Sunteți pe pagina 1din 155

CURSUL XII

APLICAREA PROTEZELOR
PARŢIALE ÎN CAVITATEA
BUCALĂ
Adaptarea protezei parţiale acrilice până în
stadiul de integrare în organism se face
din punct de vedere:
 Mecanic – proteza să aibă în stadiul final o

configuraţie corespunzătoare ansamblului


morfologic al aparatului dento-maxilar,
adică să fie precisă pe câmpul protetic;
 Biologic – proteza în ansamblul ei trebuie:
 Să fie tolerată de ţesuturile cu care vine în
contact;
 Să refacă în condiţiile cele mai bune funcţiile
aparatului dento-maxilar;
 Să fie acceptată psihic de către pacient.
Aplicarea protezei în cavitatea bucală
(adaptarea mecanică) pretinde un consum de
timp mult mai mare decât alte faze clinice,
care depinde de corectitudinea fazelor de
laborator. Această aplicare implică:
CONTROLUL PROTEZEI
ÎNAINTE DE APLICARE
Înainte de sosirea pacientului se
inspectează protezele pentru a vedea
dacă:
 Faţa externă a protezei este corect şi
uniform lustruită, fără imperfecţiuni;
 Faţa internă a protezei nu prezintă urme
de gips sau plumb de la zonele foliate;
 Trecerea de la zonele de foliere la restul
bazei se face lin, nu cu muchii ascuţite;
 Limita posterioară a protezei maxilare se
termină pierdut în grosime;
 Marginile protezei sunt rotunjite, fără
muchii ascuţite;
 Dinţii sunt poziţionaţi corect şi bine
retenţionaţi în acrilatul bazei;
 Croşetele sunt bine retenţionate în
acrilatul bazei, nu au urme de zgârieturi şi
au vârfurile rotunjite;
 Protezele sunt curate.
Toate deficienţele constatate vor fi
remediate înainte de venirea pacientului.
După sosirea acestuia în cabinet, se trece
la adaptarea protezei parţiale acrilice în
cavitatea orală. Înainte de aplicare,
protezele sunt spălate în faţa pacientului
cu perie şi săpun şi apoi sunt bine clătite
cu apă rece.
Totodată se face şi toaleta câmpului
protetic, îndepărtând urmele de alimente
sau tartru. Concomitent se vor da indicaţii
pacientului privind inserţia şi dezinserţia
protezei, avertizându-l şi asupra noiii
senzaţii pe care o va avea.
IMPERFECŢIUNI ALE BAZEI
PROTEZEI: 1) MARGINI ASCUŢITE;
2) ASPERITĂŢI; 3) PLUSURI
 Dacă se constată margini ascuţite,
asperităţi sau plusuri, acestea se şlefuiesc
cu freze sau pietre adecvate;
 Vârfurile ascuţite ale croşetelor se
rotunjesc cu pietre mici sau discuri mici de
carborundum ataşate la piesa dreaptă.
Adaptarea protezei parţiale în cavitatea
bucală cuprinde două aspecte distincte:
 Adaptarea mecanică pe câmpul protetic;
 Adaptarea biologică a protezei parţiale.
1. Adaptarea mecanică pe câmpul
protetic cuprinde mai mulţi timpi:
 Inserţia protezei;
 Corectarea porţiunilor care produc
disconfort la aplicarea protezei;
 Controlul stabilităţii protezei;
 Adaptarea în ocluzie;
 Adaptarea croşetelor;
 Controlul fizionomiei.
Adaptarea protezelor parţiale acrilice, aşa
cum sunt ele confecţionate, este destul de
dificilă, pentru că metodele tehnice de
laborator sunt simple şi imprecise. Atunci
când ele sunt realizate pe un model de
lucru care nu este corect foliat şi
deretentivizat aplicarea lor este aproape
întotdeauna imposibilă fără prelucrarea
locaşurilor în care pătrund dinţii.
Inserţia protezei se face prin tatonare,
pentru găsirea celui mai potrivit ax. Dacă
apar obstacole, acestea vor fi depistate cu
ajutorul hârtiei de articulaţie. Obstacolele
sunt localizate de obicei proximal, în
vecinătatea dinţilor existenţi, dar pot exista şi
porţiuni ale bazei care impiedică inserţia. Prin
şlefuire atentă, din apropape în aproape, fără
a atinge croşetele, proteza va fi adaptată
până când va lua contact cu suprafaţa
întregului câmp protetic, fără să basculeze.
 În cazul edentaţiilor intercalate cu dinţi
înclinaţi, dacă nu s-a făcut corect
deretentivizarea, trebuie să se şlefuiască
toată porţiunea acrilică care pătrunde în
zona retentivă a dintelui. Şlefuirea trebuie
făcută cu multă răbdare, din aproape în
aproape, fiecare probă executându-se în
acelaşi ax de inserţie. Operaţia este dificilă
şi nesigură, din care cauză placa acrilică
pierde uneori cotactul cu dintele restant.
Dacă există spaţiu între marginea plăcii
protezei şi dintele stâlp, - deci dispare
efectul de reciprocitate al plăcii, - croşetul
exercită presiuni orizontale provocând:
 Deplasarea dintelui;
 Îmbolnăviri parodontale şi pierderea
dintelui mai repede;
 Pătrunderea alimentelor şi iritarea
parodonţiului marginal.
Dacă au apărut astfel de spaţii se
recomandă completarea lor cu acrilat
autopolimerizabil direct în gura
pacientului, după ce porţiunea
subecuatorială a fost complet
deretentivizată cu un material de obturaţie
provizorie de bună calitate.
 În unele situaţii croşetele împiedică inserţia.
În acest caz se încearcă dezactivarea lor,
operaţie care trebuie făcută cu multă
îndemnare şi discernământ;
 Uneori segmentele intermediare ale
croşetelor, care asigură elasticitatea
acestora, rămân prinse în acrilatul bazei din
cauza neglijenţei tehnicianului dentar.
Medicul trebuie să elibereze aceste porţiuni
folosind freze cilindro-conice sau sferice
mici, fără să atingă sârma;
 Dacă marginile şeilor sunt prea mult
extinse peste mucoasa mobilă, se vor
reduce cu grijă până la limitele mucoasei
pasiv-mobile, pentru a evita apariţia
leziunilor marginale în faza de adaptare.
Corectarea porţiunilor care produc
disconfort la aplicarea protezei:
Dacă pacientul acuză zone dureroase pe
câmpul protetic:
 Se identifică aceste zone şi se marchează
cu creionul chimic pe mucoasă;
 Se inseră proteza în cavitatea bucală;
 După îndepărtarea ei rămân marcate pe
proteză porţiunile care trebuie retuşate;
 Aceste sunt şlefuite cu freze sau pietre.
Zonele de suprapresiune se pot identifica cu
silicon de control sau cu pastă indicatoare
de presiune. Tehnică:
 Se aplică pasta indicatoare pe faţa internă a
protezei;
 Se inseră proteza în cavitatea bucală şi se
exercită o presiune moderată;
 Se îndepărtează proteza din gură şi se
examinează faţa internă. Zonele de
suprapresiune apar ca zone de acrilat de pe
care pasta indicatoare s-a şters în totalitate;
 Se îndepărtează o cantitate foarte mică de
acrilat din aceste zone cu pietre de mărimi
potrivite;
 Operaţia se repetă până când pasta
indicatoare, aplicată din nou, rămâne în
strat uniform pe faţa mucozală a protezei.
Controlul stabilităţii protezei:
