeri de actină
G.
 Tropomiozina previne interacţiunea miozinei cu actina, efect modulat
de troponină.
Tropomiozina este o proteină alungită, alcătuită din două lanţuri în
elice. Are o greutate de 66.000 daltoni şi este dispusă în spaţiul dintre doi
polimeri de actină. Fiecare moleculă de tropomiozină se extinde peste şapte
monomeri de actină.
Troponina este o proteină globulară, de fapt un complex alcătuit din
trei proteine. Are o greutate de 70.000 daltoni.
Există o moleculă atât de tropomiozină cât şi de troponină pentru
fiecare şapte monomeri de actină. Din cele 3 proteine ce alcătuiesc troponina,
troponina T se leagă de tropomiozină, troponina-I inhibă ATP-aza actomiozinei
iar troponina-C leagă calciul. În prezenţa calciului configuraţia complexului
troponină-tropomiozină se modifică şi miozina poate interacţiona cu actina.
 Biochimic actina şi miozina puse împreună în condiţiile disocierii ATP se
produce supraprecipitare cu formare de “dopuri” şi rezultă contracţie
musculară.
Actina şi miozina puse împreună în condiţiile în care nu se mai produce
ruptura moleculei ATP (bunăoară absenţa Ca++) se produce disocierea
actomiozinei, scăderea vâscozităţii şi relaxare musculară.
ATP este singura sursă de energie pe care o pot folosi proteinele
contractile dar fibra musculară are rezerve numai pentru opt contracţii. În
timpul contracţiei musculare ATP este regenerat din ADP folosind energia din
depozitele mai generoase de creatinfosfat.
Contracţia musculară implică ca filamentele groase şi filamentele subţiri
să se cupleze, alunecând unele de-a lungul celorlalte. Această alunecare este
rezultatul forţei ce o exercită punţile create la nivelul capetelor de miozină ce
trag de fibrele de actină spre centrul sarcomerului.
Care este procesul fizic intim legat de crearea acestor punţi nu este
încă bine cunoscut. Fiecare punte se fixează, trage şi se detaşează de actină.
Energia este furnizată de către ATP. Procesul este reglat de către calciu,
troponină şi tropomiozină.
 Forţa de alunecare produsă depinde de cantitatea de calciu
eliberată de către reticulul sarcoplasmic. Hidroliza ATP realizata de
ATP-aza miozinei permite rotaţia capetelor de miozină în jurul
situsului de legare a actinei. Forţa de alunecare depinde de
numărul de punţi active şi de viteza de fixare şi detaşare a
punţilor. Există şi o diferenţă între forţele sarcomerice individuale.
Detaşarea punţilor este de asemeni un proces activ,
consumator de ATP. Sarcomerele acţionează asemeni unor
cremaliere minuscule (Lassagne F.).
Reticulul sarcoplasmic este actorul privilegiat al acestei
piese. El are rol esenţial atât în contracţie (eliberarea calciului) cât
şi în relaxarea musculară (captarea calciului intracitoplasmatic).
Contracţia depinde de activarea canalului calcic cuplat cu

receptorul sensibil la rianodină

 Relaxarea depinde de capacitatea de stocare a
calciului prin acţiunea unei ATPaze calciu-magneziu
dependente ce reconstituie depozitele calcice reticulare
împotriva gradientului de concentraţie.

Transportul a doi ioni de calciu în interiorul

reticulului sarcoplasmic “costă” o moleculă de ATP ce
urmează a fi hidrolizată.

Calciu este pompat în timpul relaxării musculare de

către reticulul longitudinal (membrană cu foarte multe
pompe) iar stocarea şi eliberarea se face de către
reticulul joncţional care are puţine pompe calcice dar
multe canale calcice şi care conţine proteina ce leagă
calciul, calcequestrina.
 Când potenţialul de acţiune prin sistemul de tuburi T depolarizează
membrana se induce eliberarea calciului din reticulul sarcoplasmic în
citoplasmă. Concentraţia calciului liber în citoplasmă creşte de o sută de ori (de
la 0,1 μM la 10 μM).
Calciul interacţionează cu troponina C, tropomiosina trage de actină
expunând-o miozinei, se formează punţi, este suprimată inhibarea ATP-azei
actomiozinice de către troponina-I. Rezultă contracţia musculară.
Când reticulul sarcoplasmatic sechestrează calciu şi se restabileşte
inhibiţia prin troponină – tropomiozină se produce relaxare musculară.
 Cum se transmite impulsul de la nerv la muşchiul striat?

Cea mai mică parte dintr-un muşchi ce se poate contracta independent

se numeşte unitate motorie.
Unitatea motorie este alcătuită dintr-un singur neuron motor şi de grupul
de fibre musculare pe care acesta le inervează.
Frecvenţa impulsurilor ce vin prin neuronul motor variază mult, limita
inferioară a impulsurilor fiind de 16/secundă iar limita maximă ce duce la o
contracţie rapidă, brutală a fibrei este de 50/secundă (maximum cât poate
propaga un axon de mamifer).
Numărul fibrelor musculare dintr-o unitate motorie a unui muşchi variază
în funcţie de precizia cu care tensiunea dezvoltată de către respectivul muşchi
este controlată.
Cel mai mic număr de fibre musculare per unitate motorie au muşchii ce
dezvoltă mişcări de mare fineţe: muşchii striaţi oculomotori au mai puţin de 10
fibre musculare per unitate motorie, muşchii ce mişcă osişoarele urechii mijlocii
au 10-125 fibre, muşchii faringieni au 2-6 fibre musculare iar muşchii laringieni
au 2-3 fibre musculare per unitate motorie. Muşchii ce execută mişcări de mică
precizie, cum ar fi muşchiul gastrocnemian au un raport mare de 1/2000.
 -Contactul dintre axonul neuronului motor şi fibra musculară se face la
nivelul unei formaţiuni specializate denumite placa neuro-motorie.
-De altfel, între cele două nu există un contact direct. La nivelul plăcii
motorii membrana modificată a fibrei musculare formează o serie de pliuri.
-Terminaţiile demielinizate ale neuronului motor se află în şanţurile
menajate de aceste pliuri între cele două structuri fiind o fantă sinaptică foarte
îngustă de 500 A.
-Terminaţiile nervoase posedă multiple vezicule sinaptice ce conţin
acetilcolină. Pe partea opusă, în crestele plăcii motorii se află receptori
nicotinici. În fanta joncţională se află enzima acetilcolinesteraza.
Acetilcolina are un rol central în procesul de transmisie neuromusculară.
-Transmisia neuromusculară este un proces de amplificare întrucât potenţialul
de acţiune a nervului produce un potenţial de acţiune a muşchiului cu mult mai
mare.
 Acetilcolina este sintetizată în axoplasma neuronului din colină şi
acetilcoenzimă A.
În faţa crestelor de pe faldurile postsinaptice de pe membrana
muşchiului sunt dispuse pe capătul nervos presinaptic aşa numitele bare dense
având la capăt vezicule de acetilcolină imediat mobilizabile.
Stimularea nervului creşte sinteza de acetilcolină prin creşterea
concentraţiei intracelulare de sodiu.
Acetilcolina este depozitată în nervul terminal în vezicule. O cantitate
de 80% din acetilcolina depozitată în nerv poate fi eliberată de către potenţialul
de acţiune.
Ce anume varsă o veziculă în fanta sinaptică?
Pe lângă acetilcolină se elimină ATP, veziculină, colesterol, fosfolipide şi
calciu. Toţi componenţii sunt reciclaţi şi reintroduşi în circuit.
Un potenţial de acţiune al nervului implică exocitoza a 200 de vezicule
ce conţin 200x1500= 300.000 de molecule de acetilcolină ce declanşează un
potenţial la nivelul plăcii muşchiului.
Ca impulsul să se propage prin nerv sărind peste nodurile lui Ranvier
este necesară prezenţa calciului extracelular. Exocitoza veziculelor este de
asemenea condiţionată de către calciu. Calciul se leagă de proteina numită
calmodulin, complexul calci-calmodulin activează diverse enzime şi afectează
proteinele structurale ale veziculelor inclusiv sinapsina. Vezicula fuzionează cu
membrana prejoncţională a nervului şi îşi varsă conţinutul în fantă. Pentru
fiecare moleculă de acetilcolină eliberată există 10 receptori ce aşteaptă de
cealaltă parte a fantei. După excitaţia receptorului porul nicotinic a acestuia se
deschide, membrana devenind permeabilă pentru sodiu, potasiu, calciu,
magneziu şi amoniu.
 Fiecare moleculă de
acetilcolină poate stimula un
singur receptor de nicotină şi să
deschidă canalul ionic doar
pentru o milisecundă.După acest
interval acetilcolina este
hidrolizată de către
acetilcolinesterază.
Acetilcolinesteraza este localizată
în pliurile joncţionale şi în lamina
bazală a structurilor fantei
sinaptice. Fiecare moleculă de
acetilcolinesterază are şase
situsuri enzimatice ce atrage şi
hidrolizează acetilcolina.
Receptori nicotinici se
află şi pe terminaţiile nervului ei
având rolul să crească
mobilizarea acetilcolinei şi
eliberarea acesteia din vezicule
printr-un feed-back pozitiv.
 Printr-un mecanism încă incomplet înţeles
receptorii de acetilcolină dispuşi prejoncţional
mobilizează veziculele de acetilcolină să se deplaseze în
zona activă gata de eliberare în cazul în care soseşte un
alt impuls nervos. MOB=mobilizare.
Potenţialul transmembranar la nivelul plăcii este de
– 90mV. Interiorul fibrei musculare este electronegativ.
În condiţii normale de funcţionare se produce o
depolarizare de 40 mV, potenţialul transmembranar
scăzând la -50 mV.
Când potenţialul plăcii neuromotorii atinge acest
nivel critic se propagă un potenţial de acţiune ce se
supune legii tot sau nimic şi care trece via sarcolemă să
elibereze Ca++ din reticulul sarcoplasmatic să activeze
contracţia fibrei musculare.
 Receptorii nicotinici

Receptorii nicotinici pentru acetilcolină a membranei

postsinaptice sunt dispuşi în ciorchini distincţi pe „umerii”
faldurilor membranei joncţionale. Fiecare ciorchine are un
diametru de 0,1µM şi conţine câteva sute de receptori. Fiecare
receptor are cinci subunităţi din care două, aşa zisele alfa (cu o
greutate moleculară de 40.000 daltoni) sunt identice.
Receptorii alcătuiesc structuri cilindrice ce traversează
membrana celulară şi care alcătuiesc un canal central, aşa numitul
ionofor, care în mod obişnuit este închis.
Fiecare unitate alfa are pe suprafaţa sa extracelulară o
unică zonă de legare pentru acetilcolină, zonă în care se pot fixa
şi pahicurarele.
Pentru ca un receptor să fie activat trebuie ca ambele
situsuri alfa să fie ocupate. Consecutiv legării celor două situsuri
din subunităţile alfa se produce o modificare structurală a
complexului receptor care deschide pentru o clipă canalul
ionofor(aici clipa este egală cu o milisecundă) .
 O stimulare unică produce un ciclu contracţie-relaxare a muşchiului
numit secusă.
Secusa este precedată de o perioadă de latenţă de 2-4 msecunde iar
uneori în această perioadă muşchiul ce trebuie să execute contracţia se
lungeşte. Este aşa numita relaxare de latenţă a cărei substrat subcelular nu
se cunoaşte dar care creează condiţii optime pentru dinamica punţilor dintre
fibrele contractile ale muşchiului. O stimulare repetată, efectuată
înaintea relaxării complete a muşchiului, duce la o contracţie care este sumată
cu prima. Este aşa numitul fenomen de sumare.
Efectul de sumare este rezultatul adiţionării calciului liber din
sarcoplasmă, eliberat din reticul de cel două stimulări. Repetarea la rată mare a
stimulului va face ca muşchiul să rămână constant contractat. Este aşa numitul
tetanus (în greaca veche tetanos=rigid).
 Platoul contracţiei
tetanice este la un nivel mai
ridicat de tensiune decât
vârful secusei.
Tetanosul nu poate fi
menţinut foarte mult timp din
cauza oboselii a cărei
mecanism intim rămâne
necunoscut .

O diviziune de timp este de 5

ms.
S=stimulus, LP=perioadă de
latenţă, LR=relaxare de
latenţă
 Muşchiul scheletic este un ansamblu de fibre cu
caracter divers, având proprietăţi metabolice şi
contractile proprii.

-muşchii posturali ce acţionând antigravitaţional

menţin postura. Sunt alcătuiţi prioritar din fibre de tip I,
foarte rezistente la oboseală, fibre „roşii” cu contracţie
lentă şi metabolism oxidativ;

-muşchii fazici (de acţiune), cei ce permit diverse

mişcări. Conţin fibre cu contracţie rapidă, IIa de tip
metabolic oxidativ şi glicolitic foarte rezistent la oboseală
şi fibre de tip IIb, de tip metabolic glicolitic, foarte
sensibile la oboseală.
 Fibrele musculare rosii

Fibrele ce işi asigură ATP prin fosforilare oxidativă au un

echipament pe măsură. Ele au un important echipament
mitocondrial şi sunt înconjurate de numeroase vase sanghine. Au
de asemeni un fixator proteic reversibil de oxigen, mioglobina.
Mioglobina creşte rata de difuziune a oxigenului în fibra
musculară şi asigură un mic depozit de oxigen. Mioglobina dă şi
culoarea caracteristică a fibrei oxidative, o culoare roşie închisă.
Din această cauză fibrele oxidative sunt deseori denumite
şi fibre musculare roşii.

Fibrele musculare albe

Fibrele ce işi asigură ATP-ul prin glicoliză sunt denumite şi

fibre albe. Ele au putine mitocondrii,dar multe enzime glicolitice.

 Cele două caracteristici generale amintite
(capacitatea ATP-azică a miozinei şi tipul metabolic de
generare a ATP-ului) determină clasificarea fibrelor
musculare striate scheletice în trei tipuri:

-Fibrele de tip I (lent-oxidative). Sunt fibre cu

activitate ATP-azică a miozinei scăzută şi cu mare
capacitate oxidativă.
-Fibrele de tip II a (rapid-oxidative). Sunt fibre cu
activitate ATP-azică a miozinei ridicată şi cu mare
capacitate oxidativă.
-Fibrele de tip II b (rapid-glicolitice). Sunt fibre cu
activitate ATP-azică a miozinei ridicată şi cu capacitate
glicolitică mare.
 MUSCHII NETEZI
Muşchii netezi, involuntari sunt dispuşi în peretele organelor cu lumen
(tub digestiv, căi urinare, artere) şi în jurul retinei reglând accesul luminii la
aceasta.
Fibra musculară netedă are diametrul de 20 ori mai redus ca fibra
striată şi o lungime de mii de ori mai redusă. Au o mare elasticitate şi rezistenţă
la effort. Aceste fibre se pot întinde la dublul lungimii din starea de repaus şi
suportă timpi de contracţie de 30 ori mai lungi ca muşchii voluntari. Pe plan
metabolic au o deosebită eficacitate energetică.
 Oboseala musculară este scăderea tensiunii pe care o
dezvoltă muşchiul ca efect al activităţii contractile prealabile. Se
produc de asemeni scăderea vitezei de scurtare şi scăderea vitezei
de relaxare.Este legată oboseala de scăderea cantităţii de
ATP din muşchi?
S-a constatat că în muşchiul obosit cantitatea de ATP este
doar uşor mai redusă decât în muşchiul aflat în stare de repaus şi
nu suficient de scăzută pentru a afecta ciclurile de cuplare a
punţilor dintre proteinele contractile.
Dacă nu ar apărea oboseala, ATP-ul ar scădea până când
punţile dintre proteinele contractile ar fi blocate într-o manieră de
tip rigor. Este deci posibil că oboseala a apărut ca un mecanism
biologic ce evită fenomenele de rigor.
În timpul eforturilor scurte de mare intensitate se produce
o insuficienţă a cuplării între excitaţie şi contracţie. Recuperarea
după eforturi rapide de scurtă durată este rapidă (de ordinul
minutelor) pe când recuperarea după eforturi de lungă durată
durează ore.
 FRISONUL

Muşchiul intervine în termoreglare asigurând

termogeneza prin creşterea tonusului muscular şi prin
frison.
Frisonul termic este o succesiune de secuse clonice
ale musculaturii striate. Frecvenţa contracţiilor este de 5-
10 pe secundă. Comanda motorie este extrapiramidală.
Producţia de căldură în timpul frisonului generalizat
este de cinci ori cât cea din repaus. Contracţia izometrică
maximală produce 1°C pe minut (50 w per kg de
muşchi).
Termogeneza prin frison nu poate fi menţinută mai
mult de 3-5 ore.
 Cum este alcătuită maşina chimică ce furnizează
energie muşchiului?
Sursa de energie a contracţiei musculare este ruptura
enzimatică a unei molecule macroergice şi anume molecula de
ATP. Legăturile chimice între cele trei resturi de fosfat sunt
macroergice, fiecare dintre ele stocând 7300 calorii/mol de ATP.
Această cantitate este suficientă pentru cel mult 3 secunde de
activitate musculară maximă.
Din această cauză există mecanisme, multiple, ce refac
stocul de ATP. Există în celula musculară un depozit a unei alte
substanţe ce conţine o legătură macroergică şi anume
creatinfosfatul.
Legătura macroergică conţine o cantitate mult mai mare
de energie decât cea a ATP-ului (10300 calorii/mol în raport cu
7300) şi în mulţi muşchi cantitatea de creatinfosfat este de 2-4 ori
mai mare decât cea a ATP.
Putem vorbi de un sistem unic înglobând ATP şi
creatinfosfatul
 O altă sursă de refacere al ATP-ului muscular este sistemul glicogen-
acid lactic.
Adrenalina, hormonul stresului, activează glicogenoliza atât la nivel
hepatic cât şi la nivel muscular, glucagonul activează numai glicogenoliza
hepatică.
Degradarea glicogenului şi a glucozei se produce anaerob şi rapid,
producerea energiei este de 2,5 ori mai rapidă decât pe calea oxidativă. Deci
un sistem autonom, independent de oxigen, şi rapid.
Este un mecanism de „a doua linie” cu o viteză pe jumătate cât a
sistemului fosfagen dar asigură la o performanţă scăzută în raport cu
fosfagenul o durată mai mare de acţiune de 10 ori mai lungă.
Este sistemul ce asigură energia contracţiei musculare viguroase pe o
perioadă scurtă sau moderată.
Molecula de glucoză este scindată în două molecule de acid piruvic şi
din fiecare moleculă de glucoză liberă rezultă 4 molecule de ATP. Acidul piruvic
poate fi convertit în acid lactic şi să nu necesite pe această cale metabolism
oxidativ. Acidul lactic produce o stare de extremă oboseală, febra musculară şi
pe această cale limitează efortul. Este o supapă necesară de protecţie căci
efortul excesiv poate ucide.
 Ce înseamnă 2000 kcal în termeni de efort fizic?