 Se verifică absenţa basculării transversale
a protezei prin presiuni digitale alternative
pe feţele ocluzale ale protezei. Cauzele
basculării pot fi:
 Montarea dinţilor laterali în afara crestei;
 Atrofii accentuate ale osului maxilar;
 Rezilienţă crescută a mucosei fixe;
 Folierea insuficientă a torusului maxilar.
 Se controlează extinderea corectă a
protezei mandibulare pe tuberculul
piriform, pe cele 2/3 anterioare ale
acestuia, până la inserţia ligamentului
pterigo-mandibular. Acoperirea corectă a
tuberculului piriform contribuie la
împiedicarea deplasării spre distal a
protezei mandibulare.
Adaptarea în ocluzie:
Se face complet din prima şedinţă.
Cauzele impreciziei ocluzale pot fi:
 Utilizarea ocluzoarelor ce nu permit
mişcări de lateralitate;
 Modificări volumetrice inerente tehnologiei
acrilatelor;
 Erodări ale gipsului antagoniştilor;
 Când modelul de lucru şi baza protezei se
găsesc în una din jumătăţile tiparului iar
dinţii artificiali în cealaltă jumătate, iar cele
două părţi nu au fost strânse suficient în
momentul ambalării, ducând la înălţarea
ocluziei. La arcadele artificiale
confecţionate în tipar cu val nu apar
modificări ale ocluziei.
Înainte de controlul rapoartelor ocluzale se
verifică dacă nu cumva în zona distală se
ating:
 Şeile între ele;
 O şa cu dinţii antagonişti;
 O şa cu tuberozitatea sau tuberculul
piriform al maxilarului opus.
În astfel de situaţii se desfiinţează aceste
contacte, chiar dacă uneori apar perforaţii
ale şeii în dreptul tuberozităţii sau se
scurtează distal şaua mandibulară.
Ocluzia trebuie perfectată de la început
pentru a se asigura funcţionalitatea
protezei în condiţii cât mai fiziologice şi
pentru a nu supune pacientul unor eforturi
de adaptare la o situaţie anormală.
Observaţie
O greşeală a unora dintre medici e să lase
ocluzia la protezele cu sprijin mucozal mai
înaltă cu 1 mm spunând că după 2-3 zile
de la aplicare protezele se înfundă şi dinţii
restanţi ajung în contact corect. În aceste
zile toată sarcina ocluzală se transmite
numai prin dinţii artificiali asupra osului,
provocându-i astfel o atrofie marcantă şi
rapidă.
Cât timp se urmăreşte o echilibrare în
centric totdeauna hârtia de articulaţie se
pune simultan pe ambele părţi. Dacă hîrtia
se pune pe o singură parte pacientul va fi
tentat să ducă mandibula de partea
respectivă.
Ajustarea ocluzie se face în mod curent
prin şlefuirea punctelor ocluzale de contact
prematur marcate cu ajutorul hârtiei de
articulaţie, până se deblochează mişcările
mandibulei în toate sensurile.
Se mai poate folosi ceara ocluzală moale,
strânsă între arcadele dentare, indicând
locul de interferenţă maximă după gradul
de transparenţă. Există şi un indicator
Kerr, adeziv numai pe partea care se
lipeşte de arcada artificială şi se toceşte în
dreptul contactului maxim.
Pacientul poate colabora cu medicul în
această adaptare dacă este instruit cum
să-şi utilizeze simţul ocluzal. Pacientul
astfel avertizat poate indica cu mare
precizie dintele şi cuspidul care vine primul
în contact cu antagoniştii, când arcada
mandibulară se apropie foarte încet de cea
maxilară. Controlul se repetă după fiecare
şlefuire, până ce pacientul simte contacte
multiple în toate mişcările mandibulare.
 După şlefuirea suprafeţelor ocluzale, în
vederea adaptării, trebuie să se facă
remodelarea lor anatomică cu şanţuri şi
cuspizi, pentru a se asigura eficienţa
masticatorie în zdrobirea şi triturarea
alimentelor.
 Când se aplică proteze antagoniste, se
consideră drept arcadă naturală cea cu
mai mulţi dinţi naturali şi se adaptează
proteza antagonistă după aceasta.
După aplicarea ambelor proteze şi
adaptarea în ocluzie, pacientul poate
acuza dureri care se pot localiza pe
creasta alveolară, la nivelul mucoasei de la
marginea protezei, în dreptul
tuberozităţilor şi mai ales în zonele
retentive ale procesului alveolar. În
locurile unde pot fi depistate, proteza se
retuşează cu pietre adecvate sau freze de
acrilat.
Când nu se pot stabili cu precizie zonele
dureroase este bine să se amâne
modificarea protezei la o şedinţă
următoare când pe mucoasă apar leziuni
vizibile de decubit. Zonele unde apar cel
mai frecvent leziuni sunt:
 La maxilar în dreptul:
 Tuberozităţilor;
 Crestelor zigomato-alveolare;
 Frenului buzei;
 În dreptul exostozelor rezultate în urma
extracţiilor.
 La mandibulă în dreptul:
 Premolarilor;
 Crestelor oblice externe;
 Tuberculului piriform;
 Frenului buzei;
 Frenului limbii.
Adaptarea croşetelor:
De regulă, croşetele şi celelalte elemente
de menţinere, stabilizare şi sprijin se
aplică corect pe dinţi, dacă nu au survenit
modificări în timpul ambalării, presării
acrilatului sau prelucrării protezei. Uneori
medicul trebuie să facă mici corectări, cu
mare atenţie pentru a nu fractura
croşetele prin îndoiri repetate. Astfel el
poate face:
 Bizotarea vârfurilor;
 Adaptarea mai intimă pe dinţi;
 Distanţarea de festonul gingival;
 Distanţarea de mucoasă;
 Distanţarea faţă de papila interdentară;
 Activarea sau dezactivarea croşetelor.
Croşetele sunt executate de obicei prin
aprecierea vizuală a zonelor retentive şi nu
prin măsurători precise cu paralelograful.
Din această cauză rareori forţele degajate
de ele sunt în limite fiziologice şi frânează
numai desprinderea involuntară a
protezei.
Controlul eficienţei croşetelor se face
numai în cavitatea bucală, prin tracţiuni
exercitate cu degetul de către medic.
Croşetele se pot adapta prin deplasare
verticală şi orizontală a braţului activ, până
când stabilizarea este bună.
Controlul fizionomiei:
În momentul aplicării protezei crisparea
musculaturii fiind maximă, observaţiile
asupra esteticii pot fi derutante. De aceea
este preferabil ca micile retuşuri asupra
dinţilor sau asupra bazei (subţierea şeilor
frontale) să se facă după aproximativ o
săptămână, atunci când crisparea
musculaturii diminuă sau dispare.
Micile modificări la nivelul dinţilor pot fi:
 Scurtare muchiilor incizale;
 Rotunjirea unor unghiuri;
 Reducerea convexităţilor vestibulare.
După adaptarea mecanică, protezele
trebuie să se întindă strict în limitele
funcţionale ale câmpului protetic, inserţia
şi dezinserţia să se facă cu uşurinţă iar în
momentul ocluziei presiunile să fie uniform
dispersate pe toţi dinţii naturali şi
artificiali.
2. ADAPTAREA BIOLOGICĂ A
PROTEZELOR:

Adaptarea biologică este un fenomen


complex care constituie al doilea ciclu de
tratament, care, de multe ori, este mai
întins în timp şi mai dificil decât primul
ciclu. Această adaptare este dependentă
de:
 Calitatea tratamentelor preprotetice şi
proprotetice;
 Execuţia tehnică a protezei;
 Capacitatea medicului de a conduce
tratamentul protetic;
 Reactivitatea psihosomatică a pacientului,
posibilitatea de a se adapta cu noua
situaţie clinică.
PROTEZA FINITĂ
În reuşita tratamentului pacientul are un rol
hotărâtor. El trebuie informat în decursul
tratamentului pentru a nu fi surprins în
stadiul final al tratamentului de volumul
mare al protezei, de lipsa de confort, de
greutatea în vorbire în primele zile, de
ineficienţa masticatorie iniţială, de
eventualele dureri şi de senzaţia de vomă.
Durata de adaptare este variabilă în funcţie
de tratament şi de capacitatea de adaptare
a pacientului.
 Pacientul trebuie să fie instruit asupra
funcţionalităţii protezei şi asupra sarcinilor ce-
i revin pentru întreţinerea ei în bune condiţii.
 Se prezintă mecanismul de inserţie şi
dezinserţie care trebuie să se facă cu multă
răbdare, prin tracţiuni blânde, totdeauna într-
o anumită direcţie. Nu trebuie să intre în
panică dacă nu găseşte din primul moment
traiectoria de dezinserţie, să nu forţeze, să
împingă la loc proteza pe câmpul protetic şi
să încerce din nou.
 Deficienţele de vorbire dispar în câteva
zile, mai ales când în realizarea protezei s-
au luat măsuri pentru asigurarea spaţiului
necesar limbii, iar elementele de legătură
plasate pe bolta palatină au fost orientate
simetric.
 Igiena protezei este obligatorie după
fiecare masă şi înainte de culcare.
 Este bine ca protezele acrilice să fie
lustruite în laboator la 6 luni atât pentru
păstrarea igienei, cât şi pentru a împiedica
aderenţa alimentelor lipicioase şi a tartrului.
 Îndepărtarea protezelor din gură în timpul
nopţii permite eliberarea căldurii ţesuturilor
subiacente şi relaxarea lor.
Este recomandabil să poarte
protezele noaptea:
 Pacienţii tineri cu edentaţii frontale;
 Pacienţii cu tulburări psihice cauzate de
edentaţie;
 Uneori în bruxism când dinţii restanţi sunt
reduşi ca număr, purtarea protezelor şi
noaptea contribuie la imobilizarea dinţilor
şi la dispersia presiunilor pe o suprafaţă
cât mai extinsă;
 Pacienţii cu proteză totală maxilară şi
proteză parţială terminală mandibulară.
Dacă nu s-ar purta proteza terminală,
dinţii anteriori inferiori ar presa asupra
protezei superioare numai în regiunea
frontală, provocând bascularea ei. Din
cauza basculării s-ar produce atrofia
exagerată numai la nivelul crestei
alveolare frontale. Deci, ori se poartă
ambele proteze, ori niciuna.
Protezele nu vor fi purtate
noaptea în următoarele situaţii:
 Pacienţii care prezintă hipersensibilitate faţă
de materialul acrilic;
 Când proteza a declanşat o stare de
contracţie de tipul bruxismului;
 Pacienţii care acuză o tensiune permanentă
însoţită de tulburări nervoase, fenomene ce
dispar odată cu îndepărtarea protezei;
 Când există pericol de carii.
După aplicarea protezelor, controlul
tratamentului trebuie să se facă
sistematic, pentru a se putea urmări
adaptarea în timp. I se va explica
pacientului necesitatea controlului şi
obiectivele urmărite, pentru a deveni un
colaborator conştient. Trebuie să ştie:
 Pot să apară puncte de interferenţă
ocluzală;
 Pot să apară în timp decubitusuri;
 În timp se produce atrofia crestelor
edentate, urmată de instabilitatea
protezelor cu sprijin mixt;
 Toate deficienţele apărute pot fi rezolvate
numai de către medic.
Presupunând că proteza a fost corect
adaptată la ultima şedinţă, se mai
recomandă un control la 3 zile şi unul la 3
luni pentru că pot apărea modificări ale
câmpului protetic care necesită
recondiţionarea protezei.
INSTRUCŢIUNI PENTRU
PURTĂTORUL DE PROTEZE