S-a demonstrat că pentru eforturi prelungite cheltuiala

energetică este constantă de 1 kcal/kgc/km parcurs. Aceasta
înseamnă că într-o cursă de maraton un individ de 70 kg cheltuieşte
3000 kcal. Glucoza este extrem de importantă atât pentru muşchi cât
şi pentru celula nervoasă.
Celula nervoasă nu are rezerve de energie depuse în celulă, nu
are depozite de glicogen (acestea sunt nesemnificative, de ordinul a
două minute de funcţionare).
După epuizarea rezervelor se produce un proces de generare a
glucidelor din celelalte principii chimice alimentare, aşa zisa
neoglucogeneză.
Maşina metabolică numită om are un randament ce este în
funcţie de carburanţii săi biochimici. Eficienţa energetică a
metabolismului este de 25%. Restul energiei chimice se pierde sub
formă de căldură. Antrenamentul creşte aptitudinea muşchilor de a
utiliza acizi graşi deci şi randamentul.
Deşi proteinele reprezintă componenta structurală cea mai
importantă a organismului uman după apă, 15% din greutatea
corporală, şi deşi ele sunt dispuse mai ales în muşchiul striat ele sunt
pentru muşchi un element structural şi nu un carburant.
FIZIOLOGIA
SÂNGELUI
 Sângele impreuna cu lichidul
interstitial, limfa, LCR, umoarea
apoasa si lichidele seroaselor ( pleura,
pericard, peritoneu, sinoviala )
constituie mediul intern al
organismului.
 FUNCTIILE SANGELUI

Sângele îndeplineşte diferite funcţii:

1) respiratorie - transportă oxigen şi dioxid de carbon;

2) nutritivă - transportă substanţe nutritive;

3) excretorie - transportă metaboliţi;

4) termoreglare - transportă căldura;

5) protecţie imunologică;

6) menţine echilibrul acido-bazic;

7) coordonare - transportă hormoni;

 PROPRIETATILE SANGELUI:

1)culoarea: -roşu aprins pentru sângele arterial;

 -roşu închis pentru sângele venos
2)densitatea : între 1057-1067 (la bărbat)
şi 1051-1061 (la femeie);
3)temperatura : este în medie de 36 grade Celsius;
4)vascozitatea : este dată de fibrinogen şi elementele figurate;
5)presiunile osmotică şi coloid-osmotica- sunt date de
nivelul sodiului şi glucidelor, respectiv de nivelul proteinelor
circulante. Au rol important în reglarea presiunilor din spaţiul
capilar şi extracapilar şi în reglarea circulaţiei apei între cele două
regiuni;
6)pH-ul :este dat de concentraţia ionilor de hidrogen. Valoarea
normală este de 7,35-7,45 (uşor alcalin). Este menţinut la valori
normale de sistemele tampon plasmatice (H2CO3/NaHCO3=1/20)
şi eritrocitare (Hb ). Rezerva alcalină este reprezentată de
bicarbonatul de sodiu (NaHCO3).
 ELEMENTELE FIGURATE ALE SANGELUI

- alcatuiesc 46% din volumul total al sangelui

- sunt reprezentate de : globule rosii, globule albe si trombocite
- plasma sangvina reprezinta 54% din volumul sangvin
- procesul de formare al elementelor figurate poarta numele de
hematopoeza
- la adult elementele figurate se formeaza in: tesutul limfoid (ggl
limfatici, splina, tract digestiv), tesutul medular (maduva oaselor)
si sistemul reticulohistiocitar (celulele lui KUPFER)
- in tesutul limfoid iau nastere limfoblastii, cu forma finala
limfocitele
- in maduva oaselor se formeaza; mieloblastii (forma adulta –
granulocitele),proeritroblastii (eritrocitele), megacarioblastii
(trombocitele)
- din sistemul reticulohistiocitar se desprind monoblastii
(monocitele)
 Pentru explorarea elementelor figurate ale
sangelui, se folosesc in practica o serie de
determinari reunite sub numele de
hemoleucograma si anume: numaratoarea
eritrocitelor, dozarea hemoglobinei,
determinarea hematocritului, indicii eritrocitari,
numaratoarea de leucocite si formula
leucocitara. Numaratoarea trombocitelor apare si
ea pe acelasi buletin de analiza. Aceste
masuratori se pot face atat din sangele venos
recoltat pe anticoagulant cat si din sangele
capilar.
Eritrocitul
-Forma de lentila biconcava, privit lateral seamana
cu un piscot (asigura un volum minim fata de
suprafata)
-Diametrul =7,5 microni, grosimea = 2 microni
-Stroma contine hemoglobina (80-90% din reziduul
uscat); K+, Cl-, Mg+, Fe2+.
Eritrocitele prezintă urmatoarele proprietăţi:

1)plasticitate;
2)permeabilitate selectivă;
3)menţin echilibrul acido-bazic;
4)transportă oxigen şi dioxid de carbon;
5)hemolizează (se distrug) şi eliberează
hemoglobina;

Hematiile circulante reprezinta doar o etapa din

viata acestor elemente.
Durata medie de viaţă a hematiilor este de 120
zile. Ele sunt distruse în splină, ficat şi maduva osoasa.
Desi traiesc relativ putina vreme, numarul lor ramane
constant.
Numărul hematiilor din sange este normal intre
4.500000-5.500000/ mm3
Numarul de eritrocite prezinta variatii in functie
de presiunea partiala a oxigenului : creste la altitudine
( poliglobulia de altitudine ) si scade la mineri si in
mediul subacvatic.
Poliglobulia se mai intalneste la nou-nascut ( se
corecteaza printr-o hemoliza intensa la cateva zile
dupa nastere = icterul nou-nascutului ) si in conditii de
hipovolemie sau hipoxie.
Scaderea numarului de eritrocite asociata cu scaderea
hemoglobinei se intalneste in boala numita anemie.
Apare in conditii fiziologice prin hemodilutie in cazul
ingestiei unei cantitati mari de apa si in conditii
patologice prin : deficit de producere a hematiilor,
pierdere sau hemoliza eritrocitara.
 La exteriorul eritrocitelor sunt prinse
diferite macromolecule glicoproteice
(mucopolizaharidice) cu rol de antigene, numite
aglutinogene (A,B,D).
În funcţie de tipul antigenelor întâlnim
grupele sanguine O(I), A(II), B(III), AB(IV),
Rh(+), Rh(-).
În interior întâlnim apa, hemoglobina
(Hb, pigmentul respirator), dar nu există
organite celulare.
ERITROPOIEZA

Sediul eritropoiezei este in maduva rosie a oaselor.

Un organism adult are cam 1,5 Kg maduva rosie.
Cantitatea variaza in functie de nevoia de oxigen a
organismului. Cand aceste nevoi sunt reduse, o parte din
maduva rosie intra in repaus, celulele se incarca cu lipide
si maduva rosie se transforma in maduva galbena. Spre
batranete, maduva galbena sufera un proces de
transformare fibroasa si devine maduva cenusie.
Daca apar conditii care solicita eritropoieza ( efort
repetat, viata la altitudine ) are loc un proces invers, de
transformare a maduvei galbene in maduva rosie si o
sporire corespunzatoare a eritropoiezei.
Intre maduva rosie si cea galbena exista tot timpul
vietii un echilibru dinamic, controlat de sistemul
neuroendocrin.
Maduva cenusie nu mai poate fi recuperata pentru
hematopoieza.
Reglarea eritropoezei

-cand exista o activitate eritropoetica crescuta, numarul

hematiilor tinere ( reticulocite )cu resturi de nucleu,creste
in sangele periferic.
- eritropoieza se regleaza prin mecanisme neuroendocrine.
- centrii eritropoiezei sunt situati in diencefal, iar
excitantul principal il reprezinta hipoxia
-hipoxia actioneaza si la nivelul rinichiului, care secreta in
aceste conditii un factor eritropoietic. Acesta determina
formarea in organism a eritropoietinei care actioneaza
asupra celulei stem unipotente, eritroformatoare,
determinand cresterea numarului de hematii
- desfasurarea normala a eritropoiezei necesita asigurarea
de substante nutritive, vitamine ( B, C, acid folic ) si fier .
-eritropoeza este stimulata si de tiroxina.
- in cazul unor deficiente de aprovizionare apare ANEMIA
HEMOLIZA

Prin hemoliza se intelege degradarea

eritrocitelor cu eliberarea hemoglobinei.
Hematiile au o durata de viata de aproximativ
120 de zile. Hemoliza fiziologica se realizeaza
in celulele macrofage ale sistemului
reticulohistiocitar : splina ( cimitirul globulelor
rosii ), ficat, ganglioni si maduva osoasa.
Hemoliza se mai poate realiza de asemenea
prin interventia unor agenti fizici, chimici sau
biologici.
 Agenti fizici care pot determina hemoliza :
 agitarea mecanica a sangelui
 iradiere UV sau Roentgen
 modificari bruste de temperatura,
inghetare/dezghetare
 pastrarea prelungita
Agentii chimici prin care se poate obtine
hemoliza :
 cloroform, alcool benzen
 acizii, alcalii, sarurile metalelor grele
 Sarurile biliare
Agentii biologici de hemoliza :
 venin de insecte, toxine microbiene
 hemolizine specifice care apar ca o consecinta a
incompatibilitatii de grup sangvin
 Rezistenta globulara a hematiilor
Rezistenta globulara a hematiilor reprezinta capacitatea
hematiilor de a-si pastra integritatea in medii hipotone .
Hemoliza se produce numai cand presiunea osmotica a
mediului exterior este mai mica decat cea din interiorul
hematiei. Eritrocitele normale, plasate in solutie izotona de
NaCl 9‰ ( ser fiziologic ), pot fi mentinute ore. Intr-un mediu
cu o concentratie scazuta de clorura de sodiu 7 ‰, se incarca
cu apa si elibereaza hemoglobina in exterior. In schimb,
solutiile hipertone ( de exemplu NaCl 10‰ ) produc
ratatinarea hematiilor.
Determinarea rezistentei globulare a hematiilor inseamna
aflarea concentratiei solutiei NaCl in care hemoglobina incepe
se paraseasca hematiile mai putin rezistente ( rezistenta
minima ) si a concentratiei solutiei in care toate hematiile sunt
lizate ( rezistenta maxima ). Hemoliza incepe la concentratia
0,46 – 0,42 % NaCl iar hemoliza totala are loc la concentratia
de 0,38 – 0,34 % NaCl
 Daca hemoliza initiala apare la concentratii mai mari
de NaCl rezistenta osmotica este scazuta, iar daca apare
la concentratii mai mici rezistenta este crescuta.
Scaderea rezistentei osmotice ( hemoliza initiala la
0,7 – 0,5 % NaCl ) se intalneste in anemia hemolitica
ereditara ( sferocitoza ) si in anemiile dobandite
( intoxicatii cu benzen ).
Cresterea rezistentei osmotice apare in talasemie
( hemoliza initiala apare la concentratii mai mici ). De
asemenea, rezistenta poate fi crescuta in hemoragii
acute datorita rezistentei eritrocitelor tinere si uneori in
anemia Birmer si in anemiile feriprive.
VSH – VITEZA DE SEDIMENTARE A HEMATIILOR
Sangele extras din circulatie, recoltat pe anticoagulant, se
comporta ca o suspensie si se separa intr-o componenta
pasmatica si o componenta celulara ( in care esentiale sunt
heatiile ). Masurarea VSH-ului este un indicator al vitezei de
separare a hematiilor din suspensie si depinde de anumite
calitati ale eritrocitelor sau ale plasmei.
VSH-ul este considerat un test de disproteinemie,
determinarea lui oferind informatii despre structura proteica a
plasmei. Dintre proteinele plasmatice, albuminele si globulinele
au proprietatea de a se absorbi pe suprafata hematiei. Cum
raportul albumine/ globuline este in favoarea albuminelor ( 1,2
– 1,5 ) predominanta albuminelor pe suprafata hematiei
contribuie la incarcarea lor electronegativa si generarea de
forte de respingere electrostatica care maresc stabilitatea in
suspensie ( se opun sedimentarii ).
Scaderea albuminelor plasmatice ( inanitie, insuficienta
hepatica sau renala ) duce la accelerarea VSH-ului. Cresterea
globulinelor plasmatice ( prin sinteza crescuta de
imunoglobuline in septicemii de exemplu ) duce de asemenea
la cresterea VSH-ului.
HEMOGLOBINA
 Hemoglobina este o feroproteină ce are 4 subunităţi.
Fiecare subunitate are un HEM (grupare prostetică) legată
de un lanţ polipeptidic. Cele 4 lanţuri formează globina.
Globina este formată din 4 lanţuri polipeptidice ( alfa1, alfa2,
beta1, beta2). Fiecare lanţ polipeptidic este legat de un
hem. Fierul bivalent şi un nucleu tetrapirolic formează hem-
ul.
 Hemul este format dintr-un atom de Fe 2+ fixat in
centrul unui nucleu tetrapirolic de protoporfirina.
Fierul fiind in stare feroasa permite legarea labila a
oxigenului( oxigenarea).
Prin hemoglobina continuta , eritrocitul transporta
oxigenul la tesuturi si preia o parte din dioxidul de
carbon rezultat din arderile tisulare, asigurand functia
de transport a gazelor respiratorii si fiind considerat
un „ veritabil pulmon molecular ”.
La adultul normal, 100 g de hemoglobina contin
334 mg Fe si fiecare gram de hemoglobina poate fixa
1,34 cm3 de oxigen . In sange, Hb atinge concentratii
de 16 g/dl pentru barbati si 14 g/dl la femei.
 Hb reacţionează cu oxigenul şi formează
oxihemoglobina (HbO2) care este principala
formă de transport a oxigenului în sânge. De
asemenea, se poate combina cu dioxidul de
carbon(CO2) şi formează carbohemoglobina
sau cu monoxidul de carbon(CO) şi formează
carboxihemoglobina.
Caracteristicile hemoglobinei :

- reprezinta 80-90 %din reziduul uscat al eritrocitului

-in contact cu acidul clorhidric formeaza cristale caracteristice
(cristalele lui Teichman).
-este o heteroproteina (96% globina + 4%hem)

-Hb. fixeaza oxigenul prin legaturi labile = oxihemoglobina

(transporta oxigenul de la plamani la tesuturi)
-Hb are o afinitate de 210 ori mai mare pentru CO decat pentru
O2,
-in primele zile de viata, provine din depozitele formate in
ficat in decursul vietii intrauterine
-la adult, fierul eliminat este inlocuit cu fierul continut in
alimente.
-necesar zilnic = 5-20 mg.
-cant. totala din organism=5-6 g.(60-70 %in globulele
rosii)
-in mucoasa intestinala fierul devine feric si se combina cu
apoferitina dand nastere la feritina.Cand in mucoasa
intestinala exista o cantitate suficienta de feritina,
absorbtia Fe este oprita.Surplusul se elimina prin
materiile fecale fara a fi absorbit.
-prin distrugerea hematiilor (intr-o secunda se distrug 7-
10 mii de eritocite), se produc 8g globina, 27 mg Fe, 270
mg protoporfirina.
-protoporfirina se transforma in pigmentii biliari
(biliverdina,bilirubina) care se elimina ca stercobilinogen
si stercobilina.
 Hb reacţionează cu oxigenul şi formează
oxihemoglobina (HbO2) care este principala formă de
transport a oxigenului în sânge. Reactia de fixare a
oxigenului la Hb nu este o oxidare propriu-zisa
( deoarece ea nu duce la cresterea valentei fierului ) ci
o reactie de oxigenare , de legare reversibila a unei
molecule de oxigen la fierul bivalent.
Atunci cand este saturata ( oxigenata ) complet , o
molecula de Hb poate transporta patru molecule de
oxigen.
Un gram de hemoglobina poate transporta 1,34 ml
O2, iar in sange exista aproximativ 15 g de
hemoglobina . Astfel, fiecare suta de ml de sange
arterial transporta 20 ml de O2. In lipsa hemoglobinei,
capacitatea de transport a sangelui pentru oxigen
scade mult . 100 ml de plasma transporta doar 0,2 ml
O2.
 De asemenea, hemoglobina se poate
combina cu dioxidul de carbon (CO2) şi
formează carbohemoglobina. Acesta este
un compus fiziologic ce nu afecteaza
functia de transport a O2. Mai mult,
HbCO2 reprezinta una din formele de
transport ale CO2 de la tesuturi la
plamani.
 Hemoglobina poate da cu monoxidul de
carbon carboxihemoglobina ( CO Hb ). Aceasta
este o combinatie reversibila, dar afinitatea
hemoglobinei pentru CO este de 200 de ori mai
mare decat pentru O2.
Sub actiunea oxidantilor apare derivatul de
hemoglobina cu fier trivalent, denumit
methemoglobina (Met Hb ).
Acestia sunt derivatii patologici ai
hemoglobinei, ei nu mai indeplinesc functia de
transport si in cazul cresterii concentratiei lor in
sange peste anumite limite se produce
insuficienta oxigenare a tesutului ( asfixie).
Evolutia ontogenetica a Hb umane

In functie de etapa din viata pe care

individul o parcurge ( embrion, fat, viata
extrauterina ) lanturile globinice din structura
hemoglobinei difera motiv pentru care a fost
descrisa existenta mai multor tipuri de Hb
structurala, dar si functionala. Hemoglobinele
din viata de embrion sunt adaptate, ca si cele
din viata fetala, pentru a extrage oxigenul de pe
hematia adulta materna, deoarece intrauterin
viata se desfasoara intralichidian.
Tipuri de hemoglobina
1. Hemoglobinele din viata intrauterina : Gower 1 si 2
2. Hemoglobinele din viata fetala Hb F caracterizate
functional printr-o afinitate mai mare pentru oxigen
( aceasta proprietate sta la baza schimbului de oxigen
mama-fat ).Ponderea Hb F se reduce in timpul primului
an la valori sub 0,5 %, ca urmare a unui proces de
hemoliza interna ce are loc la finele primei saptamani
de viata extrauterina si care genereaza colorarea
pentru cateva zile a nou-nascutului in galben-verzui
( icterul fiziologic al nou-nascutului )
3. Hemoglobinele adultului Hb A incep a se forma odata
cu trecerea la stadiul de fat si cresc progresiv odata cu
evolutia sarcinii, in dauna celorlalte tipuri de
hemoglobina.
 Principala componenta in structura hemoglobinei
eritrocitare este forma A1 a carei molecula de globina este
constituita din doua lanturi alfa si doua beta.
In dispozitia lanturilor globinei, central se contureaza o
depresiune capitonata cu 28 de aminoacizi. In aceasta regiune,
in forma redusa a hemoglobinei, se fizeaza 2-3
difosfogliceratul ( 2-3 DPG ), metabolit al glicolizei.
Substanta moduleaza afinitatea pigmentului eritrocitar fata de
oxigen.
METABOLISMUL FIERULUI

Organismul adult contine o cantitate totala de aproximativ

4 g de fier, din care :
- 2/3 este prezent in Hb, mioglobina si
enzime cu rol in respiratia celulara
( catalaze, peroxidaze etc. )
iar restul este reprezentat de :
- fierul de rezerva ( feritina si hemosiderina )
- fierul de transport ( transferina sau
siderofilina)
- si in masura mult mai mica de enzimele
celulare ( flavoproteinele)
 Fierul se absoarbe din
alimente atat sub forma feroasa,
redusa (Fe 2+) , cat si sub
forma ferica(Fe 3+), diferentele
de absorbtie dintre aceste forme
tin de solubilitatea diferita
substantei -ion.
Fierul se absoarbe la nivelul
mucoasei intregului tub digestiv
incepand cu stomacul , cu un
maxim de absorbtie situat la
nivelul duodenului si cu o
descrestere ulterioara progresiva
pe masura apropierii de ileon.
Descresterea ratei
absorbtiei fierului in segmentele
distale ale tractului digestiv se
considera a fi consecinta
cresterii continutului intestinal in
bicarbonati sau fosfati.
 Mecanismul de absorbtie al
fierului este un proces activ ,
cu consum de energie si cu
participare enzimatica.
Fe bivalent, sub forma redusa,
absorbit prin mucoasa
intestinala este preluat de o
proteina plasmatica specifica
numita transferina sau
siderofilina
( concentratie plasmatica
normala : 2,5 g‰ ).
Din celula epiteliala
intestinala unde se afla dupa
absorbtie sub forma ferica , Fe
3+, trece in Fe 2+ , prin polul

vascular pentru a fi transferat

transferinei plasmatice.
 Transferina este carrier-ul plasmatic al fierului. Fierul
transportat de catre sange este fie cedat eritropoiezei fie
este transportat catre organele de depozit ( ficat, splina,
maduva osoasa ) sub forma de feritina si hemosiderina.
 Formele de depozit ale ale fierului in sange :
feritina si hemosiderina

Feritina este o substanta cu structura polipeptidica

(avand fierul dispus spatial in doua zone : nucleul si
invelisul moleculei), solubila in apa , cu dispunere
intracitoplasmatica difuza si care constituie rezerve
proprii de fier.
Hemosiderina este un compus lipoproteic si
glucidic, cu solubilitate redusa in apa , cu dispunere
intracitoplasmatica sub forma de granule si care
constituie rezerve de fier mai greu mobilizabile.
Cele doua forme de depozit se pot transforma
reciproc. Astfel, prin degradare enzimatica a invelisului
proteic din feritina, fierul nucleului moleculei devine
lipsit de protectie , instabil si se polimerizeaza sau
precipita ca mase amorfe de hemosiderina.
 In mod normal, sideremia ( fierul din plasma
sangvina ) este de 100 – 110 µg % ml sange.

Pierderile zilnice de fier sunt de 1 – 1,5 mg

( 2/3 pe cale digestiva iar restul prin urina si
piele ) acestea fiind inlocuite prin absorbtia
intestinala a unor cantitati echivalente de fier
provenite din alimentatie (un regim complet
contine pana la 12 – 15 mg de fier ). Lactatia
determina pierderi de cca 1 mg/zi. Eliminari de
fier mai au loc si prin hemoragiile menstruale.
SINTEZA HEMOGLOBINEI

Hemoglobina reprezinta compusul ce

asigura functia majora a eritrocitului si
anume transportul gazelor respiratorii.
Din punct de vedere chimic, Hb este o
cromoproteina formata din patru
subunitati, fiecare la randul ei alcatuita
dintr-o grupare prostetica ( HEMUL ) fixata
pe cate o grupare polipeptidica apartinand
proteinei purtatoare , denumita GLOBINA.
SINTEZA HEMULUI
Calea sintezei hemului este relativ bine cunoscuta astazi.
Procesul se desfasoara in sapte etape succesive :
1. FORMAREA SUCCINIL COENZIMEI A ( SucCoA ) –
provenita mai ales din ciclul Krebs
2. FORMAREA ACIDULUI DELTA-AMINOLEVULINIC (ALA)
din SucCoA + glicina
3. PORFOBILINOGENUL ( PBG ) – apare prin condensarea
a doua molecule ALA, formand nucleul pirolic
4. UROPORFIRINOGENUL ( UPG ) – format din patru
molecule de PBG, reprezinta nucleul tetapirolic al
hemului.
5. COPROPORFIRINOGENUL ( CPG ) – apare prin procese
de decarboxilare a UPG.
6. PROTOPORFIRINA, forma definitiva a nucleului
tetrapirolic se formeaza in urma actiunii unei oxidaze asupra
CPG
7. INSERTIA FIERULUI in centrul protoporfirinei
reprezinta etapa finala a sintezei. Se realizeaza cu participarea
ferochelatazei.
SINTEZA GLOBINEI

Proteina are o structura

dimerica fiind formata in conditii
normale din doua perechi de
polipeptide . Se descriu doua
lanturi alfa, cu cate 141 de
aminoacizi si doua lanturi beta, cu
cate 146 de aminoacizi.
Sinteza are loc la nivel
ribozomal unde se formeaza
lanturile polipeptidice alfa, beta,
gama si delta.
Lanturile alfa si beta se
dimerizeaza spontan. Cei doi
dimeri ( alfa 2 , beta 2 ) formeaza,
in prezenta hemului, GLOBINA
caracteristica hemoglobinei A,
normala la adulti.
 In cursul vietii intrauterine, hemoglobina este de tip
diferit :
- hemoglobina embrionara ( Gowers ) are formula
globinei alfa 2, epsilon 2.
- hemoglobina fetala ( Hb F ) are formula globinei alfa 2,
gamma 2. Persistenta Hb F dupa varsta de 1 an, frecventa la
rasa neagra, determina aparitia thalasemiei.

Orice abatere de la structura normala a globinei determina

formarea unor hemoglobine anormale ce stau la baza unei
vaste patologii eritrocitare ( hemoglobinopatii ). De
exemplu :
Hb S ( modificarea secventei aminoacizilor prin inlocuirea
acidului glutamic cu valina ) determina aparitia siclemiei
(drepanocitoza) .
GRUPELE SANGVINE
 Grupele sangvine diferentiaza persoanele in
functie de prezenta sau absenta unui antigen ereditar
pe suprafata celulelor rosii ale sangelui.
In prezent, sunt descrise 29 de sisteme de
grupe sangvine recunoscute de ISBT (International
Society of Blood Transfusion), cele mai importante in
clinica fiind sistemele ABO si Rh care sunt considerate
sisteme majore.
Sistemul ABO este determinat de antigenele care
se gasesc pe suprafata hematiilor care se numesc
aglutinogene si se noteaza : A si B. Acestea apar inca
din timpul vietii intrauterine si se mentin apoi
nemodificate toata viata. In plus, pe toate eritrocitele,
indiferent de grupa sangvina din care fac parte, se mai
gaseste antigenul H, precursorul antigenelor A si B.
 In functie de repartizarea acestor antigene A si B pe
hematii rezulta grupele sanvine :
GRUPA O : cuprinde indivizii care se caracterizeaza
prin lipsa antigenelor A si B pe suprafata hematiilor dar cu
prezenta precursorului : antigenul H. In plasma indivizilor cu
grupa O pot coexista ambele aglutinine anti – A ( alfa ) , anti –
B ( beta )
GRUPA A : cuprinde indivizi care au pe suprafata
hematiilor aglutinogenul A iar in plasma aglutinina anti – B
GRUPA B : cuprinde indivizii care au prezent
aglutinogenul B pe suprafata hematiilor si aglutinina anti – A in
plasma
GRUPA AB : cuprinde indivizi care au ambele
aglutinogene : A si B pe hematii si nici o aglutinina in plasma.
 Din totalul populatiei ce apartine grupei A, 80
% face parte din subgrupa A1 cu antigenicitate
puternica si 20 % din subgrupa A2 cu antigenicitate
redusa. Cunoasterea antigenelor A2 slabe este foarte
importanta in practica deoarece, la determinarile de
grupa sangvina A2 si A2B, aceste variante
aglutinogenice pot fi confundate cu alte grupe : O in
loc de A2 sau B in loc de A2B.
In serul persoanelor care nu au antigene A
sau B pe eritrocite apar anticorpi specifici. Acestia se
numesc aglutinine si se noteaza : anti-A si anti-B. Apar
la sfarsitul primului an de viata.
Combinatia dintre cele doua antigene A si B
cu aglutininele anti-A si anti-B defineste grupele
sangvine in cadrul sistemului ABO.
Deoarece grupele sangvine au mai fost
notate si cu litere romane, astazi se foloseste o
combinatie a celor doua moduri : O ( I ), A ( II ),B
( III ), AB ( IV).
Genotip Grupa Frecventa in Aglutinogen Aglutinine
sangvina populatia e eritrocitare serice
generala
(%)

OO O(I) 32 – 36 H anti-A si
anti-B

OA sau A ( II ) 41 – 43 H si A anti-B
AA

OB sau B ( III ) 16 – 17 H si B anti-A

BB

AB AB ( IV ) 7–8 H, A si B nu are
aglutinine
 Potrivit regulii excluderii aglutininelor cu
aglutinogenul omolog, nu pot exista indivizi posesori de
aglutinogen si aglutinina omoloaga. Intalnirea lor ar conduce la
un conflict imun antigen-anticorp si la distrugerea hematiilor.
 Singurele combinatii si coexistente posibile , tolerate
imunologic, sunt cele patru grupe sangvine in care se poate
repartiza populatia globului pe baza sistemului OAB.
Cunoasterea apartenentei la una din grupele
sangvine are mare importanta in cazul transfuziilor de sange.
Determinarea grupelor sanguine

Metoda Beth-Vincent
-consta in determinarea aglutinogenelor primitorului
-se pune in contact singele cu antigen necunoscut cu
seruri hemotest ce contin titruri cunoscute de
aglutinine O (anti A,anti-B), A (anti-B), B (anti-A).
-dacă apare aglutinare (lipirea antigenului şi
anticorpului urmată în final de hemoliză), rezulta că
grupa primitorului conţine antigen opus anticorpului
care a aglutinat.

Metoda Simonin
-consta in determinarea aglutininelor primitorului
-se pune in contact serul cu aglutinine necunoscute cu
eritrocite test O,A,B.
 Determinismul genetic al grupelor sangvine

Grupul sangvin O este

determinat de gena l, o gena
recesiva. Grupele A si B sunt
determinate de genele LA si
respectiv LB, gene dominante. In
cazul acestor grupe sangvine
sunt prezente genele LA si l
pentru grupul A si LB si l pentru
grupul B dar datorita faptului ca
gena l este recesiva se manifesta
fenotipul (grupul sangvin)
determinat de gena dominanta.
 In cazul grupului AB apare un fenomen
aparte, denumit codominanta, in care
doua gene dominante (in acest caz genele
LA si LB) conlucreaza pentru a determina
aparitia unui nou fenotip si nu se observa
o dominanta a uneia dintre gene asupra
celeilalte. In figura este reprezentat un
scenariu de transmitere a grupelor
sangvine de la parinti cu grup O si
respectiv AB, la copii.
 Exista si exceptii de la aceste reguli, ca de
exemplu, fenomenul Bombay. Persoanele la care se
manifesta acest fenomen au grup sangvin ascuns. Desi
genotipic exista cel putin una dintre genele dominante (LA,
LB), fenotic, in urma testarii, se determina grupul sangvin O.
Acest lucru se intampla deoarece este inhibata
exprimarea enzimei H care catalizeaza formarea antigenului H
(precursor al antigenelor A si B).
Daca antigenul H nu este sintetizat nu se vor
sintetiza nici antigenele A si B si prin urmare, chiar daca sunt
prezente genele pentru acesti antigeni, acestia nu se
exprima. Fenomenul Bombay este unul din motivele pentru
care testele de paternitate pe baza determinarii grupelor
sangvine au fost inlocuite cu teste genetice.
 In afara sistemului antigenic ABO, s-au mai descris
pe hematii si alte sisteme antigenice cum ar fi, de
exemplu, sistemele M, N, P, S, Kelly, Lewis, Duffy.
Aceste antigene sunt de obicei prezente la
hematiile grupei OI. Ele se caracterizeaza prin
antigenicitate redusa si sunt utilizate la identificari de
sange si stabiliri de paternitate in medicina judiciara.
S-a observat ca uneori, chiar in cadrul
compatibilitatii de sistem ABO pot aparea, la indivizii
ce primesc transfuzii repetate, accidente
posttransfuzionale.
Acest fapt a fost explicat de Landsteiner in 1937
care descopera, pe suprafata hematiilor de maimuta si
umane, un antigen , numit Rh, care da si numele
sistemului sangvin.
Sistemul Rh
Persoanele care au în sânge factorul Rh
(aglutinogenul D ) se numesc Rh(+) - 85%, iar
cei care nu il au sunt Rh(-) - 15%.
Denumirea Rh provine de la antigenele Rh
care se gasesc si pe suprafata hematiilor
maimutei Macaccus Rhesus.
Oamenii Rh(-) nu au in sânge anticorpi anti
Rh (aglutinine anti-D ), dar pot să le sintetizeze,
prin izoimunizare, dacă primesc o primă
transfuzie cu sânge Rh(+).
La a doua transfuzie cu sânge Rh(+), acesti
anticorpi vor reactiona cu aglutinogenele Rh de
pe suprafata hematiilor si vor produce
aglutinarea hematiilor şi hemoliza lor în prezenţa
unui factor numit complement.
 O alta modalitate de izoimunizare consta in nasterea fetilor
Rh pozitivi de catre mamele R negative.
In cazul mamelor Rh (-) al caror sot este Rh (+), prima
sarcina poate evolua normal, deoarece, in mod obisnuit,
hematiile Rh(+) ale fatului nu pot traversa placenta si deci nu
ajung in circulatia materna.
La nastere insa, prin rupturile de vase sangvine ce au loc in
momentul dezlipirii placentei de uter, o parte din sangele fetal
trece la mama si stimuleaza productia de aglutinine anti Rh.
La o noua sarcina, aceste aglutinine patrund in circulatia
fetala si pot distruge hematiile fatului , uneori ducand chiar la
moartea acestuia, atunci cand aglutininele sunt in concentratie
mare.
TRANSFUZIA
Este o metodă de tratament biologic care
constă în administrarea de sânge şi preparate
din sânge.
Pentru compatibilitate transfuzională este
necesară cunoaşterea aglutinogenelor
donatorului şi a aglutininelor primitorului.
Aglutininele donatorului sunt neutralizate în
organismul primitorului prin fixare pe endoteliu
şi eritrocite.