 În perioada iniţială de adaptare:


 Să nu îndepărteze proteza din gură în
primele 24 de ore, deoarece va fi
programat în ziua imediat următoare şi
medicul va observa eventualele probleme;
 Senzaţia de “gură plină” şi creşterea
salivaţiei vor trece cu timpul;
 Eventuala senzaţie de vomă poate
dispărea dacă pacientul suge o bomboană
(gen drops);
 Pot apărea puncte sau zone dureroase;
 Dacă are senzaţia că mâncarea nu are
gust, se indică consumul alimentelor şi
băuturilor calde, cu aromă şi miros mai
uşor sesizabile, mai condimentate.
 Alimentaţia cu proteza:
 Alimentele trebuie tăiate în bucăţi mici cu
cuţitul;
 Se va evita consumul alimentelor
lipicioase;
 Masticaţia se va face lent şi cât mai
îndelungat. Niciodată nu va fi la fel ca şi
cu dinţii naturali;
 Cu timpul limba îşi va găsi locul ei.
 Vorbirea cu protezele:
 Durează până când se va obişnui
pacientul;
 Pentru a scurta perioada se recomandă a
se citi cu voce tare;
 A se repeta cuvintele care sunt pronunţate
cu greutate.
 Igiena cavităţii bucale şi a protezelor:
 Pacientul trebuie să cureţe şi să maseze zilnic
gingiile cu o perie moale;
 Protezele se spală cu o perie moale şi cu
săpun obişnuit;
 Este contraindicată folosirea pastei de dinţi la
curăţarea protezelor deoarece este prea
abrazivă;
 În timpul igienizării este bine ca proteza să
fie ţinută deasupra unui vas cu apă, astfel
dacă va cădea nu va suferi avarii;
Protezele pot fi lăsate peste noapte în una
din soluţiile:
 O linguriţă de oţet la un pahar cu apă
odată pe săptămână;
 O soluţie de curăţat proteze din comerţ
(de exemplu Corega – bio formula, tablete
efervescente).
Atenţionări:
 Nu purtaţi protezele peste noapte dacă
medicul vă recomandă expres acest lucru;
 Nu încercaţi să adaptaţi sau să reparaţi
singuri protezele;
 Prezentaţi-vă regulat la medicul dentist
pentru controalele de rutină.
Adresaţi-vă medicului în caz de apariţie a
următoarelor probleme:
 Muşcarea repetată a obrazului;
 Mestecarea dificilă a mâncării;
 Dificultăţi în vorbire;
 Disconfort produs de purtarea protezelor;
 Gingiile sunt roşii şi inflamate;
 Apar fisuri la colţul buzelor.
CONTROLUL DUPĂ
APLICAREA PROTEZELOR

 Primul control este indicat să se facă la 24


de ore după inserarea protezelor în
cavitatea bucală. Evidenţierea eventualelor
leziuni se poate face doar dacă protezele
au fost purtate permanent în acest interval
de timp;
 Dacă pacientul nu poate fi chemat după
24 de ore ci abia la câteva zile, acesta
trebuie să îndepărteze protezele dacă
disconfortul este foarte mare şi să le ţină
într-un vas cu apă, dar să le poarte cel
puţin 6-8 ore înainte de a veni la control.
Retuşarea protezelor se face respectând
următoarele reguli:
 Se identifică zonele de disconfort,
hiperemie sau ulceraţie;
 Se marchează zonele lezate cu creionul
chimic sau dermatograf;
 Proteza este aplicată în cavitatea bucală şi
urma creionului este transferată pe baza
ei;
 Retuşul se face cu freze sau pietre de
mărimi corespunzătoare la piesa dreaptă;
 Dacă retuşul afectează numai faţa internă
(mucozală) a protezei nu este necesară
relustruirea;
 Dacă retuşul interesează şi feţele externe
ale protezei este netezită cu gume speciale
sau este trimisă la laborator spre lustruire;
 Se verifică din nou relaţiile ocluzale;
 Dacă e cazul se activează sau dezactivează
croşetele.
 După terminare, se îndepărtează riguros
de pe mucoasa cavităţii bucale urmele de
anilină cu o buletă umectată în alcool.
 Se recomandă pacientului revenirea la
control pentru mici retuşuri.
 Controalele obligatorii se fac la 3 luni de la
aplicarea unor proteze noi, apoi odată la 6
luni.
REPARAŢII ŞI
RECONDIŢIONĂRI ALE
PROTEZELOR PARŢIALE
ACRILICE
La protezele parţiale acrilice, cauzele care
duc la deteriorarea lor şi impun
necesitatea reparaţiei pot fi împărţite în:
 Modificări ale câmpului protetic datorate
purtării prea îndelungate a protezelor;
 Deficienţe de laborator care scad
rezistenţa protezelor;
 Diferite accidente.
Modificările morfologice ale
câmpului protetic:
sunt reprezentate de schimbările de formă
şi volum ale substratului osteo-mucos pe
care se sprijină proteza, schimbări care se
datoresc atrofiei osoase. Înfundarea
protezelor datorată atrofiei crestelor
alveolare determină apariţia unei ocluzii
neechilibrate.
Prezenţa unui dinte care depăşeşte planul
de ocluzie stabileşte un contact prematur
în momentul masticaţiei, contact care cu
timpul poate determina fisurarea sau chiar
fracturarea protezei.
Alte modificări ale câmpului protetic se pot
datora pierderii într-un timp relativ scurt
(un an sau doi) a dinţilor pe care s-au
aplicat croşete sau a altor dinţi care aveau
un grad mai mare de mobilitate în
momentul protezării.
Repararea implică în acest caz înlocuirea
în proteză a dinţilor pierduţi şi aplicarea
unor croşete noi pe dinţii limitanţi ai
edentaţiei.
Deficienţele de laborator:
se referă la unele greşeli care pot apărea
în timpul execuţiei tehnice a protezelor.
Astfel pot să apară:
1. Deficienţe ale bazelor protezelor:
 Grosime neuniformă a acesteia – zonele
de trecere de la o grosime mai mică la una
mai mare sunt porţiunile unde apar fisurile
sau fracturile. De asemenea insuficienta
îngroşare în dreptul dinţilor restanţi sau
răscroirea exagerată a bazei protezei pot
duce la fractura acesteia;
 Folierea necorespunzătoare ca plasare şi
grosime sau absenţa totală a folierii
torusului palatin sau a diferitelor zone
proeminente fac ca proteza să basculeze
în jurul acestor puncte, fracturându-se în
timpul masticaţiei, la presiuni mari;
 Deficienţele de preparare, îndesare şi
polimerizare a acrilatului slăbesc
rezistenţa bazei protezei şi provoacă
fracturarea acesteia;
 Dezambalarea incorectă a protezei din

tipar poate duce la fisurarea sau chiar


fracturarea bazei, necesitând repararea
înainte de aplicarea protezei în cavitatea
bucală.
2. Deficienţe privind montarea dinţilor
artificiali:
 Montarea dinţilor artificiali în afara
crestelor şi în special a celor laterali
(premolari şi molari) duc la bascularea
protezelor sub efectul forţelor masticatorii
ce se exercită în afara poligonului de
susţinere;
 Montarea unor dinţi laterali mai laţi decât
creasta alveolară provoacă acelaşi lucru.
3. Deficienţe la confecţionarea croşetelor
din sârmă (dacă nu se respectă regulile
tehnologice de realizare) sau aplicarea
acestora în altă parte a dintelui decât cea
destinată acestui scop.
Accidentele:
sunt numeroase şi se pot datora:
 Căderii protezei pe o suprafaţă dură în
timpul igienizării;
 Actelor reflexe de mare intensitate
(strănut, tuse);
 Eforturilor masticatorii nejustificate
(roaderea oaselor, spargerea nucilor,
alunelor, etc.);
 Parafuncţiilor;
 Tot aici pot apărea defecţiuni datorate
calităţii şi oboselii unor materiale din care
sunt confecţionate protezele.
A. REPARAŢIA PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE
Reparaţia – este termenul care se referă
la refacerea funcţionalităţii protezelor cu
baze, elemente de menţinere fisurate
şi/sau fracturate, respectiv la înlocuirea
sau refacerea unor segmente deteriorate
sau pierdute (dinţi artificiali, croşete sau
şei).
În laborator, indiferent de tipul de
reparaţie care se execută, prima operaţie
este dezinfectarea protezei. De cele mai
multe ori protezele vechi, purtate mulţi
ani, sunt impregnate cu resturi alimentare,
cu tartru, infiltraţii microbiene, coloranţi
alimentari, etc., ceea ce pe lângă aspectul
inestetic, reprezintă şi surse de infecţii.
1. Reparaţia bazei protezei
fracturate sau fisurate:

Această reparaţie se poate executa atât în


cabinet cu ajutorul răşinilor acrilice
autopolimerizabile cât şi în laborator cu
ajutorul răşinilor autopolimerizabile sub
presiune. Pot să apară mai multe situaţii:
a. Reparaţia unei fracturi simple cu
două fragmente : în acest caz cele
două fragmente se pot readapta (pune
cap la cap) foarte precis.
b. Reparaţia unei proteze cu fracturi
multiple la care sunt prezente toate
fragmentele: dacă fragmentele pot fi
aşezate în poziţie corectă se procedează la
fel ca la punctul anterior.
Dacă fragmentele nu pot fi repuse corect,
medicul ia o amprentă cu un material
elastic şi cu o lingură standard a câmpului
protetic, iar apoi tehnicianul aşează
fragmentele în această amprentă peste
care va turna modelul.
c. Reparaţia unei proteze la care unul
din fragmentele fracturate s-a
pierdut: în această situaţie, când
fragmentul pierdut este de dimensiuni
mici, se va parcurge o etapă clinică şi una
de laborator.
Cu proteza parţială pe câmp, medicul
amprentează parţial zona în care lipseşte
fragmentul, utilizând mase termoplastice şi
elastomeri de sinteză sau doar elastomeri
de sinteză în două consistenţe (chit şi
fluid).
În laborator se toarnă modelul, care
cuprinde zona lipsă a bazei protezei şi pe
care se reconstituie fragmentul lipsă cu
răşini acrilice autopolimerizabile.
d. Reparaţia unei proteze fisurate:
prin fisurare se înţelege crăparea protezei
fără separarea fragmentelor. Se execută la
fel ca la protezele fracturate.
2. Reparaţia pentru înlocuirea
unor dinţi artificiali:
a. Dintele este numai detaşat din
baza protezei, dar intact ca formă:
este un accident relativ frecvent. Dacă
dintele artificial este acrilic se poate folosi
termenul de relipire, iar dacă este din
ceramică (cu sau fără crampoane) este
indicată utilizarea termenului de fixare
(refixare).
b. Dintele desprins a fost pierdut de
către pacient: dacă dintele lipsă este în
imediata vecinătate a unui dinte natural
prezent pe arcadă sau dacă este vorba de
un premolar sau molar, unde contactul cu
antagoniştii trebuie realizat obligatoriu, se
procedează astfel:
 Se ia o amprentă cu silicon chitos peste
proteza aplicată în cavitatea bucală
(pentru relaţia cu vecinii) şi în ocluzie
(pentru relaţia cu antagoniştii);
 Amprenta, solidară cu proteza, se
umezeşte şi se toarnă un model în două
etape.
 În cazul în care dintele pierdut a fost din
ceramică, fie că se alege un dinte similar
dintr-o garnitură, fie se înlocuieşte cu un
dinte din acrilat cât mai apropiat coloristic
de restul dinţilor din proteză. A doua
variantă este cel mai des aplicată,
deoarece nu este rentabil să
descompletezi o garnitură cu dinţi ceramici
pentru o reparaţie.
De menţionat că locaşul pentru dinţii de
ceramică de obicei se fracturează oral şi
trebuie completată baza/şaua protezei în
acea zonă cu răşină acrilică.
3. Completarea unuia sau mai
multor dinţi:

este vorba despre o reparaţie unde s-au


extras unul sau mai mulţi dinţi naturali
existenţi în momentul confecţionării
protezei parţiale şi care acuma trebuie
înlocuiţi. Tehnica este următoarea:
 Imediat după extracţie sau la câteva zile,
medicul va lua o amprentă cu proteza
parţială în gură, amprentă care să
cuprindă dinţii vecini (când există), creasta
alveolară proaspăt edentată, fundul de sac
vestibular şi antagoniştii. În timpul
amprentării se va avea grijă ca proteza să
fie aplicată exact pe câmpul protetic, iar
materialul să nu pătrundă între mucoasă şi
proteză pe toată suprafaţa internă a ei.
4. Completarea bazei protezei
parţiale în cazul extracţiei dinţilor
distali:
dacă este necesară extracţia unui dinte
distal şi edentaţia devine din laterală
terminală, placa protetică trebuie să
acopere corect tuberozitatea sau
tuberculul piriform în formare. Se
procedează altfel:
 Cu proteza bine fixată pe câmpul protetic
se ia o amprentă parţială a zonei care
trebuie refăcută;
 Se toarnă din gips un model, care după
priză se izolează cu substanţe alginice;
 În continuare se fac retenţiile şi se
procedează ca la o reparaţie a bazei
protezei.
5. Reparaţia pentru înlocuirea
croşetelor din sârmă:
tehnica este următoarea:
 Peste proteza inserată în cavitatea bucală
se ia o amprentă cu elastomer chitos care
va reda foarte exact forma dintelui pe care
trebuie realizat croşetul de sârmă, precum
şi procesul alveolar şi fundul de sac
vestibular din zona vecină dintelui.
6. Transformarea protezei
parţiale într-o proteză totală:

în situaţia când toţi dinţii restanţi trebuie


extraşi, până la momentul optim
confecţionării unei proteze totale noi,
proteza parţială acrilică poate fi
transformată în proteză totală.
Această operaţie se indică când pacientul
nu poate fi disfuncţionalizat până la
vindecarea completă a cicatricei
postextracţionale şi are avantajul că
proteza, care păstrează rapoartele
intermaxilare, acţionează ca un
conformator pentru plaga
postextracţională.
CONCLUZII:
Indiferent de tipul de reparaţie care
trebuie efectuată în cazul unei proteze
parţiale acrilice, vor fi respectate
următoarele reguli:
 Reparaţia trebuie executată rapid pentru a
nu priva pacientul de proteză un timp
îndelungat;
 Se va evita modificarea vechilor rapoarte
ale protezei cu câmpul protetic;
 Materialele aplicate (acrilat
autopolimerizabil, dinţi acrilici sau
ceramici) trebuie să confere protezei
suficientă rezistenţă şi durabilitate în timp;
 Se va evita aplicarea monomerului de
acrilat autopolimerizabil în timpul
reparaţiei pe dinţii din răşini acrilice
deoarece poate să-i fisureze.
B. OPTIMIZAREA PRIN CĂPTUŞIRE
ŞI REBAZARE A PROTEZELOR
PARŢIALE ACRILICE