REGULA TRANSFUZIEI cere ca

aglutinogenul din sangele donatorului sa nu se
intalneasca cu aglutininele din plasma
primitorului.
 Conform acestei reguli,
transfuzia de sange intre grupe
diferite se face astfel :
Grupa O poate dona la toate
grupele(DONATOR UNIVERSAL),
dar nu poate primi decat sange
izogrup ( de la grupa O ).
Grupa AB poate primi de la
toate grupele ( PRIMITOR
UNIVERSAL)
Aceasta regula este valabila
numai in transfuzii unice si de
cantitati relativ mici de sange ,
pana la 500 ml.
Grupa A primeşte de la A şi O,
donează la A şi AB
Grupa B primeşte de la B şi O
şi donează la B şi AB
 In cazul transfuziilor mari si repetate se
recomanda sange izogrup deoarece exista
pericolul ca aglutininele donatorului sa distruga
hematiile primitorului sau ca indivizii de grup A,
B sau AB, in cazul transfuziilor repetate cu
hematii zero, sa fabrice aglutinine antizero si la o
noua transfuzie sa nu mai tolereze sangele
donat.
TEHNICA TRANSFUZIEI

1.-efectuarea testului de compatibilitate directa Ja mbreau

dintre singele primitorului si singele donatorului
2.-proba de compatibilitate directă se face prin
amestecarea pe o lamă de sticlă a unei picături de
sânge de la primitor cu o picătură de 10 ori mai mică
de la donator
3.-in caz de aglutinare sângele este incompatibil.
4.-metoda pune în evidenţă anticorpii naturali.
5.-incalzirea singelui de transfuzat se face la termostat
6.-montarea unei truse de perfuzie prevazuta cu filtru
standard de 140 microni
7.-inceperea transfuziei cu efectuarea probei Ochlecker-primii 20 ml
de singe se transfuzeaza in ritm rapid si se urmareste cu foarte
mare atentie aparitia semnelor si simptomelor reactiei de
incompatibilitate
8.-ritmul de infuzie intravenoasa a singelui este de 60 picaturi /minut.
9.-acest ritm poate fi accelerat in caz de pierderi sanguine importante
(soc hemoragic,singerare activa)
10.-in cazul pacientilor cu afectiuni cardiopulmonare severe ritmul de
infuzie va fi mai lent,in functie de toleranta bolnavului
11.-in caz de necesitate se poate utiliza singe grup O Rh negativ
(donator universal).
12.- există si donatori universali periculoşi care au un număr foarte
mare de aglutinine, rezultând hemoliza.
Dacă trebuie administrate cantităţi mari de singe (mai mari de 1 l)
este indicat sa folosim numai singe izogrup izoRh.
Indicaţiile transfuziei

1. Hipovolemia
pierderi mai mici de 30%, se pot substitui cu soluţii
macromoleculare peste 30% - se utilizează sânge

2.Refacerea capacităţii de transport a O2

în anemii acute
in anemii cronice – hemolitice, prin deficit de vitamina B12 –
nu se indică transfuzia. Importantă este viteza cu care se
instalează modificarea. În condiţiile unui volum corespunzător
organismul tolerează şi valori mai mici decat normalul ale Hb,
Ht.

3.Tulburările hemostazei
tulburări de coagulare plasmatică – preparate de sânge
deficite trombocitare – trombocitopenii, trombocitopatii.
 Reactii adverse la administrarea sangelui si a
produselor derivate din sange
- Pot aparea in timpul transfuziei sau postransfuzional
- Marea majoritate au etiologie imunologica

Cea mai severa complicatie este reprezentata de

hemoliza acuta intravasculara

Alte complicatii - reactii adverse:

 infectii bacteriene
 infectii virale
 reactii alergice
 reactii febrile
 efect imunosupresor
 hiperpotasemie
 intoxicatie cu citrat
 accidente transfuzionale tardive : insuficienta renala
LEUCOCITELE
- sunt in numar de 6-8 mii/mm3

-se impart in:

- mononucleare (monocite 5% si limfocite 27%) si
- polinucleare sau granulocite ( neutrofile 60-
70%, eozinofile1-3%,bazofile0,5-1%).

-numarul lor creste : spre seara,in perioada de

graviditate, efort fizic, boli infectioase.

-membrana leucocitară este foarte plastică şi poate

forma prelungiri citoplasmatice (pseudopode) cu
roluri multiple.
-leucocitele inglobeaza corpi straini prin fagocitoza
-parasesc torentul sangvin prin diapedeza
indreptandu-se spre agentii nocivi care au patruns in
organism (chimiotaxie pozitiva).
 Leucocitele se sintetizează în ţesutul
limfoid şi în măduva osoasă. Prezintă
numeroase funcţii:
1)mobilitate;
2)marginaţie;
3)diapedeză;
4)fagocitoză;
5)imunitară;
Cele mai active leucocite(viteza mare de deplasare
3mm/ora)sunt polimorfonuclearele neutrofile ( PMN
)

Neutrofilele au rol in fagocitoza agentilor patogeni.

Datorita vitezei de diapedeza si deplasarii rapide
prin pseudopode , PMN-urile nu stau in sange mai
mult de cateva ore. Ele ajung primele la locul
infectiei , unde fagociteaza microbii, distrugandu-i.
 Iesirea leucocitelor din vas este favorizata de incetinirea
curgerii la nivelul focarului inflamator ( datorita vasodilatatiei ),
precum si alipirii acestora de endoteliul capilar, fenomen
denumit marginatie.
Marginatia, diapedeza si deplasarea prin pseudopode a
leucocitelor spre focarul inflamator sunt favorizate de atractia
leucocitelor de catre unele substante locale fenomen cunoscut
sub denumirea de chimotactism pozitiv. Ajunse in apropierea
microbilor , neutrofilele emit pseudopode si cu ajutorul lor ii
inglobeaza , formand vacuole citoplasmatice, numite fagozomi.
Ulterior, lizozomii neutrofilelor se contopesc cu fagozomul.
In interiorul fago-lizozomului, microbul este digerat sub
actiunea enzimelor lizozomale. Cand leucocitele fagociteaza un
numar prea mare de microbi, ele sufera efectele toxice ale unor
substante eliberate din acestia si mor.
Amestecul de microbi, leucocite moarte si lichid exudat din
vase formeaza puroiul.
- eozinofilele sunt crescute in afectiunile alergice
sau in parazitozele intestinale. Au rol in reactiile
alergice. Granulatiile lor contin histamina.
- bazofilele au rol in coagularea sangelui, prin intermediul
unei substante numita heparina , continuta in
granulatii. Tot datorita heparinei, leucocitele bazofile au
rol in metabolismul lipidelor ,heparina favorizand
dizolvarea chilomicronilor si dispersia lor in particule fine
ce pot fi mai usor utilizate de catre tesuturi
-limfocitele au rol in reparare putandu-se transforma in celule
conjunctive(fibrocite).Sunt crescute in infectiile cronice-TBC si
sifilis.

Există 3 tipuri de limfocite:

-T (originea în timus) care dau imunitatea celulară;
     -B (origine în măduva osoasă) şi dau imunitate umorală,
mediata prin anticorpi;
     -nonT, nonB[ killer(K) şi naturalkiller(NK)]
Apelativul T sau B provine de la organele limfoide centrale in
care se petrece “ instructajul diferentiat al limfocitelor : timusul (
T ) si bursa limfatica ( B).
Toate limfocitele se dezvolta dintr-o celula cap de serie mica,
celula stem unipotenta limfopoetica. Dupa formare, o parte din
limfocite se fixeaza in timus, altele in maduva hematogena
( organ omolog cu bursa limfatica prezenta la embrionul de
pasari ). Aici are loc un proces de diferentiere si specializare a
limfocitelor.
In timus, se vor forma limfocitele T , capabile sa lupte direct cu
antigenele, iar in maduva osoasa se vor forma limfocitele B,
capabile sa lupte indirect cu antigenele prin secretia de anticorpi
specifici.
Dupa nastere, limfocitele T si B migreaza din organele limfoide
centrale in ganglionii limfatici unde vor genera limfocitele
necesare apararii specifice a organismului.
-monocitele inglobeaza elemente de dimensiuni mari si
formeaza tesut de granulatie si cicatriceal.

Monocitele sunt leucocite capabile de fagocitoza atat

direct, cat si in urma transformarii lor in macrofage, proces
care are loc dupa iesirea monocitelor din vase in tesuturi.
Monocitele si macrofagele formeaza un singur sistem
celular care fagociteaza atat microbii cat si, mai ales, resturile
celulare
( leucocite, hematii )si prin aceasta contribuie la curatirea si
vindecarea focarului inflamator.
Limfocitele au rol considerabil in reactia de aparare
specifica
Reglarea leucopoezei :

- se face prin mecanisme neuroumorale complexe

- centrii leucopoiezei sunt situati in hipotalamus
- activitatea acestor centri se intensifica atunci cand in sange
creste concentratia acizilor nucleici rezultati din distrugerea
leucocitelor batrane.
- in cazul patrunderii in organism a unor agenti patogeni, are loc de
asemenea o stimulare prin antigene a leucopoiezei , urmata de
cresterea peste normal a leucocitelor, fenomen denumit
leucocitoza.
- leucopoieza medulara se poate intensifica atat sub influenta
stimulilor nervosi plecati de la centrii de reglare cat si a unor
substante chimice numite leucopoietine.
- cresterea numarului de leucocite circulante poate avea loc si fara
o crestere prealabila a leucopoiezei, numai prin mobilizarea
rezervorului medular de leucocite. Acest mecanism asigura un
raspuns precoce al organismului fata de invazia agentilor straini.
IMUNITATEA
ALERGIA
Imunitatea

-stare de rezistenta a organismului fata de factori patogeni.

-confera organismului capacitatea sa reziste microorganismelor si
toxinelor ce au tendinta sa distruga tesuturile si organele.
Imunitatea innascuta

-parte a imunitatii ce rezulta din procese generale.

-include urmatoarele:
-fagocitarea de catre leucocite si celulele sistemului de macrofage
tisulare a bacteriilor
si a altor agenti patogeni
-distrugerea microorganismelor patrunse in stomac de catre secretiile
acide ale stomacului si de catre enzimele digestive.
-rolul de bariera antiinfectioasa a pielii.
-prezenta in sange a anumitor compusi chimici, care se ataseaza de
microorganismele straine sau toxine, care sunt distruse.
Imunitatea castigata

-capacitatea org. de a dezvolta mecanisme de aparare puternice

impotriva unor bacterii inalt patogene, virusuri, toxine, tesuturi
straine de specie.
-acorda o protectie foarte mare( imunitate fata de toxina
botulinica,toxina tetanizanta obtinute prin vaccinare) .
Cele doua tipuri fundamentale ale imunitatii castigate

IMUNITATE UMORALA(imunit. cu celule B)

organismul produce anticorpi circulanti=molecule globulinice ce
ataca microorganismele patogene.

IMUNITATE MEDIATA CECULAR(imunit. cu celule T)

Formarea unui numar mare de limfocite activate, destinate sa
distruga specific ag. patogeni straini.
Antigenele

-imunitatea castigata apare dupa ce organismul vine in contact cu

microorganisme straine sau toxine
-fiecare toxina sau fiecare tip de organism contine intotdeauna
unul sau mai multi compusi chimici specifici in structura lor, care
sunt diferiti de toti ceilalti compusi; acestia sunt proteine sau
polizaharide mari si sunt cei care initiaza imunitatea
castigata=ANTIGENE
-o substanta sa fie antigenica: greutate moleculara mare;
antigenitatea depinde de grupuri care se repeta regulat pe
suprafata moleculei mari si care se numesc EPITOPI.
Rolul limfocitelor in imunitatea castigata

-limfocitele sunt localizate in ggl. limfatici, dar si in splina, reg.

submucoasa a tractului intestinal si maduva osoasa.
-tesutul limfoid din tractul intestinal este imediat expus
antigenelor ce patrund in intestin.
-tesutul limfoid din naso-faringe(tonsilele si corpii adenoizi)
intercepteaza Ag. ce patrund pe calea tractului respirator.
-tesutul limfoid din ggl. limfatici vine in contact cu Ag. ce patrund
prin tesuturile periferice.
-tesutul limfoid al splinei si maduvei osoase intercepteaza Ag. din
sangele circulant.
LIMFOCITELE T si B

-aceste doua tipuri de limfocite provin, la embrion, din celula stem

hematopoetica pluripotenta, care se diferentiaza si devine celula
limfoida.
-ele sunt diferentiate mai departe sau sunt preprocesate in
urmatoarele moduri:
-unele sunt procesate in timus si se numesc Ly.T-
responsabile de imunitatea celulara
-unele sunt preprocesate in ficat in perioada fetala si in
maduva osoasa in perioada tarzie a vietii fetale si dupa nastere-se
numesc Ly.B-responsabile de imunitatea umorala.
Instruirea Ly.T si B

-rolul timusului in instruirea Ly.T apare putin inainte de nastere si

cateva luni dupa aceasta, de aceea indepartarea timusului dupa
aceasta perioada nu va afecta serios sistemul imun al limfocitelor.
-hormonul timic creste activitatea Ly.T si determina proliferarea
acestora dupa ce au parasit timusul.
-instructajul Ly.B are loc in mijlocul perioadei fetale in ficat si
continua dupa nastere in maduva osoasa.
Rolul clonelor limfocitare

-cand in tesutul limfoid un Ag. vine in contact cu Ly.B sau T,unele

Ly.T se transforma in celule T, iar Ly.B formeaza anticorpi.
-exista un numar egal, cel putin cate un milion de tipuri diferite de
Ly.B si T preformate care, atunci cand sunt stimulate de un Ag.
corespunzator devin capabile de a forma anticorpi si cel.T
-cand limfocitul specific este activat de Ag. sau, el se multiplica cu
o rata mare formand un numar enorm de Ly. identice.
-fiecare grupare de limfocite capabile sa formeze celule de
aparare sunt clone limfocitare.
SISTEMUL LIMFOCITELOR B-IMUNITATEA UMORALA SI ANTICORPII

-inainte de a fi expuse antigenului specific, clonele de Ly.B se gasesc dormante

in tesutul limfoid.
-Ag. strain va fi fagocitat de macrofagele tisulare si prezentat apoi Ly.B
-Ag. Va fi prezentat si celulelor T ”helper” activate
-Ly.B se maresc si iau aspectul de limfoblasti, unele se diferentiaza in
continuare si se transforma in plasmocite.
-celulele se divid cu o rata de diviziune la 10 ore, timp de noua diviziuni dand
nastere la o populatie de 500 de plsmocite in 4 zile.
-plasmocitele mature produc anticorpi(gamaglobuline) cu o rata de 2000
molec./s pentru fiecare plasmocit.
FORMAREA CELULELOR CU MEMORIE-RASPUNS IMUN PRIMAR SI
SECUNDAR

-unii limfoblasti nu vor forma plasmocite, ci Ly.B noi, astfel

populatia de clone creste foarte mult.
-din punct de vedere imunologic ele raman dormante pana vor fi
activate inca o data de o noua cantitate din acelasi Ag. Sunt
numite celule cu memorie.
-expunerea ulterioara la acelasi Ag. determina un raspuns mult
mai rapid si mai puternic = raspuns secundar.
-vaccinarea explica acest fenomen.
NATURA ANTICORPILOR

-Ac. sunt gamaglobuline compuse din lanturi polipeptidice usoare

(L-light) si grele(H-heavy), cate doua lanturi din fiecare.
-un lant greu are in paralel un lant usor la unul din capete reprezentand
portiunea variabila.
-ceea ce ramane din fiecare lant este portiunea constanta
-portiunea variabila este cea specifica fiecaruia si se fixeaza de un tip particular
de Ag.
-portiunea constanta determina difuzibilitatea anticorpului in tesuturi, aderenta,
usurinta cu care trec prin membrane.
-fiecare Ac. este specific unui tip particular de Ag.
-cand Ac. este foarte specific exista mai multe situsuri de legare, cuplajul Ac.-
Ag. devenind extrem de puternic.
MECANISMUL DE ACTIUNE AL ANTICORPILOR

A. atacul direct al Ac. asupra Ag. strain:

1.aglutinare-sunt adunate intr-un complex mai multe particule
mari(bacterii, eritrocite)
2.precipitare-complexul Ag.-Ac. este mare insolubil si va
precipita(toxina tetanica)
3.neutralizare-acoperirea locusurilor toxice ale Ag.
4.liza-atacarea directa a membranelor Ag.

B. activarea sistemului complement.

-Complement=sistem de 20 proteine diferite(precursori enzimatici)
-actorii principali sunt 11 proteine notate cu C1 pana la C9,B si D.
-cand un Ac. se fixeaza de Ag., un locus reactiv specific din portiunea constanta
a Ac. se activeaza, se leaga direct de molecula C1, declansandu-se cascada de
reactii secventiale, C1 activand mai departe alte enzime.
EFECTELE ACTIVARII CASCADEI COMPLEMENTULUI

-opsonizarea si fagocitoza-unul din produsii cascadei C3b activeaza fagocitoza

facuta de neutrofile si macrofage
-liza-cel mai important produs al cascadei este complexul litic ce rupe
membranele bacteriene
-aglutinarea-aderarea microorganismelor unul de celalalt.
-neutralizarea virusurilor-virusurile isi pierd virulenta prin alterarea structurii.
-activarea mastocitelor si a bazofilelor-fragmentele C3a, C4a si C5a au acest
rol. Celulele activate elibereaza histamina crescand fluxul sg. local, producand
reactii tisulare locale ce ajuta la imobilizarea Ag.
SISTEMUL LIMFOCITELOR T-IMUNITATEA CELULARA

-Ly.T raspund prin activare, celulele activate trecand in circulatie

ajungand in spatiile tisulare.
-celulele T cu memorie determina un raspuns ulterior la acelasi
Ag. mult mai rapid
-Ag. se leaga de molecule receptor de pe suprafata cel.T.
-pe suprafata unei singure cel. T exista cel putin 100.000 de
situsuri receptoare.
-tipuri de cel.T- 1.cel. T helper, 2. cel. T citotoxice, 3. cel. T
supresoare
CELULELE T

1-cel. T helper
-cele mai numeroase(3/4), sunt reglatoare a functiilor imune, rol indeplinit cu
ajutorul limfokinelor(mediatori proteici)
-rolurile lor: -stimularea cresterii si proliferarii cel.T citotoxice si supresoare
-activarea macrofagelor in tot organismul
2-cel. T citotoxice
-numite cel. Killer atacand direct microorganismele dar si celule din propriul
organism
-elibereaza perforine ce produc orificii mari in membrana celulelor atacate, apoi
elibereaza substante citotoxice in interiorul celulei atacate. Pot ataca cel.
canceroase, cel. miocardice transplantate si orice cel. straina.
3-cel. T supresoare
-deprima functia cel.T citotoxice si helper, se evita reactii imune excesive.
TOLERANTA SISTEMULUI IMUNITATII DOBANDITE FATA DE PROPRIILE
TESUTURI

-mecanismul imun local recunoaste propriile tesuturi

-sunt formati cativa Ac. impotriva propriilor Ag.=TOLERANTA AUTOIMUNA
-fenomenul se creaza in timpul instructajului Ly.T si Ly.B, toate clonele de
limfocite specifice tesuturilor proprii organismului distrugandu-se din cauza
expunerii lor continue la antigenele proprii.
-Autoimunitate=pierderea tolerantei fata de propriile tesuturi
-bolile care apar in aceasta situatie :
1.febra reumatica(dupa expunerea la toxina streptococului, organismul
face Ac. impotriva tes. din articulatii si inima);
2.glomerulonefrita;
3.miastenia gravis(impotriva receptorilor de acetilcolina=paralizie);
4.lupus eritematos sistemic(imunizare impotriva mai multor tesuturi)
VACCINAREA

-determina imunitate castigata

-vaccinul contine microorganisme moarte ce inca mai au Ag. chimici
-se face impotriva :febrei tifoide, tusei convulsive, difteriei etc.
-imunitatea se poate obtine si impotriva toxinelor, dar cu toxine tratate chimic ptr. a li se
inlatura toxicitatea:
tetanos, botulism
-se mai poate face prin infectarea unei pers. cu un microorganism viu dar atenuat:
poliomelita, febra galbena, rujeola, rubeola, variola, etc.