Este o metodă prin care se realizează o


nouă faţă mucozală, respectiv o nouă
bază, paralelizând-o cu suprafaţa câmpului
protetic, în condiţiile apariţiei unei
neconcordanţe între acestea.
Căptuşirea constă în aplicarea pe faţa
mucozală a protezei şi pe marginile ei a
unui material acrilic în stare plastică, prin
care se obţine o readaptare intimă la
câmpul protetic.
Rebazarea presupune înlocuirea în
totalitate a bazei protezei cu material nou,
permiţând reproducerea corectă nu doar a
feţei mucozale ci şi a suprafeţelor
lustruite, cu repoziţionarea optimă a
dinţilor artificiali.
CĂPTUŞIREA
Se poate clasifica în funcţie de mai mulţi
factori:
1. În funcţie de metoda de lucru poate fi:
 Directă – rolul esenţial îi revine medicului,
majoritatea procesului executându-se în
cabinet;
 Indirectă – implică o colaborare între
medic şi tehnicianul dentar.
2. În funcţie de materialul utilizat:
 Dură;
 Rezilientă.
3. În funcţie de timp:
 Temporară;
 De durată.
OBIECTIVELE CĂPTUŞIRII:
 Îmbunătăţirea menţinerii protezei prin
creşterea adeziunii şi folosirea
retentivităţilor câmpului protetic;
 Stabilizarea protezelor prin frânarea
deplasărilor orizontale;
 Obţinerea unui sprijin echilibrat pe dinţii
restanţi şi suportul muco-osos;
 Redistribuirea echilibrată a forţelor de
presiune masticatorii pe dinţii restanţi.
Indicaţiile căptuşirii sunt:
 Atrofia avansată a zonei de sprijin osteo-
mucoase cu înfundarea protezei;
 Îmbunătăţirea menţinerii la o proteză
subextinsă;
 În caz de basculare pe un torus
proeminent;
 În deficienţele clinico-tehnice ale protezei
parţiale;
 În cazul protezărilor imediate urmate de
rezorbţii marcate a câmpului protetic;
 Pentru profilaxia ţesuturilor sensibile la
presiunile masticatorii la care
despovărarea se face cu materiale
reziliente.
Contraindicaţiile căptuşirii:
 Migrări ale dinţilor stâlpi către spaţiile
edentate cu pierderea punctelor de
contact;
 Mobilitatea dinţilor restanţi cu afectare
parodontală;
 Dezechilibru ocluzal care nu poate fi
corectat;
 Dimensiune verticală de ocluzie
supraevaluată;
 Dinţi laterali montaţi în afara crestei;
 Proteze cu reparaţii multiple;
 Proteze cu dinţi degradaţi anatomic şi
cromatic.
Căptuşirea directă
Se face în cabinet de către medicul
stomatolog ajutat de asistentă. Materialul
folosit este acrilatul autopolimerizabil.
Firma GC recomandă produsul său GC
Reline, un acrilat cu formula chimică
modificată, numai pentru căptuşirea în
cabinet.
Avantaje:
 Se face direct pe mucoasă fără folosirea
unui model;
 Procedeul este rapid, se realizează într-o
singură fază;
 Se consumă numai materiale din cabinet,
procedeul fiind mai economic.
Dezavantaje:
 Există riscul de iritaţii pe mucoasa bucală
datorită monomerului din acrilat şi a
reacţiei exoterme care se produce în timpul
polimerizării. Noile acrilate GC Reline scad
acest risc;
 Dacă dezinserţia protezei nu se face la
timp, acrilatul polimerizează în spaţiile
interdentare care nu au fost obstruate în
prealabil.
Tehnica:
 Igienizarea câmpului operator;
 Vaselinarea dinţilor artificiali pentru ai
proteja de acţiunea chimică a acrilatului în
timpul polimerizării;
 Acoperirea dinţilor artificiali ai protezei şi a
versantelor şeilor cu o bandă de
leucoplast;
 Îndepărtarea prin frezare a unui strat de
0,5-1 mm de pe faţa internă a şeilor şi de
pe marginile lor;
 Badijonarea cu monomer a suprafeţei
frezate;
 Aplicarea pe zona de lucru a unui strat de
acrilat autopolimerizabil, când acesta “se
trage în fire”. Grosimea materialului
trebuie să fie ceva mai mare decât a
materialului îndepărtat;
 Introducerea protezei în cavitatea bucală
şi aplicarea perfect adaptată pe câmpul
protetic, după care se exercită presiuni
digitale uşoare pe porţiunea
supracingulară a protezei. Metoda de
căptuşire este cu gura deschisă, pacientul
nu închide gura;
 Se efectuează mişcările de modelare a
marginilor protezei ca la amprenta
funcţională;
 Proteza va fi îndepărtată înainte de priza
completă a materialului, profitând de starea
de plasticitate a acestuia, pentru a evita
retenţionarea forţată la nivelul dinţilor
restanţi;
 Proteza căptuşită se păstrează câteva minute
într-un vas cu apă caldă, pentru a definitiva
polimerizarea;
 După priza completă a acrilatului, marginile
protezei se prelucrează prin frezare, şlefuire
şi lustruire provizorie;
 Se introduce proteza în cavitatea bucală
unde se face readaptarea ocluzală:
 Închiderea gurii în relaţie centrică;
 Îndepărtarea eventualelor puncte de
contact prematur;
 Restabilirea intercuspidării maxime şi
implicit reechilibrarea ocluziei;
 Se trimite proteza în laborator pentru
lustruire.
Căptuşirea indirectă
Avantajele metodei sunt:
 Nu există riscul de iritaţie pentru mucoasa
bucală, fiind mai comodă pentru pacient;
 După căptuşire materialul este mai
omogen, fără porozităţi;
 În caz de nereuşită, faza clinică
(amprenta) se poate repeta.
Dezavantajele metodei sunt reprezentate
de:
 Timpul de lucru, prin implicarea
laboratorului, este mai mare;
 Pacientul stă o perioadă de timp fără
proteza parţială;
 Preţ de cost mai mare.
Tehnica de lucru:
În cabinet:

 Se îndepărtează un strat de un milimetru


de acrilat de pe faţa mucozală a protezei;
 În edentaţiile termino-terminale (clasa a I-
a Kennedy) se aplică în zona distală un
strat de material termoplastic (Stents sau
Kerr) care se ramoleşte, se introduce în
cavitatea bucală şi se aşează proteza pe
câmpul protetic, unde se menţine cu o
uşoară presiune, executând mişcări ca
pentru amprenta funcţională;
 După priza materialului termoplastic, se
face testul de rotaţie al protezei care
trebuie să fie negativ;
 În vederea amprentării se aplică prin
pensulare un strat de ceară bucoplastică
pe faţa mucozală a protezei sau un
elastomer de sinteză (siliconi de
consistenţă medie);
 Se introduce proteza în cavitatea bucală,
se aplică pe câmpul protetic şi se închide
gura în intercuspidare maximă;
 Se fac mişcări de modelare de către medic
şi pacient timp de 5 minute;
 Se îndepărtează proteza cu amprenta de
pe câmpul protetic după o prealabilă răcire
cu apă şi se trimite în laborator.
PRESA DE CĂPTUŞIRE
În cabinet:

 Se aplică proteza în cavitatea bucală;


 Se face reechilibrarea ocluzală.
Căptuşirea cu materiale
reziliente
Această metodă este indicată la pacienţii:
 Cu câmp protetic deficitar;
 Cu prezenţa unor incongruenţe între
acesta şi proteză;
 Unde se solicită îmbunătăţirea
performanţelor funcţionale atunci când
substratul muco-osos este sensibil la
presiunile ocluzale;
 Existenţa leziunilor de decubit;
 Inflamaţie dureroasă a mucoasei;
 Mobilitatea mucoasei crestelor edentate;
 Masticaţie dificilă.
Materialele reziliente au capacitatea de a
se deforma sub influenţa presiunilor
ocluzale, deformaţii care se realizează
potrivit reliefului subiacent. Materialele
folosite cel mai frecvent sunt de tip vâsco-
elastic, din grupa răşinilor şi/sau siliconilor
care polimerizează la rece şi rămân moi,
reziliente, o perioadă limitată de timp.
Consistenţa vâsco-elastică virează spre
cea elastică şi ulterior spre durificare în
timp.
Datorită acestor calităţi ale materialului,
transmiterea forţelor masticatorii către
suportul muco-osos tinde să se egalizeze,
eliminând zonele de presiune exagerată,
de iritare sau traumatizare de la nivelul
mucoasei câmpului protetic.
Căptuşirea poate fi:
a) Temporară: se recomandă pentru
recondiţionarea ţesuturilor din zona de
sprijin muco-osos. Proprietăţile vâsco-
elastice ale materialului refac ţesuturile
traumatizate, le relaxează şi le modelează,
permiţând astfel o nouă căptuşire cu
materiale de durată.
Dacă se intenţionează înlocuirea acestui
material cu acrilat autopolimerizabil, acest
lucru trebuie făcut înainte ca materialul
provizoriu să-şi fi pierdut proprietăţile.
Materialele folosite au o vâscozitate lent
progresivă.
Se prezintă sub formă bicomponentă:
pulbere şi lichid. Durata lor de acţiune
este de două săptămâni după care îşi
pierd elasticitatea şi devin granuloase.
Tehnica de aplicare este prin metoda
directă. Materialele se automodelează
dinamic în cavitatea bucală, odată cu
exercitarea tuturor funcţiilor sistemului
stomatognat.
b) Definitivă: se apelează la acest tip de
căptuşire când indicaţiile sunt foarte
severe. Consistenţa elastică a acestor
materiale amortizează presiunile asupra
câmpului protetic, permiţând o bună
masticaţie.
Materialele utilizate trebuie să fie reziliente
şi să rămână moi pe toată perioada
utilizării lor, pentru a putea prelua forţele
masticatorii, fără a se produce însă o
deformare permanentă a materialului de
căptuşire. Căptuşirea se poate face prin
tehnica directă sau cea indirectă.
Pentru ca materialul elastic să acţioneze
ca un tampon al presiunilor ocluzale este
necesar să aibă o grosime de minimum 2
mm. În strat mai subţire este ineficient, iar
stratul mai gros este imposibil de obţinut
fără a reduce rezistenţa mecanică a
protezei; acest lucru se poate realiza doar
în atrofiile marcate de creastă alveolară,
când se poate câştiga spaţiu reducând din
grosimea acrilatului rigid sau chiar a
dinţilor.
Deoarece materialul elastic în strat subţire
se poate desprinde chiar în timpul
prelucrării şi îmbătrâneşte repede
pierzându-şi elasticitatea, este necesar ca
întâlnirea cu acrilatul rigid să se facă în
strat gros. De asemenea această întâlnire
trebuie realizată la distanţă de marginile
protezei, locul de la care începe
întotdeauna procesul de îmbătrânire al
materialului.
Astfel, şeile protetice vor fi confecţionate
cu un spaţiu rezervat sub forma unei
trepte interioare în şaua protetică care
asigură:
 Grosimea necesară stratului elastic;
 Întâlnirea în strat gros cu acrilatul rigid;
 Protecţia marginilor acrilatului elastic.
REALIZAREA TREPTEI
MARGINALE
Spaţiul necesar şi treapta interioară din
şeile protetice se pot obţine prin două
metode:
1. Prin aplicarea pe modelul de lucru a
unor folii de plumb de 2 mm grosime, care
au rolul de menţinător de spaţiu, peste
care se realizează macheta după tehnica
obişnuită şi în continuare proteza parţială.
După ce proteza finită se obţine cu spaţiile
necesare de 2 mm grosime şi cu margini
în formă de treaptă:
 Fie medicul căptuşeşte direct proteza în
cavitatea bucală cu un material rezilient
după tehnica descrisă la căptuşirea
directă;
 Fie medicul ia o amprentă cu un material
siliconic distribuit numai în spaţiul creat,
sub presiune ocluzală. În continuare se
procedează ca la căptuşirea indirectă.
2. Prin aplicarea pe modelul de lucru a
unui menţinător de spaţiu, gros de 2 mm,
confecţionat din ceară roz. Acest
menţinător de spaţiu este aplicat pe
modelul ambalat, deci situat în
componenţa tiparului, după eliminarea
cerii machetei şi înaintea aplicării pastei de
acrilat termopolimerizabil.
2. Prin aplicarea pe modelul de lucru a
unui menţinător de spaţiu, gros de 2 mm,
confecţionat din ceară roz. Acest
menţinător de spaţiu este aplicat pe
modelul ambalat, deci situat în
componenţa tiparului, după eliminarea
cerii machetei şi înaintea aplicării pastei de
acrilat termopolimerizabil.
După presare se deschide chiuveta, se
îndepărtează menţinătorul de spaţiu după
care se trece la termopolimerizare. Se
obţine o proteză cu treaptă marginală şi în
continuare se poate proceda ca în cele
două situaţii de la punctul anterior.
Avantajul major al acestor materiale
reziliente este că nu provoacă iritaţii
tisulare, deoarece nu conţin monomeri
acrilici.

Ca defecte sunt menţionate:


 Rezistenţa mecanică scăzută, din care
cauză prelucrările marginale şi la locul de
îmbinare a celor două materiale se fac
numai cu freze noi şi la turaţie mare a
motorului de tehnică dentară. Frezele
uzate şi turaţiile mici pot provoca
smulgerea materialului rezilient;
 Gradul crescut de porozitate, ceea ce le
expune infiltraţiilor microbiene. Aceste
infiltraţii plus uzura mai rapidă fac ca
aceste materiale să îmbătrânească într-un
interval de 6 - 24 de luni. Îmbătrânirea
duce la pierderea elasticităţii şi la un
aspect disgraţios al stratului rezilient.
Numai o igienă bucală riguroasă asigură o
utilizare mai îndelungată căptuşirilor.