ALERGIA(urticaria, febra fanului, astmul)

-se transmite genetic, prezenta unei cantitati mari de anticorpi Ig.E=reagine

-are loc reactie alergen-reagina
-se pun in libertate mastocite si bazofile atasate de Ig.E.
-substante eliberate: 1.histamina, 2.SRSA-subst. anafilactoida cu reactivitate
lenta,amestec de leucotriene, 3.subst. chemotactica ptr. eozinofile,ptr. neutrofile,
4.heparina
FIZIOLOGIA SANGELUI
1. Trombocitele
2. Hemostaza
 Trombocitele
- denumite si plachete sangvine
- sunt elemente acelulare,
anucleate, cu rol important in
hemostaza.
- sunt in numar de 150.000-
400.000/mm3
- scaderi sub 100.000/mm3 sunt
cunoscute sub denumirea de
trombopenii si genereaza
tulburari de coagulare iar
cresteri de peste 500.000/mm3
(trombocitoze ) deter mina
fenomene de
hipercoagulabilitate.
- durata vietii trombocitelor este
de 2-4 , maxim 8 zile.
Rolurile trombocitelor

-au fost numite”piticul morfologic si gigantul fiziologic”

- intervin in cursul tuturor timpilor hemostazei
favorizand mecanismele de oprire a sangerarii
- functiile hemostatice ale trombocitelor sunt
indeplinite datorita proprietatilor functionale specifice
ale acestor elemente , cum ar fi :
1. adeziunea-proprietatea de a adera in contact cu
tesuturile lezate sau cu corpii straini
2. agregarea- proprietatea de a forma intre ele
conglomerate
3. metamorfoza vascoasa- proprietatea de a se
autoliza
4. functia de eliberare a factorilor trmbocitari si a
unor substante active ( histamina, serotonina )
Datorita acestor proprietati, trombocitele intervin in :
- timpul 1 al hemostazei timpul vasculo-plachetar
( hemostaza primara ) aderand la suprafata lezata a
endoteliului si formand cheagul alb trombocitar.
- timpul 2 al hemostazei ( coagularea sangelui ). La
acest timp, trombocitele participa prin mai multi factori
dintre care cel mai important este factorul 3 fosfolipidic
plachetar (FP3).
- timpul 3 al hemostazei ( timpul trombodinamic )
trombocitele intervin in retractia cheagului prin
proteina enzima contractila pe care o elibereaza,
trombostenina.

In cazul unor deficite trombocitare ( trombocitopenii )

se produc tulburari ale hemostazei , cu aparitia purpurei
trombocitopenice
 Plasma sangvina
-contine 90% apa,10% reziduri
uscate (subst. organice si
anorganice)
-proteinele plasmatice :
serumalbumine 4,5%,
serumglobuline 3%, fibrinogen
0,5%
-una dintre cele mai moderne tehnici
de separare a proteinelor este
electroforeza – proteinele
migreaza intr-un camp electric cu
o viteza deosebita in functie de
particularitatile lor structurale si
de incarcarea lor electrica.
-cea mai mare viteza de migrare o au
serumalbuminele, deoarece au
cea mai mica greutate moleculara,
urmate de globuline(in ordine
descrescanda :alfa1, alfa 2, beta,
gama.
Fibrinogenul se plaseaza intre beta si
gama globuline.

-intervine in procesul de coagulare a

sangelui.

- fibrinogenul se formeaza in ficat,

este crescut in sarcina si menstruatie.
 Hemostaza
Hemostaza reprezinta totalitatea mecanismelor
care intervin in oprirea sangerarii.

Se desfasoara in trei timpi :

1. timpul vasculo-plachetar( hemostaza primara)
2. timpul plasmatic ( hemostaza secundara sau
coagularea sangelui )
3. timpul trombodinamic ( retractia cheagului si
fibrinoliza )
 Hemostaza vasculara

-incepe o data cu lezarea vasului

-organizarea unui dop de trombocite la locul lezat
-distrugerea unor trombocite face ca sa se elibereze serotonina care
determina vasoconstrictie
-sangele extravazat exercita de la exterior o compresiune mecanica
-exista si un mecanism reflex ce determina vasoconstrictie locala
- sangerarea se opreste in 2-4 minute ( TS = 2-4 min ).

Dop trombocitar
Coagularea sangelui

-este un proces fizico-chimic

complex de transformare a
sangelui din stare lichida in
stare de gel
-la baza sa sta transformarea
fibrinogenului in fibrina
-fibrinogenul = proteina
plasmatica(intre fractiunile
de beta si gamaglobuline)
-in plasma fibrinogenul = 190-
330 mg/100ml.
-fibrina formeaza o retea in care
se fixeaza celulele si care in
maxim 2 ore se retracta
(cheagul se separa astfel de
ser care este plasma fara
fibrinogen).
-fibrinogenul se transforma in
fibrina sub actiunea
trombinei ce se formeaza din
protrombina(sub act. ionilor
de Ca si tromboplastinei).
 Factorii plasmatici ai coagularii, in numar de
12, se noteaza cu cifre romane (de la I la XIII, factorul
VI lipsind) si sunt majoritatea formati in ficat:

Factorul I – fibrinogenul - in procesul coagularii se

transforma in fibrina insolubila
Factorul II – protrombina – globulina plasmatica
fabricata in ficat, in prezenta vitaminei K. In procesul
coagularii se transforma in trombina
Factorul III – tromboplastina – este un complex
enzimatic lipoproteic ce apare in timpul coagularii.
Exista doua tipuri si anume : tromboplastina
plasmatica si tromboplastina tisulara
Factorul IV – ionul de calciu – sunt indispensabili
coagularii. Ei intervin in aproape toate fazele
coagularii. Blocarea calciului cu citrat sau oxalat de
sodiu impiedica coagularea.
 Factorii V, VII - accelereaza formarea tromboplastinelor
Factorul VIII – antihemofilic A – este o globulina ce intra in
componenta tromboplastinei plasmatice. In lipsa lui, se produce o
boala grava numita hemofilie
Factorul IX – antihemofilic B – are acelasi rol ca si factorul VIII.
Lipsa lui provoaca hemofilia B.
Factorul X – Stuart – este principalul component al ambelor cai
(intrinseca si extrinseca).
Factorul XI – antihemofilic C – este un alt precursor al
tromboplastinei intrinseci(plasmatice)
Factorul XII – Hageman – este o proteina plasmatica ce se
gaseste sub forma inactiva si se activeaza la contactul cu
suprafetele lezate si cu fibrele de colagen. Acest factor
declanseaza coagularea sangelui.
Factorul XIII – stabilizator al fibrinei – este o proteina care
intervine in stabilizarea retelei de fibrina facand-o insolubila.

Factorii II, VII, IX si X sunt sintetizati in ficat in prezenta

vitaminei K.
Coagularea se
desfasoara in trei faze:

- Faza I = formarea
tromboplastinei , pe
doua cai : extrinseca si
intrinseca. Dureaza 4-
8 min.
- Faza a II-a = formarea
trombinei ;
tromboplastina
transforma
protrombina in
trombina. Dureaza 10
sec.
- Faza a III-a = formarea
fibrinei; trombina desface
din fibrinogen niste
monomeri de fibrina, care
polimerizeaza spontan,
alcatuind reteaua de
fibrina ce devine
insolubila sub actiunea
factorului XIIIa. Dureaza
1-2 sec.

In ochiurile retelei de
fibrina se fixeaza
elementele figurate si
sangerarea se opreste.
( TC = 6-10 min )
 Timpul trombodinamic al hemostazei

1.- dupa coagulare, are loc, sub actiunea trombosteninei

plachetare, un proces de retractie a cheagului.
- din cheag este expulzat serul.
- serul este plasma fara fibrinogen si fara protrombina ce
s-au consumat in procesul de coagulare.

2.- dupa retractie, cheagul sufera treptat un proces de

dizolvare, numit fibrinoliza
- aceasta se datoreste unei enzime proteolitice numita
plasmina, secretata sub forma inactiva de
plasminogen.
- fibrinoliza are ca efect indepartarea cheagului si
dezobstruarea vasului prin care se poate relua
circulatia.
 Prevenirea coagularii sangelui
- lezarea endoteliului va
activa factorul Xll si
trombocitele, deci va duce
la declansarea caii
intrinseci a coagularii.
- cele mai puternice
anticoagulante
intravasculare sunt chiar
filamentele de fibrina care
se formeaza in cursul
procesului de coagulare si
o alfa globulina numita
antitrombina lll sau
cofactorul heparinic
antitrombinic.
- trombina care nu a fost
adsorbita pe filamentele de
fibrina, se combina imediat
cu antitrombina lll care
inactiveaza trombina in 15-
20 min.
- decalcifierea sangelui
opreste coagularea.
 Heparina

- anticoagulant puternic, polizaharid conjugat, se

combina cu antitrombina lll crescandu-i puterea de
100-1000 ori.
-in organism se formeaza in mastocitele bazofilice din
tesutul conjunctiv, dar si in bazofilele circulante.
-injectata iv. 0,5-1 mg/kgc determina cresterea TC de
la 6 min pana la 30 min.
-actiunea sa dureaza 3-4 ore,fiind distrusa apoi de
heparinaza, o enzima din sange.
Anticoagulantele cumarinice

- de exemplu, warfarina(derivat de cumarina)

realizeaza scaderea nivelului plasmatic al
protrombinei, fact.Vll,lX,X sintetizati in ficat.
Actioneaza prin competitie cu Vit.K. Efectul se
instaleaza la 12 ore, coagularea normala
reapare dupa 1-2 zile de la intreruperea
tratamentului.
Situatiile in care apare sangerare excesiva la om

Trei tipuri particulare de tendinta la sangerare

1. sangerare prin deficienta de vit.K

2. hemofilia
3. trombocitopenia
 1. Deficitul de vitamina K

-vit.K este necesara pentru promovarea sintezei in

ficat a patru din cei mai importanti factori de
coagulare : protrombina, factorul VII, factorul lX si
X.
-deficitele de protrombina, de factor VII, factor lX,
factor X, sunt determinate de carenta de vitamina K
-vit.K este sintetizata in continuu de catre bacteriile
din tractul intestinal, asa incat deficitul apare foarte
rar
-vit. K este liposolubila, deficiente aparand in caz de
malabsorbtie a lipidelor din tractul gastrointestinal.
-bolile ficatului ( hepatite, ciroze, atrofia galbena
acuta ) pot afecta sistemul coagularii.
 2. Hemofilia
-din plasma bolnavului lipseste un principiu necesar procesului
normal de coagulare.
-apare aproape exclusiv la barbati
-in 85% din cazuri apare prin lipsa de factor VIII (hemofilia A)
-15% au deficit de factor IX ( hemofilia B )
-acesti factori au o transmitere genetica recesiva pe calea
cromozomului feminin, de aceea aproape niciodata o femeie nu va
avea hemofilie, deoarece cel putin unul din cei doi cromozomi X ai
ei va avea genele respective normale.
-femeia va fi purtatoare a genei hemofilice, transmitand boala la
jumatate din descendentii masculini, iar starea de purtator la
jumatate din descendentii feminini

-tratamentul eficace este administrarea injectabila de factor opt

purificat.
-in hemofilie coagulabilitatea normala a sangelui poate fi restabilita
prin transfuzie de sange de la un individ sanatos
 3. Trombocitopenia

-numar foarte scazut de trombocite circulante

-sangerarea se produce mai ales la nivelul capilarelor
si venulelor foarte mici
-apar hemoragii mici, punctiforme in toate tesuturile
din organism
-la nivelul tegumentelor apar pete mici purpurii =
purpura trombocitopenica
-sangerarea apare daca numarul lor scade sub
50.000/mm3,scaderea sub 10.000/mm3 poate duce la
moarte.
-persoanele cu astfel de afectiune au boala cunoscuta
ca trombocitopenia idiopatica ( au anticorpi specifici
care distrug trombocitele=autoimunitate)
 Starile trombembolice la om
-un cheag anormal intr-un vas de
sange = trombus
-cheag dezlipit si liber in
circulatie=embolus
-cauzele care explica starile
trombembolice:
-suprafata endoteliala
rugoasa(ateroscleroza, infectie,
traumatism)
-deplasarea lenta a sangelui in
vasele mici
-pacientii imobilizati la pat sau
in cazul sprijinirii genunchilor pe
perne,
prin staza sangvina in venele
membrelor inferioare.
-cheagul se poate desprinde de
perete si se poate deplasa pana la
inima dreapta, apoi spre arterele
pulmonare = embolism pulmonar.
 DIGESTIA
-GENERALITATI-
Definitie

- prin digestie se intelege totalitatea fenomenelor

mecanice, chimice si fizico-chimice care asigura
procurarea, transformarea, transportul si absorbtia
substantelor alimentare in vederea preluarii si asimilarii
lor de catre organism

- digestia realizeaza ingerarea, prelucrarea si

dezintegrarea alimentelor complexe in principii
alimentare simple ( glucide, lipide, proteine, saruri
minerale, vitamine si apa ) pentru a putea fi utilizate la
nivelul tesuturilor si organelor in scop plastic, energetic
si functional.
1.digestia incepe in cavitatea bucala
unde alimentele sufera primele
modificari mecanice si chimice
( gust, masticatie, formarea
bolusului alimentar)
2. alimentele faramitate sunt
amestecate cu saliva care are rol
de : lubrifiere, spalare, digestie
3. urmeaza pasajul prin faringe si
esofag
4. substantele alimentare sunt
retinute in stomac in vederea
amestecarii cu sucul gastric cat si
pentru procesare, digerare si
descompunere in prezenta
enzimelor din mediul gastric acid
5. digestia in intestinul subtire ( IS)
are loc mai ales in prima jumatate a
acestuia, prin bogatia enzimatica
oferita de sucul intestinal si de cel
pancreatic, in prezenta bilei,
asigurand completa descompunere a
alimentelor si crearea posibilitatii de
strabatere de catre acestea a
mucoasei, spre mediul intern al
organismului.
Absorbtia substantelor prin peretele
digestiv se face cu preponderenta in
IS asigurand trecerea a peste 90 -95
% din substantele ce intra in
organism.
In acest fel, digestia in IS este
esentiala si singura indispensabila
proceselor de nutritie.
6. Digestia in intestinul gros
( IG) completeaza prin
flora saprofita de
fermentatie si de
putrefactie procesele
digestiei enzimatice.
Absorbtia in intestinul gros
este limitata la apa ,
glucoza, saruri, ioni: Na,
Cl, unii acizi aminati,saruri
biliare, vitamine.
DIGESTIA BUCALA
 Sub termenul generic de digestie bucala se
intelege etapa buco-faringo-esofagiana a
digestiei care se caracterizeaza printr-o serie de
modificari fizice ale alimentelor introduse in
gura.
Incepand cu prehensiunea si continuand cu
masticatia si salivatia, in cavitatea bucala au loc
formarea si pregatirea bolului alimentar ce va
ajunge in stomac prin actul deglutitiei.
MASTICATIA

Masticaţia 
constă în prelucrare mecanică a alimentelor în 
cavitatea  orală,  prin 
tăiere, sfaşiere, zdrobire şi triturare, datorită m
işcărilor coordonate ale mandibulei, la care se 
asociază mişcări ale buzelor şi obrajilor şi 
mişcări ale limbii care împinge fragmentele 
alimentare între arcadele dentare. 
Masticaţia este un act premergător deglutiţiei fiind primul 
act motor digestiv, cu dublu mecanism,  voluntar  şi/sau  reflex prin  stimularea 
receptorilor  locali  în  momentul  prehensiunii alimentelor în cavitatea orala. 

Se desfăşoară sub forma unor cicluri masticatorii succesive care se continua până la îng
hiţirea bolului alimentar, apoi sunt 

reluate la introducerea altor alimente în gură. Masticaţia rezultă din activitatea voluntară
 şi/sau reflexă automată a musculaturii striate masticatorii, care

pe de o parte mobilizează  mandibula  în raport cu maxilarul 

superior pentru prelucrarea mecanica a alimentelor intre arcadele dentare

iar pe de alta parte mobilizează buzele, obrajii şi limba care 

asigură reţinerea alimentelor în cavitatea bucală, introducerea acestora între arcadele d
entare şi amestecul continuu cu salivă 
pentru formarea bolului alimentar. 
Rolurile masticatiei :

1. fragmentarea alimentelor ceea ce determina :

facilitarea deglutitiei, cresterea suprafetei de contact
dintre alimente si enzimele digestive
2. amestecarea alimentelor cu saliva care are ca
rezultate : initierea procesului de digestie al amidonului
sub actiunea amilazei salivare, initierea procesului de
digestie a lipidelor sub actiunea lipazei linguale,
lubrifierea si inmuierea bolului alimentar.
3. asigurarea contactului cu receptorii gustativi si
eliberarea substantelor odorante care vor stimula
receptorii olfactivi, aceasta initiind secretia gastrica
SECREŢIA SALIVARĂ 
La om, saliva este

 secretată în principal de trei pe
rechi de glande 
salivare mari :
parotidele, 
submandibularele, 
  sublingualele, 
la  care  se  adaugă 
secreţia  glandelor saliv.
accesorii  răspândite  în 
toata mucoasa bucală. 
Glandele parotide sunt două formatiuni ovoi
de în greutate de 25­30g fiecare,
 situate în lojele parotidiene aflate 
inferior de conductul auditiv extern, pe 
ramura verticala a mandibulei şi pe 
muşchiul maseter.
Parenchimul glandei este format 

din acini glandulari şi canale excretoare din 
care rezultă, în final, un canal 
excretor unic—canalul Stenon lung de 5­
6cm, ce se vărsă in vestibulul
gurii în dreptul celui
de al doilea molar superior. 
Prin parenchimul glandei 
parotide trece nervul facial, care este 
expus riscului lezării în 
traumatismele locale sau în 
timpul intervenţiilor chirurgicale 
regionale. 
Glandele parotide sunt glande
seroase,al căror produs de secreţie este flui
d şi transparent, constituind
salivă de diluţie
Glandele submaxilare ( submandibula
re ) sunt situate sub planşeul bucal în 
vecinătatea unghiului intern al 
mandibulei, ocupă un spaţiu situat
 între mandibulă şi muşchiul digastric
 întinzăndu­
se în profunzime până la muşchii milohidieni, hioglos
 şi stiloglos
Glandele au o greutate de 7 ­ 8 ­
10 g fiecare şi sunt constituite din 
acini şi canalele excretoare
(ca şi glandele parotide) din care 
rezultă în final un singur canal 
excretor - canalul Wharton, lung de 5­
6cm, ce se varsă în vârful carunculei 
linguale.
Glandele submaxilare sunt 
glande mixte care secretă o salivă mai vâscoasă,
cu mai multă 
mucină, ce constituie aşa­zisa salivă de gustaţie. 
 Glandele sublinguale sunt aşezate
deasupra planşeului bucal, de o
parte şi de alta a liniei mediene, 
în lojele sublinguale delimitate
 inferior de muşchii milohioidieni, 
lateral de mandibulă, iar medial de 
muşchii geniogloşi.

Se prezintă ca două formaţiuni alungite în greutate d
e 3 ­5 ­6 g fiecare, la care se adaugă mai 
multe glande mici aflate în imediata 
vecinătate. 
Produsul  de  secreţie  al  acestor glande    se 
varsa  printr­un  canal  principal  —  canalul 
Bartholin care se deschide lângă   
canalul Wharton sau împreună cu 
acesta.    
Glandele sublinguale sunt 
glande de tip mucos deorece secretă o 
salivă bogată în   mucus   denumită 
saliva de deglutitie
Rolurile salivei :
1.protectia mucoasei bucale prin racirea alimentelor fierbinti,
diluarea eventualului HCl sau bilei ce ar regurgita in cavitatea
bucala, indepartarea unor bacterii
2. digestiv : saliva incepe procesul de digestie al amidonului si
al lipidelor.
Amidonul este hidrolizat in trepte pana la stadiul de
maltoza. Aceasta enzima este inactivata de pH-ul gastric
scazut.
Lipaza linguala incepe degradarea lipidelor, actionand
atunci cand acestea se gasesc in cavitatea bucala, stomac si
portiunea superioara a intestinului subtire.
3. lubrifierea alimentelor usureaza deglutitia, umectarea
mucoasei bucale favorizeaza vorbirea
4. excretia unor substante endogene si exogene
5. elaborarea senzatiei gustative prin dizolvarea substantelor cu
gust specific si suprafata receptiva a analizatorului gustativ
Mecanismele secreţiei salivare
 
Saliva  finală  rezultă  din două 
procese  importante: 
1.unul de  secreţia  acinară 
prin  care  se formează saliva primară
izotonă cu o compoziţie asemănătoare
 unui ultrafiltrat de plasmă şi

2. altul procesul de reabsorbţie
­ secreţie tubulară care are loc la 
nivelul ductului striat, în urma căruia 
rezultă saliva finală hipotonă  cu o 
compoziţie diferită de cea iniţială
primară.
 Există  dovezi  certe  care 
arată  că  apa  şi  electroliţii  sunt 
transferate activ din plasmă în lumenul
 acinar , iar ionul bicarbonat se 
formează local în celulele acinare şi 
apoi este secretat în lumenul acinar. 
Se admite şi existenţa 
pompelor ionice care asigură 
transferul ionilor în ambele sensuri la 
nivelul celulelor acinare şi tubulare.
 De asemenea, se ştie că 
unele din componentele organice 
provin parţial din plasmă (proteinele 
plasmatice, glucoza şi produşii de 
catabolism), iar altele mai importante
— enzimele, amilaza salivara,
mucina, hormonii sunt sintetizate în
 celulele acinare şi apoi secretate
activ în lumenul acinar
 Imediat după stimularea nervoasă vegetativă începe sinteza de 
enzime şi de mucina (sau alţi componenţi),
 care sunt apoi stocate în granulele de zimogen şi respectiv de mucinogen, 
proces care durează circa 4 ore.

 Din granulele de zimogen şi mucinogen, cei doi componenţi
proteici principali ai salivei : amilaza  şi  mucina  sunt  eliberaţi  în 
lumenul  acinar  împreună  cu apa  şi  electroliţii proveniţi  din  plasmă, 
rezultând  saliva  primară. 

Saliva  primară  conţine  enzime,  mucus,  uree, 

aminoacizi, glucoza, lipide, apă şi diverşi electroliţi ( Na+, K+. Cl­, HCO3, 
Ca2+,  care realizează concentraţii izoosmotice cu plasma, cu   excepţia K + 
a cărui concentraţie este de
aproximativ de opt ori mai mare comparativ cu plasma. 

Saliva mai contine si substante bactericide ( lizozim ).

 Controlul secretiei salivare :
este in totalitate realizat prin reflexe ale sistemului nervos vegetativ.
Activitatea parasimpatica stimuleaza celulele glandelor salivare sa
secrete o cantitate mare de saliva apoasa, cu continut mare de electroliti
si redus de proteine.
Activitatea simpatica stimuleaza glandele salivare sa secrete un
volum mic de saliva ce contine mucus in cantitate mare.
Reflexele salivare sunt declansate de gandul la alimente , mirosul
sau gustul lor.
 DEGLUTITIA
Procesul de deglutiţie este un proces exclusiv mecanic  
prin care bolul alimentar mai consistent sau lichidele sunt 
trecute din cavitatea bucala prin faringe , esofag şi orificiul 
cardia în stomac. După ce hrana a fost suficient pregătită 
mecanic prin masticaţie şi amestecată progresiv cu salivă, este
strînsă cu ajutorul limbii într­un  bol alimentar care va fi 
proiectat de­a lungul faringelui şi esofagului pînă în 
stomac. Toate alimentele moi, precum şi lichidele, sunt astfel
introduse în stomac prin actul deglutiţiei.
 Deglutiţia este o funcţie permanentă deoarece se 
desfăşoară atât în perioadele de veghe cât şi în perioadele de 
somn, în perioadele digestive şi în afara acestora.
 
S­a calculat că deglutiţia se produce  de cel puţin 50 de ori 
în timpul somnului şi de 200 de ori în timpul meselor, fiecare 
deglutiţie având durata de câteva secunde; in perioadele din afara
 alimentaţiei se produce deglutiţia de salivă. 

In raport cu segmentele pe care le străbate bolul alimentar în d
eplasarea sa către stomac, se descriu trei timpi ai deglutiţiei — 
timpul bucal, timpul faringian şi timpul esofagian.
 
Dintre acestia, primul timp poate fi declanşat sau oprit 
voluntar, dar după ce bolul alimentar s­a angajat in istmul 
buco­faringian sau a trecut de acesta, transportul său în stomac 
se face reflex şi involuntar ­automat. Ar exista discutabil şi al
patrulea timp al deglutiţiei — timpul cardial reprezentat de 
momentul trecerii bolului alimentar prin cardia în stomac.
 Etapa orală ( bucală ) a 
deglutiţiei este iniţiata voluntar 
sau reflex şi constă dintr­o 
succesiune de modificări care au
ca rezultat transportarea bolului
alimentar din cavitatea bucală în 
faringe. 
Se realizează prin  mişcări 
coordonate  ale  limbii,  ale  obrajilor, 
ale  palatului  moale,  ale  mandibulei 
şi  ale complexului hioidian. 
Deglutiţia începe cu închiderea 
orifîciului bucal prin contracţia 
orbicularului buzelor, după care 
are loc o inspiraţie (inspiraţia de
deglutitie), urmată de oprirea 
respiraţiei şi a masticaţiei (până la 
finele celui de al doilea timp) şi 
stabilizarea mandibulei prin contracţia 
fibrelor posterioare ale temporalilor
Timpul bucal al deglutitiei este 
scurt, de 0,2 ­ 0,3 secunde.   
 In  timpul  deglutitiei  bucale  este  înghiţită  şi  o 
anumită  cantitate  de  aer  prezenta  în 
acel moment în gură, în alimente sau în salivă, circa 500 
cm3 în cursul 
unui prânz obişnuit. 

Cea mai mare parte din aerul înghiţit este expulzat 
prin eructatie, iar o cantitate redusă ajunge în stomac şi 
apoi în intestin. 

Indivizii care mănâncă repede, , pot înghiţi cantităţi mai 
mari de aer care ajung în stomac şi apoi în intestin 
favorizînd o senzaţie de disconfort, uneori accentuată. 
 Timpul faringian al deglutitiei 

Faringele este format din trei porţiuni :

 nazofaringele lung de 3 cm, 
orofaringele lung de 5 cm 
şi  hipofaringele ( sau  faringele 
laringian)  lung  de  5  ­  6  cm,  care 
se  continuă  cu  esofagul.

 Etapa faringiană a deglutiţiei este scurtă, 
durează o secundă sau chiar mai puţin 
(0,1 sec) şi este foarte complexă, 
deoarece trebuie închise orificiile de 
comunicare cu fosele nazale şi cu laringele
ceea ce implică o coordonare de mare 
fineţe. 

Stimularea receptorilor buco­faringieni
de către bolul alimentar declanşează o 
serie de reflexe coordonate de centrul 
deglutiţiei, care închid căile aeriene, 
lăsând liberă calea esofagiană.
Timpul esofagian al deglutiţiei 
Esofagul  este  un  organ 
tubular  lung  de  25  cm.
  Prezintă  trei  porţiuni  cu 
importanţă funcţională  oarecum
diferita:
sfincterul  esofagian  superior,
corpul  esofagului 
şi  sfincterului esofagian inferior

Esofagul are  o secreţie proprie prin
 glandele locale, constituită în 
întregime din mucus, care 
are  rolul  de  lubrifiere  şi  de 
facilitare  a  alunecării  bolului 
alimentar  în  timpul  esofagian  al 
deglutiţiei. 

Timpul esofagian al deglutiţiei 
asigură deplasarea bolului alimentar 
prin esofag până  în stomac 
 Timpul esofagian durează în medie 6­7 sec, cu limite relativ largi, 
în funcţie de consistenţa bolului alimentar; lichidele ajung repede în
stomac (1 ­2 sec), iar alimentele solide pătrund mai lent (4 
­12 sec).

Deplasarea bolului alimentar în lungul esofagului este realizată de 
contracţia musculaturii circulare care produce unda peristaltică cu
 direcţie cranio­caudală, ce se propagă din aproape în aproape până la 
sfincterul esofagian  inferior  pe  care  îl  deschide.  Deplasarea 
boluluieste  ajutată  şi  de :
-contracţia musculaturii longitudinale  
-poziţia corpului (gravitaţia)
 de consistenţa alimentelor
- de presiunea intraesofagiană negativă din faţa bolului
 Din esofag, bolul alimentar este impins catre stomac
de catre undele progresive de contractie musculara care
coboara de-a lungul esofagului comprimandu-i lumenul.
Aceste unde de contractie sunt numite unde peristaltice.

Sfincterul esofagian inferior se deschide si ramane

relaxat pe toata durata deglutitiei, lasand bolul alimentar
sa patrunda in stomac, dupa care se inchide obturand
jonctiunea eso-gastrica.

Urmeaza digestia gastrica.

DIGESTIA GASTRICA
SI INTESTINALA
 Stomacul
- are o capacitate de
apoximativ 1500 cm3
- are rol de a stoca, scinda si
digera partial alimentele
-are doua sfinctere :cardia si
pilorul, care regleaza
viteza de umplere si cea de
golire a continutului sau in
intestin.
- peretele este tapetat cu o
mucoasa care contine
milioane de glande tubulare.
- glandele din regiunea corpului
gastric si regiunea fundica secreta
mucus, acid clorhidric si un
precursor enzimatic –pepsinogenul.
- segmentul inferior-antrul piloric,
este inconjurat de un perete
muscular, gandele din aceasta zona
secreta putin acid, dar contin celule
endocrine care secreta gastrina.
- celulele parietale secreta acid
clorhidric si un factor intrinsec, iar
celulele principale secreta
pepsinogenul.
- prezinta celule care secreta
histamina, precum si celule care
secreta un mesager peptidic –
somatostatina.
 In stomac, alimentele sufera consecinta
activitatilor motorii si secretorii ale acestuia, care
produc transformarea bolului alimentar intr-o pasta
omogena , numita chim gastric.

Activitatea motorie a stomacului ( motilitatea

gastrica ) realizeaza trei functii de baza :
1. stocarea alimentelor ca urmare a relaxarii
receptive
2. amestecul alimentelor cu secretiile
gastrice
3. evacuarea continutului gastric in duoden
Motilitatea gastrica
Undele peristaltice gastrice
sunt declansate odata cu aparitia
alimentelor.
Fiecare unda incepe la nivelul
corpului stomacului, progreseaza
catre antru, asigurand astfel
amestecul alimentelor cu acidul
clorhidric si cu pepsina.
Cand unda se apropie de zona
antrului piloric, contractia devine
mai puternica inchizand sfincterul
piloric.
Muschii pilorului se contracta in
momentul aparitiei undei
peristaltice, dar prin inchiderea
pilorului doar o mica parte a
chimului va fi evacuata in duoden,
iar cea mai mare parte a
continutului gastric se va intoarce
in zona corpului gastric.
Secretia de HCl Acidul clorhidric
Are rol in scindarea particulelor
alimentare, dar si un rol bactericid.
Stomacul secreta aproximativ 2 l de
acid clorhidric/zi.
H+/K+ - ATP-azele primare din
membrana luminala a celulelor
parietale pompeaza ioni de H+ in
lumenul gastric.
Acest transportor activ, pompeaza si
K+ din lumen catre celula, acesta
reintorcandu-se in lumen prin canalele
de K+
Varsaturile grave pot induce o depletie
de K+ , datorita intoarcerii sale in
lumen, dar si o alcaloza metabolica
datorata pierderii ionilor de H+.
Cand ionii de H+ sunt secretati in
lumen, exista o secretie de ioni de
bicarbonat, care trec de la polul opus
al celulei catre sange, la schimb cu
ionii de Cl-.
 Patru mesageri chimici regleaza integrarea H+/K+-
ATP-azei in membrana plasmatica si deci si secretia
acida:
-Gastrina;
-Acetilcolina (nervul vag);
-Histamina;
-Somatostatina.
Somatostatina (elaborata preponderent de catre
pancreas) inhiba secretia acida, iar ceilalti trei agenti
o stimuleaza.
Histamina joaca un rol major in stimularea
secretiei acide, deoarece potenteaza raspunsul la
gastrina si acetilcolina. Medicamentele care blocheaza
receptorii de histamina din stomac, inhiba si secretia
acida ( anti H2 ).
 Acidul clorhidric din stomac este necesar
pentru :
1. digestia proteinelor
2. asigurarea unui pH optim pentru actiunea
pepsinei
3. activarea pepsinogenului
4. impiedicarea proliferarii intragastrice a unor
bacterii patogene
 DIGESTIA GASTRICA A PROTEINELOR

La nivelul cavitatii bucale,

proteinele alimentare vor fi
dilacerate prin procesul de
masticatie si imbibate cu
saliva.

Sub actiunea HCl secretat de

celulele parietale gastrice, la
un pH de 2-4, proteinele vor fi
denaturate iar enzimele
proteolitice gastrice
(pepsinogene Pg) vor fi
activate prin transformarea in
pepsine.
 Pepsina , forma activa a pepsinogenului, este o
enzima proteolitica, activa in mediu acid ( pH optim :
1,8 – 3,5 ) care incepe procesul de digestie al
proteinelor .
La valori ale pH-ului mai mari de 5 , activitatea sa
proteolitica scade , devenind in scurt timp inactiva.
Pepsinogenul este activat de contactul cu HCl sau
cu pepsina anterior formata.

Aceste enzime sunt sintetizate sub forma inactiva –

zimogene - pentru a preveni leziunile celulare.

Numai 20 – 30 % din digestia totala a proteinelor

are loc in stomac, cea mai mare parte desfasurandu-
se in portiunea proximala a intestinului subtire.
 Toti factorii care regleaza secretia acida pot modifica
motilitatea gastrica.

De exemplu gastrina, in cantitate suficienta, creste forta de

contractie a musculaturii netede a regiunii antrale.
Distensia gastrica creste forta de contractie musculara prin
reflexe scurte si lungi declansate de mecanoreceptorii din
peretele gastric.
Dupa un pranz abundent, contractiile gastrice intiale se vor
accentua, crescand volumul de evacuare a stomacului.
In schimb, golirea stomacului va inhiba contractia
musculara gastrica prin distensia duodenala si prin prezenta
grasimilor, a aciditatii mari si a solutiilor hipertonice in lumenul
duodenal.
Acesti factori vor inhiba atat secretia acida cat si pepsina
din stomac.
 FAZELE SECRETIEI GASTRICE

In functie de situarea receptorilor unde se

exercita stimularea, controlul nervos si hormonal
al secretiei gastointestinale poate fi divizat in trei
faze: cefalica, gastrica si intestinala.
 Faza cefalica

Este initiata prin stimularea receptorilor encefalici prin:

vedere, miros, gustul alimentelor, masticatie si stari
emotionale. Caile eferente ale acestor reflexe sunt reprezentate
de fibrele parasimpatice ale nervului vag;
 Faza gastrica
Este reprezentata de patru tipuri de stimuli care
declanseaza reflexele: distensia, aciditatea, acizii aminati si
peptidele.
Raspunsurile la acesti stimuli sunt mediate prin reflexe
scurte, lungi (vagale) si prin eliberare de gastrina;
 Faza intestinala

Este declansata de stimulii interni din tractul digestiv:

distensia, aciditatea, osmolaritatea si diversii produsi de
digestie.
Aceasta faza este mediata de reflexe scurte, lungi, precum
si de hormoni (secretina, CCK-colecistochinina, GIP- peptid
insulinotrop glucohormonal secretat de celulele endocrine din
intestinul subtire).
Faza intestinala a controlului secretiei acide gastrice:

Stimulii din segmentul initial al intestinului subtire

vor modifica secretia acida gastrica.
O solutie foarte acida in duoden va inhiba secretia
de acid gastric (prin somatostatina produse de catre
pancreas), lucru util pentru ca solutiile acide pot
diminua activitatea enzimelor si sarurilor biliare din
intestinul subtire. Aceste reflexe atenueaza productia
de acid, prin cresterea concentratiei H+ din duoden,
in momentul patrunderii chimului.

In intestinul subtire, aciditatea, distensia, solutiile

hipertonice, solutiile bogate in acizi aminati si in acizi
grasi vor inhiba secretia de acid gastric.
 INTESTINUL SUBTIRE

Intestinul subtire este un conduct cu o

lungime de aprox 6m, un diametru de 3-4
cm, foarte cudat, care face legatura intre
stomac si colon.

El se imparte in trei segmente:

duodenul, jejunul si ileonul.
 Peretele intestinal este
tapetat cu o mucoasa foarte
pliata care permite marirea
suprafetei de absorbtie
intestinala de 2-3 ori.

Pliurile au o inaltime de
8-10 mm, iar la nivelul
marginii interne, „in perie” a
enterocitelor actioneaza
numeroase enzime
hidrolitice.
 SECRETIA INTESTINALA
Secretia ionilor de Na+ , Cl- si bicarbonat din
sange in lumen, prin epiteliul intestinal situat la baza
vilozitatilor, va atrage continutul si apa printr-un
fenomen de osmoza.
Clorul reprezinta principalul ion care determina
nivelul secretiei lichidiene.
Apa va trece din sange in intestin atunci cand
continutul acestuia este hipertonic, datorita unei
concentratii mari de saruri in alimentatie sau
provenite din catabolismul moleculelor mari in cursul
digestiei.
Aceasta hipertonie antreneaza miscari osmotice
de apa din plasma izotonica catre lumenul intestinal.
 ABSORBTIA INTESTINALA

Practic toate lichidele secretate de intestin sunt

reabsorbite in sange.

In plus, exista o cantitate mare de lichid provenita

din secretiile salivare, gastrice, hepatice si pancreatice,
precum si apa ingerata, care vor fi si ele absorbite.

Absorbtia ionilor organici sau anorganici se face

prin intermediul unor transportori proteici (carrier), in
special cuplati cu reabsorbtia de Na+ (transport activ
secundar), apa urmand electrolitii printr-un mecanism
de osmoza.
 DIGESTIA INTESTINALA A PROTEINELOR

In portiunea duodeno-jejunala a intestinului, proteinele

sufera un proces de digestie sub influenta endo si exo-
proteazelor pacreatice: tripsina, chimotripsina, elastaza si
carboxipeptidazele A si B.

Aceste peptidaze sunt secretate sub forma inactiva,

activarea lor fiind facuta de catre enterochinaza si
colecistokinin-pancreozimina(CCK-PZ).

Sub actiunea peptidazelor pancreatice, majoritatea

proteinelor sunt scindate in aminoacizi si polipeptide mici
(dipeptide, tripeptide).

Acestea vor fi scindate la randul lor, la nivelul marginii „in

perie”, in aminoacizi si apoi vor fi absorbite in enterocit.
 ABSORBTIA INTESTINALA A PROTEINELOR

Exista doua modalitati de absorbtie a peptidelor :

1.Polipeptidele pot traversa marginea „in perie” a

enterocitului utilizand un sistem de transport propriu,
fiind ulterior hidrolizate in enterocit sub actiunea
peptidazelor solubile;

2.Peptidele sunt initial hidrolizate de catre

peptidazele membranale si apoi absorbite sub forma
de aminoacizi.
 DIGESTIA LIPIDELOR

Digestia lipidelor incepe in

stomac sub actiunea
lipazei gastrice si va
continua in intestinul
subtire sub actiunea
lipazei pancreatice.

Aceasta catalizeaza ruptura

legaturilor acizilor grasi la
nivelul primului si celui de
al treilea atom de carbon al
glicerolului, ducand la
aparitia a doi acizi grasi
liberi si a unui
monoglicerid.

Trigliceridele au
molecula formata dintr-un
nucleu de glicerol si trei
acizi grasi.
 DIGESTIA SI ABSORBTIA LIPIDELOR

Digestia grasimilor se desfasoara in trei etape:

1. Lipoliza gastrica si apoi pancreatica;

2. Emulsionarea lipidelor de catre sarurile biliare;
3.Resinteza trigliceridelor in enterocit si transferul lor in
circulatie sub forma de chilomicroni.
 DIGESTIA GLUCIDELOR
Glucidele din alimentatie sunt
reprezentate in proportie de
50-60% de polizaharide
mari (amidon) si 40-50%
de dizaharide (zaharoza si
maltoza).
Amidonul, principalul
polizaharid din alimentatie
este format din : amiloza
(20%) si amilopectina (80%).
Digestia amidonului
incepe in cavitatea bucala,
unde sub actiunea unei
amilaze salivare (ptialina) este
hidrolizat pana la stadiu unui
dizaharid – maltoza.
Hidroliza finala se produce
in intestinul subtire sub
actiunea unei amilaze
pancreatice.
 MOTILITATEA INTESTINALA

Principala miscare a intestinului subtire in timpul

digestiei este reprezentata de o contractie
stationara si o relaxare a segmentelor intestinale,
miscare directionata spre colon.
Fiecare segment care se contracta masoara doar
cativa centimetri in lungime, iar contractia nu
dureaza decat cateva secunde.
Chimul de la nivelul unui segment aflat in
contractie, sufera miscari inainte si inapoi, iar
prin aceasta miscare ciclica, ritmica de contractie si
de relaxare, numita segmentatie, continutul
intestinal este divizat si amestecat cu enzime.
 Complex motor migrant (CMM)

Dupa absorbtia celei mai mari parti a unui pranz,

contractiile segmentare vor fi inlocuite printr-o activitate
peristaltica numita complex motor migrant (CMM) .
Incepand din partea inferioara a stomacului, undele
peristaltice repetate vor parcurge o distanta scurta (60cm) de-a
lungul intestinului subtire.
CMM va continua activitatea perstaltica, undele
deplasandu-se lent de-a lungul intestinului subtire, pentru a
atinge colonul in aproximativ doua ore.
Inainte ca acest complex motor migrant sa atinga
extremitatea terminala a ileonului, alte unde vor pleca din
stomac iar procesul se va repeta.
 INTESTINUL GROS
- are o lungime de aproximativ
1,5m si un diametrul de 10 cm.
-segmentul sau initial, cecul,
formeaza o punga la extremitatea
initiala de unde pleaca apendicele
vermiform, o formatiune mica,
digitiforma a carei functie fiziologica
este imunitara.
- are trei segmente rectilinii:
ascendent, transvers si
descendent.
- portiunea finala are forma literei
„S”- colonul sigmoid, care se
termina printr-un segment rectiliniu
numit –rect, acesta este inchis
printr-un sfincter, numit – anus.
- diametrul intestinului gros il depaseste pe cel al
intestinului subtire, dar suprafata sa epiteliala este de
aproape doua ori mai mica decat a intestinului subtire,
fiind pliata, iar mucoasa lipsita de vilozitati.

- datorita structurii sale musculare, colonul are un

aspect boselat (haustre).

La nivelul intestinului gros are loc reabsorbtia apei

si electrolitilor.
 Secretiile intestinului gros sunt reduse, neavand enzime
digestive, ci doar mucus si un lichid ce contine ioni de
bicarbonat, Na+ si K+.
Principalul mecanism de absorbtie in intestinul gros il
constituie transportul activ de Na + din lumen catre sange cu
absorbtia osmotica concomitenta a apei.
 Cand materiile fecale raman mai multa vreme in
intestinul gros, practic toata apa va fi absorbita, iar
scaunele vor fi foarte dure.

Intestinul gros va absorbi si unii produsi sintetizati

de bacteriile care colonizeaza aceasta regiune.

Aceste bacterii sintetizeaza de asemenea mici

cantitati de vitamine, in special vitamina K, care
contribuie la coagularea sangelui (sinteza hepatica a
factorilor II, VII, IX si X) .
 Substantele produse de bacterii sunt: gazele
(flatulenta) constituite dintr-un amestec de azot,
dioxid de carbon, hidrogen, sulfura de hidrogen si
metan.
Aceste gaze sunt produse in colon prin
fermentatia bacteriana a polizaharidelor
nedigerate (cu exceptia azotului ce provine din
aerul ingerat), intr-o cantitate de 400-700 ml/zi.
Unele alimente contin mari cantitati de hidrati de
carbon, care nu pot fi digerati de catre enzimele
intestinale, dar care sunt rapid metabolizate de catre
bacterii colice, cu formarea unei mari cantitati de
gaz.
 Adultul consuma aproximativ 800g de
alimente si 1200ml de apa /zi, la care se adauga
7000 ml de lichid provenit din secretiile glandelor
digestive.
Din cei aproximativ 8000ml lichide, 99% sunt
resorbite la nivelul tubului digestiv si doar 100
ml vor fi eliminate prin scaun.
Aceasta reprezinta doar 4% din lichidele
eliminate zilnic, restul parasind organismul prin
plamani si rinichi.
 MOTILITATEA SI DEFECATIA
Contractiile musculaturii netede circulare (teniile) a
intestinului gros antreneaza o miscare de segmentatie la un
ritm foarte lent (o ora si treizeci de minute).

Progresiunea continutului colic este lenta, iar materiile

persista in colon apoximativ 18-24 de ore. Bacteriile dispun deci
de timpul necesar pentru a se multiplica. De 3-4 ori/zi, de
obicei dupa mese, o unda de contractie intensa, numita
miscare de masa, se va deplasa rapid de la segmentul
transvers al colonului catre rect.

Tonusul parasimpatic creste contractiile segmentare, in

timp ce influxurile simpatice diminueaza contractiile colice.
 Anusul, segmentul terminal al rectului, este
inchis printr-un sfincter anal intern, constituit din
muschi neted si un sfincter anal extern (muschi
striat).

Distensia peretelui rectal, indusa de miscarea

de masa a materiilor fecale, initiaza reflexul de
defecatie, care este mediat nervos.
 Nevoia constienta de
defecatie, mediata de
mecanoreceptori este indusa
de distensia rectala.

Raspunsul reflex consta

intr-o contractie a rectului
( 1 ), o relaxare a
sfincterului anal intern, dar
si o contractie a sfincterului
anal extern, precum si o
crestere a activitatii peristaltice
a colonului sigmoid ( 2 ).

In final, presiunea
intrarectala atinge un nivel
care va induce o relaxare a
sfincterului anal extern
permitand expulzia scaunelor
( 3 ).
 Defecatia
Este asistata printr-o inspiratie profunda urmata de
inchiderea glotei si de o contractie a musculaturii toracice si
abdominale care creste presiunea intraabdominala.
Aceasta crestere de presiune este transmisa continutului
colonului si rectului.

Manevra este numita manevra Valsalva si consta in

cresterea presiunii toracice, avand ca efect cresterea
tranzitorie a presiunii arteriale si scaderea returului
venos cardiac.

Modificarile cardiovasculare secundare contractiilor

excesive din cursul defecatiei pot declansa un accident vascular
cerebral sau un infarct miocardic in special la persoanele
varstnice, constipate, suferind de o boala cardiovasculara.
DIGESTIA SI ABSORBTIA
ALIMENTELOR

PROF.DR NECHITA AUREL

 DIGESTIA SI ABSORBTIA GLUCIDELOR

Un adult ingera zilnic aproximativ 300-350g glucide,

reprezentand 50-60% din caloriile provenite din
alimentatie, in timp ce un copil intre 3 si 5 ani
ingera aproximativ 150-200g glucide.
Glucidele din alimentatie sunt reprezentate in
proportie de 50-60% de polizaharide mari (amidon)
si 40-50% de dizaharide (zaharoza si maltoza, etc).
 1. DIGESTIA POLIZAHARIDELOR

Amidonul, principalul polizaharid din alimentatie este

format din : amiloza (20%)si amilopectina (80%).
Digestia amidonului incepe in cavitatea bucala, unde
sub actiunea unei α-amilaze salivare este hidrolizat
pana la stadiu unui dizaharid – maltoza.
Hidroliza finala se produce sub actiunea unei α-
amilaze pancreatice, care actioneza eficient la un pH
alcalin si rezulta maltoza si dextrine.
Ambele α-amilaze sunt dependente de Ca 2+ si activate
de Cl- .
Cele doua enzime au o structura moleculara si
imunologica asemanatoare, fiind formate dintr-un
singur lant polipeptidic a carui sinteza a fost
comandata de un grup de gene situate pe
cromozomul 1.
 2. DIGESTIA OLIGOZAHARIDELOR

Oligozaharidele sunt reprezentate de dizaharide formate din

doua molecule.

Principalele dizaharide sunt:

Maltoza ( 2 molecule de glucoza)

Zaharoza(sucroza) (o molecula de glucoza si una de fructoza)

Lactoza (o molecula de galactoza si una de glucoza )

Trehaloza (doua molecule de glucoza)
 3. MONOZAHARIDELE
Reprezinta produsii de digestie finala, rezultati din
hidroliza dizaharidelor sub actiunea unor enzime
specifice α-glucozidaze (zaharaza-izomaltaza,
glucoamilaza, lactaza, trehalaza).
Activitatea enzimelor este absenta la nivelul
criptelor si maxima la nivelul vilozitatilor, actiunea
lor variind in functie de zona: zaharaza si lactaza
actioneaza la nivelul mucoasei duodenale si in
special la nivelul primei anse jejunale, iar maltaza
are o actiune maxima la nivelul ileonului terminal.
Toate cele 3 hidrolaze au o activitate optima la un
pH usor acid = 5.
 3. ABSORBTIA MONOZAHARIDELOR

Monozaharidele fiind molecule hidrofile nu pot fi transportate prin

difuziune prin membrana enterocitara si nici la nivelul jonctiunilor
intercelulare datorita dimensiunilor, difuziunea fiind permisa numai
pentru moleculele hidrosolubile cu diametrul sub 0,3mm.

Absorbtia monozaharidelor necesita un sistem de transport specific,

reprezentat de o proteina transportoare, o sursa de energie si o
enzima de tip ATP-aza. Proteina transportoare are o slaba afinitate
pentru substrat si este hidrofoba.
 Sistemul de transport al monozaharidelor

Este un sistem de transport care intra in actiune atunci

cand concentratia extracelulara a glucozei este peste
50mM.
Acest transport se face prin partea bazolaterala a
membranei enterocitului, permitand transportul glucozei
si fructozei si nefiind influentat de gradientul cationilor.
Transportorul este o proteina cu greutate moleculara
mare, care se situeaza la nivelul enterocitelor,
hepatocitelor, celulelor tubulare renale.
 Transportul glucozei si galactozei este
asigurat prin sistemul de transport al Na+,
in timp ce fructoza beneficiaza de un alt
sistem de transfer. Acest sistem
actioneaza cu predilectie la nivelul
jejunului si mai putin la nivelul ileonului.
A) Sistemul de transport al Na+ si glucozei

In prezenta Na+, glucoza se lega de

cotransportor pentru a putea patrunde in
celula.
Na+ si glucoza traverseaza impreuna
membrana celulara, admitandu-se ca este
necesar transportul a doua molecule de Na+
pentru a transfera o molecula de glucoza.
Gradientul de Na+ este mentinut de
catre ATP-aza Na- K dependenta.
 B) Sistemul de transport al fructozei

Intrarea fructozei in celula se face printr-un

sistem de transport facilitat reprezentat
printr-o proteina cu greutate moleculara
mare, localizata la nivelul marginii “in perie” a
enterocitelor, sinteza sa fiind comandata de o
gena situata pe bratul scurt al cromozomului .
Acest sistem difera de sistemul
Na – glucoza, care este dependent de energie.
 DIGESTIA SI ABSORBTIA
PROTEINELOR

Digestia proteinelor incepe in

stomac sub actiunea pepsinei si a
acidului clorhidric gastric si continua in
portiunea duodeno-jejunala a intestinului
subtire sub influenta proteazelor
pancreatice si a peptidazelor intestinale.
Fragmentele proteice vor fi ulterior
scindate pana la stadiul de aminoacizi si
polipeptide mici care vor fi absorbite in
celulele epiteliale intestinale.
In final, 90-98% din proteine vor fi
absorbite sub forma de aminoacizi, iar
restul vor fi excretate prin fecale.
DIGESTIA GASTRICA A PROTEINELOR

La nivelul cavitatii bucale, proteinele alimentare vor fi dilacerate prin procesul de

masticatie si imbibate cu saliva.
Sub actiunea HCl secretat de celulele parietale gastrice, la un pH de 2-4,
proteinele vor fi denaturate iar enzimele proteolitice gastrice (pepsinogene Pg)
vor fi activate prin transformarea in pepsine.
Exista doua grupe de enzime Pg a caror sinteza este comandata de gene situate
pe cromozomul 6:
- Pg A sau I, reprezentate de 5 isoenzime notate Pg 1-5, sunt sintetizate in
celulele principale si celulele clare ale glandelor fundice; ele asigura trei sferturi
din activitatea peptica totala;
- Pg C sau II sintetizate de glandele fundice, celulele mucoase ale glandelor
antrale, pilorice dar si de glandele Brunner din mucoasa duodenala, au fost
notate Pg 6 si 7, si asigura numai un sfert din activitatea peptica totala.
 DIGESTIA INTESTINALA A PROTEINELOR
In portiunea duodeno-jejunala a
intestinului, proteinele sufera un proces
de digestie sub influenta endo si exo
proteazelor pacreatice: tripsina,
chimotripsina, elastaza si
carboxipeptidazele A si B.
Aceste peptidaze sunt secretate sub
forma inactiva, activarea lor fiind facuta
de catre enterochinaza.
Sub actiunea peptidazelor pancreatice,
majoritatea proteinelor sunt scindate in
aminoacizi si polipeptide mici
(dipeptide, tripeptide).
Acestea vor fi scindate la randul lor, la
nivelul marginii „in perie”, in aminoacizi
si apoi vor fi absorbite in enterocit.
ABSORBTIA INTESTINALA A PROTEINELOR

Exista doua modalitati de absorbtie a peptidelor :

1.Polipeptidele pot traversa marginea „in perie” a

enterocitului utilizand un sistem de transport propriu,
fiind ulterior hidrolizate in enterocit sub actiunea
peptidazelor solubile intracelulare;

2.Peptidele sunt initial hidrolizate de catre peptidazele

membranale si apoi absorbite sub forma de aminoacizi.
 Exista cel putin 20 de peptidaze intestinale la nivelul
membranei luminale a celulelor epiteliale intestinale, ele fiind
specifice legaturilor polipeptidice pe care le desfac:

-3 aminopeptidaze care elibereaza aminoacizi sau dipeptide;

-2 carboxipeptidaze care elibereaza aminoacizi sau dipeptide ;
-1-2 endopeptidaze;
-1 γ-glutamil transpeptidaza;
-1 dipeptidaza
Aminopeptidazele neutre actioneza cu predilectie la nivelul
jejunului si ileonului, iar aminopeptidaza acida la nivelul
ileonului.
Cu exceptia γ-glutamiltranspeptidazei, peptidazele
membranale au o structura glicoproteica, fiind amplasate la
nivelul marginii „in perie”.
Au fost descrise mai multe tipuri de amino-peptidaze:

-aminopeptidaza neutra (APN) cu afinitate pentru tri si tetrapeptide

-aminopeptidaza acida (APA) actioneza asupra peptidelor pe extremitatea N-
terminala
-aminopeptidaza W, dependenta de Zn, are o afinitate crescuta pentru di si
tripeptide
-dipeptidilpeptidaza IV (DPP IV) este o serinproteaza, localizata la nivelul ileonului

Carboxipeptidazele sunt mai putin cunoscute, descriindu-se o carboxipeptidaza P

si o dipeptidilpeptidaza. Acestea actioneaza la extremitatea C-terminala a
peptidelor bogate in prolina.
γ-glutamiltranspeptidaza scindeaza acidul glutamic de glutation, precum si alte
peptide care contin un rest γ-glutamil.
Transportul peptidelor

Depinde de gradientul de H+ (pH 5,5-6 la nivelul

microvilozitatilor si pH 7-7,2 in enterocit) si de
gradientul electrochimic existent pe ambele parti ale
membranei microvilozitare.
Acesta se obtine prin schimbul unui H+ contra unui
Na+,la nivelul polului apical al celulei, iar la nivelul
polului bazal, pompa de Na+ (Na – K - ATP-aza) va
scadea concentratia intracelulara de Na + si va mentine
gradientul electrochimic (schimb de 3 Na+ contra 2 K+).
Peptidazele citoplasmatice:

-Glicin- Leucin- dipeptidaza care actioneaza in partea

proximala a intestinului subtire, producand hidroliza
terminala a peptidelor;
-prolidaza care actioneaza asupra dipeptidelor a caror
extremitate N-terminala este prolina;
-aminotripeptidaza care actioneaza exclusiv asupra
peptidelor care au la extremitatea N-terminala un aminoacid
neutru sau prolina.

Peptidazele citoplasmatice joaca un rol important in

digestia terminala a proteinelor, actiunea lor fiind
complementara: peptidazele microvilozitare scindeaza
proteinele in di- si tri-peptine, iar peptidazele citoplasmatice
asigura hidroliza intracelulara finala a dipeptidelor si a
majoritatii tripeptidelor.
S-au descris mai multe tipuri de sisteme de transport pentru aminoacizi si peptide.

Sistemul de transport principal al aminoacizilor neutri sau sistemul B0, localizat

la nivelul membranei microvilozitare, asigura patrunderea in enterocit a majoritatii
aminoacizilor (Gli, Ala, Ser, Thr, Tri, Met, Val, Leu, Izoleu, Cis, Phe). Transferul
aminoacizilor neutri depinde de gradientul electrochimic al Na+ existent de ambele parti
ale membranei. Aminoacizii neutri stimuleaza curentul de iesire si absorbtie a Na+,
modificand capacitatea sistemului de transport, iar afinitatea sa pentru transportul
aminoacizilor este cu atat mai mare cu cat concentratia Na+ extracelular este mai mare
(transportul a 2 Na+ pentru un aminoacid).

Sistemul de transport al aminoacizilor bazici B + 0 are o afinitate crescuta pentru

aminoacizii dibazici (Arg, Lis, Orn, Cis) si pentru aminoacizii neutri 0.

Sistemul de transport al aminoacizilor dicarboxilici X-AG este strict cuplat cu

transportul Na+ (cotransport neelectrogenic) si este specific pentru acidul glutamic si
acidul aspartic.
 DIGESTIA SI ABSORBTIA LIPIDELOR
Digestia lipidelor incepe in
stomac sub actiunea lipazei
gastrice si va continua in
intestinul subtire sub actiunea
lipazei pancreatice.
Aceasta catalizeaza ruptura
legaturilor acizilor grasi la
nivelul primului si celui de al
treilea atom de carbon al
glicerolului, ducand la aparitia
a doi acizi grasi liberi si a
unui monoglicerid.
Trigliceridele au molecula
formata dintr-un nucleu de
glicerol si trei acizi grasi.
 Digestia grasimilor se desfasoara in trei
etape:

1.Emulsionarea lipidelor de catre

sarurile biliare;
2.Lipoliza gastrica si pancreatica;
3.Resinteza trigliceridelor in enterocit si
transferul lor in circulatie sub forma de
chilomicroni.
1. SARURILE BILIARE SI SOLUBILIZAREA
MICELARA

Lipidele sunt substante insolubile sau

putin solubile in apa.
Digestia acestor vezicule este initial
minima, dar ulterior acestea se vor diviza
in numeroase microvezicule cu diametru
sub 1mm. Aceasta va duce la cresterea
suprafetei lor de contact cu enzimele.
Acest proces a fost numit emulsificare.
Sarurile biliare secretate in bila, de catre
ficat, reprezinta principalii agenti
emulsifianti.
 Fosfolipidele sunt
constituite din doua lanturi de
acizi grasi, apolari, legati de
glicerol, iar al treilea carbon al
acestuia este legat de o
grupare fosfat ce poate fi
schimbata.
Sarurile biliare sunt
reprezentate de glicocholat,
glico chenodezoxicholat,
glico dezoxicholat,
taurocholat,
tauro chenodezoxicholat,
tauro dezoxicholat .
Principalii acizi biliari
sintetizati la nivelul ficatului,
plecand de la colesterol, sunt
acidul cholic si acidul
chenodezoxicholic, produsi in
raport de 3:2
Concentratia miceliara critica

Digestia lipidelor este accelerata prin emulsificare, dar

absorbtia lor, in prezenta lipazei (insolubila in apa), va fi
foarte lenta in absenta sarurilor biliare.
Acestea se gasesc in concentratii diferite, cuprinse intre 1-
4 mmol/l, numita „concentratie micelara critica” si au
tendinta de a forma agregate multimoleculare numite
micelii (diametru de 4-7nm).
Miceliile sunt formate din saruri biliare, acizi grasi,
monogliceride si fosfolipide.
2. LIPOLIZA GASTRICA SI PANCREATICA

Lipoliza gastrica are loc sub actiunea lipazei gastrice,secretata de celulele

principale ale glandelor fundice, cu actiune optima la un pH de 4,5-5,5 fiind
inactivata de catre sarurile biliare si tripsina. Ea hidrolizeaza trigliceridele cu
lanturi lungi, dar si cu lanturi scurte, precum si acizii grasi. Sub actiunea lipazei
gastrice sunt hidrolizate aproximativ 10% din trigliceride, in timp ce in duoden si
in ileon sub actiunea lipazei pancreatice sunt hidrolizate aproximativ 90% din
lipide.

Lipoliza pancreatica are loc dupa o prealabila emulsionare a lipidelor de

catre sarurile biliare. Aceasta consta in fragmentarea globulelor de grasime in
picaturi mai mici, astfel incat lipaza sa poata actiona la suprafata acestora.
Sub actiunea lipazei pancreatice si in mai mica masura a lipazei intestinale,
lipidele sunt scindate in monoglicerice si acizi grasi.
 Pancreasul secreta mai multe enzime cu
actiune lipolitica:

-Lipaza pancreatica
-Carboxilesterhidrolaza- in prezenta sarurilor
biliare ea actioneaza si asupra trigliceridelor cu lanturi
lungi, esterilor de colesterol si vitaminelor liposolubile.
Actiunea esterazei este complementara actiunii
lipazei, care nu actioneaza asupra trigliceridelor.
-Fosfolipaza A2 - este singura lipaza pancreatica
secretata sub forma de proenzima (por fosfolipaza
A2), care este activata de tripsina.
3. RESINTEZA TRIGLICERIDELOR SI FORMAREA
CHILOMICRONILOR

Trigliceridele si acizii grasi liberi traverseaza membrana

microvilozitara cu ajutorul a doua proteine
transportoare, specifice: L-FABP- care are o afinitate
crescuta pentru acizi saturati si I-FABP cu afinitate
pentru acizi saturati si nesaturati.
Dupa traversarea membranei celulare, monogliceridele
si acizii grasi patrund in reticulul endoplasmic neted,
unde sunt reesterificati in trigliceride, prin activarea
acizilor grasi liberi in acyl-CoA sub actiunea acyl-CoA
sintetazei in prezenta ATP si Mg2+.
 Lipidele resintetizate intracelular se agrega in mici
picaturi acoperite de proteine, care au un rol
emulsifiant similar cu cel al sarurilor biliare.
Veziculele ce contin picaturi lipidice vor trece in
aparatul Golgi, unde vor fi metabolizate, dupa care
vor fuziona cu membrana plasmatica, trecand in
lichidul interstitial.
Aceste micromolecule poarta numele de
chilomicroni si vor avea o structura cu componenta
lipidica dispusa central, portiunea polara fiind situata
la suprafata, iar invelisul va fi format din β
lipoproteinele sintetizate in reticulul endoplasmic al
celulei.
 Chilomicronii

Contin trigliceride, fosfolipide, colesterol si vitamine

liposolubile, vor traversa membrana bazolaterala a
enterocitului si vor fi excretati, prin exocitoza in spatiul
intercelular, dupa care vor trece in vasele limfatice
intestinale, apoi in canalul toracic si de aici, prin vena
cava inferioara in circulatia generala.
Nu patrund in capilarele sanguine pentru ca membrana
lor bazala nu permite acest lucru, in timp ce chiliferele
nu prezinta membrana bazala, dar au in schimb spatii
intercelulare prin care acestia trec in limfa.
 ABSORBTIA VITAMINELOR

Vitaminele liposolubile (A,D,E,K) urmeaza calea de

absorbtie a grasimilor. Ele sunt solubilizate in micelii si
de aici vor fi absorbite in celule si transferate in spatiul
interstitial.

Vitaminele hidrosolubile sunt absorbite prin

difuziune sau transport mediat, cu exceptia vitaminei
B12, care are o molecula ionizanta foarte mare.
 Pentru a fi absorbita
vitamina B12 trebuie sa se fixeze
pe o proteina secretata de
celulele gastrice secretorii de
acid (factorul intrinsec).
Factorul intrinsec impreuna
cu vitamina B12 se fixeaza pe
receptorii specifici din celulele
epiteliale din partea distala a
ileonului, de unde va fi
absorbita prin endocitoza.
Lipsa de absorbtie a
vitaminei B12 va duce la aparitia
anemiei Biermer (gastrectomii,
distrugerea autoimuna a
celulelor parietale, excizia sau
disfunctia ileonului distal).
 ABSORBTIA APEI

Apa este cea mai abundenta substanta din chimul

alimentar.
Aproape 8 l de apa ingerata si secretata patrunde
zilnic in intestin; 80% se reabsoarbe in intestinul
subtire, iar 1,5 l vor trece in colon.
Stomacul absoarbe cantitati mici de apa deoarece
nu poseda mecanismele de absorbtie a solutiilor care
creaza gradientele osmotice necesare absorbtiei.
Membranele epiteliale ale intestinului subtire sunt
foarte permeabile pentru apa, notandu-se o difuziune
neta a apei prin epiteliu atunci cand exista o diferenta
de concentratie a apei prin absorbtia activa a solutiilor.
 ABSORBTIA METALELOR

Ionii de Na+ sunt transportati activ, ei constituind

solutia cea mai abundenta din compozitia chimului.
Absorbtia Na+ este un proces activ legat de pompa
Na –K - ATP printr-un mecanism similar cu reabsorbtia
tubulara renala a apei si Na+.
Ionii de Ca2+ si bicarbonat se absorb impreuna cu
Na+, constituind astfel majoritatea solutiilor absorbite.
K+,Mg2+ , Ca2+ , etc se absorb la fel ca si Fe2+ Zn2+
si I-.
 FIERUL

Fierul este un element indispensabil sanatatii, deoarece

intra in componenta hemoglobinei si a majoritatii
enzimelor. Numai 10% din fier se absoarbe prin sange.
Fierul ionizat este transportat activ in celulele epiteliale
intestinale, fiind apoi incorporat in feritina, un complex
proteina – fier, care se comporta ca un rezervor de fier
intracelular.
Fierul absorbit care nu se fixeaza pe feritina, ramane liber
in circulatie, distribuindu-se in tot organismul sub forma
legata de o proteina plasmatica –transferina.
Cea mai mare parte a fierului legat de feritina, din celulele
epiteliale, se reintoarce in lumenul intestinal, de unde se
elimina prin scaun odata cu celulele vilozitare distruse.
MECANISMELE DE REGLARE
ALE FUNCTIILOR DIGESTIVE
Reflexele gastro-intestinale sunt declansate de un numar
relativ restrans de stimuli:

*Distensia peretelui;
*Osmolaritatea chimului;
*Aciditatea chimului;
*Concentratia produsilor de digestie (monozaharide, acizi
grasi, pepsine, acizi aminati).

Acesti stimuli actioneaza asupra receptorilor localizati in

peretele tractului digestiv (mecanoreceptori, osmoreceptori,
chemoreceptori), declansand reflexe ce modifica activitatea
efectorilor (musculatura peretelui tractului digestiv si
glandele exocrine care secreta substante in lumen).
 REGLAREA NERVOASA

Tractul digestiv are un sistem nervos propriu,

numit sistemul nervos enteric, constituit din
doua retele nervoase: plexul mienteric si plexul
submucos.
Plexul mienteric intervine in activitatea
muschiului neted, iar plexul submucos in
activitatea secretorie.
Sistemul nervos enteric contine neuroni
adrenergici si colinergici, dar si neuroni care
elibereaza alti neurotransmitatori (oxidul nitric,
neuropeptide si ATP).
 Sistemul nervos central poate influenta
motilitatea si activitatea secretorie a tractului
gastro-intestinal.

Se disting doua tipuri de arcuri reflexe

nervoase:
-Reflexe scurte, provenite din receptori, care
traverseaza plexurile nervoase catre celulele
efectoare;
-Reflexele lungi, provenite din receptori, care
ajung la sistemul nervos central prin caile
aferente si care se intorc la celulele efectoare
prin fibrele nervoase autonome.
 REGLAREA HORMONALA

Hormonii care controleaza sistemul gastro-intestinal

sunt secretati de celulele endocrine, situate in epiteliul
gastric si intestinal.
Au fost depistate numeroase substante susceptibile de
a se comporta ca niste hormoni gastro-intestinali:
secretina, colecistokinina (CCK), gastrina, peptidul
insulinotrop glucodependent (GIP), etc.
Aceste substante ca si alti hormoni potentiali se
regasesc in sistemul nervos central si in neuronii
plexului gastro-intestinal, unde actioneaza ca
neurotransmitatori sau neuromodulatori .
 FAZELE CONTROLULUI GASTRO-INTESTINAL

In functie de situarea receptorilor unde se exercita

stimularea, controlul nervos si hormonal poate fi divizat in trei
faze:
Faza cefalica este initiata prin stimularea receptorilor
encefalici prin: vedere, miros, gustul alimentelor, masticatie si
stari emotionale. Caile eferente ale acestor reflexe sunt
reprezentate de fibrele parasimpatice ale nervului vag;
Faza gastrica este reprezentata de patru tipuri de stimuli
care declanseaza reflexele: distensia, aciditatea, acizii aminati si
peptidele. Raspunsurile la acesti stimuli sunt mediate prin
reflexe scurte, lungi (vagale) si prin eliberare de gastrina;
Faza intestinala este declansata de stimulii interni din tractul
digestiv: distensia, aciditatea, osmolaritatea si diversii produsi
de digestie. Aceasta faza este mediata de reflexe scurte, lungi
precum si de hormoni (secretina, CCK, GIP secretati de celulele
endocrine din intestinul subtire).