SPATARIU IULIAN

CLASA A VI-C

MODELUL MILEI CRESTINE

MILOSTEN
IA
 Sf. Apostol Ioan spune că Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul,
pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este
născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu
iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este
iubire. (1 Ioan 4:7-8), iar Domnul Iisus spune: Şi aceasta este
viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu
adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis. (Ioan 17:3).
Deci, dacă viața veșnică este cunoașterea lui Dumnezeu, iar
singura cale de a-L cunoaște este iubirea, este clar că esența
vieții creștine este însăși practicarea iubirii[1].
Dar până la urmă ce este iubirea? Mulți dintre noi spunem:
iubesc mașina pe care mi-am luat-o, iubesc casa în care
locuiesc, iubesc marea, iubesc muntele ș.a.m.d. Trebuie să vă
spun că aceasta nu este iubire. Iubirea nu se consumă între o
persoană și o materie! De ce? Pentru că materia nu poate
răspunde iubirii. Adică tu poți iubi o mașină, dar o mașina
niciodată nu te va putea iubi. Cu alte cuvinte, iubirea nu poate
exista decât între persoane –fie ele divine sau umane.
Iubirea de Dumnezeu și iubirea aproapelui sunt atât de intim
legate, încât, atunci când îți manifești dragostea pentru
aproapele, de fapt, ți-o manifești și pentru Dumnezeu, al cărui
chip este în aproapele, iar dragostea față de Dumnezeu, nu ți-o
poți manifesta decât iubind pe aproapele. Spune sf. Apostol
Ioan: Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său
îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele
său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu
poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine
iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său. (1 Ioan 4:20-
21). „Altfel spus, iubirea de aproapele înseamnă a-l iubi pe
acesta în Domnul și totodată a-l iubi pe Domnul în el. Așa se
înțelege cuvântul lui Iisus Care, învățând felurite chipuri ale
iubirii, zice: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea
mici, Mie Mi-ați făcut… Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești
prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut (Mt.25-31-46)”.[2]
 1.     A HRĂNI PE CEI FLĂMÂNZI
În general, un om care este flămând, este un
om sărac. În țara noastră, nivelul de trai nu
este chiar atât de scăzut, încât cineva să moară
de foame. Dar, totuși, sunt persoane, care nu
au cele de trebuință trupului și ți le scoate
Dumnezeu în cale, și tu, trebuie să le dai, ai
datoria asta pentru că ești creștin
În încheiere, să nu judecăm pe cei care ne cer
mâncare, să conștientizăm că noi suntem
beneficiarii faptei de milostenie pe care o
facem, să nu dăm numai celor care ne dau
înapoi și totdeauna să dăm cu inimă bună, cum
spune sf. Apostol Pavel: Fiecare să dea cum
socoteşte cu inima sa, nu cu părere de rău, sau
de silă, căci Dumnezeu iubeşte pe cel care dă
cu voie bună. (2 Corinteni 9:7).
În Vechiul Testament, spune Dumnezeu prin gura lui Moise: Iar
de va fi la tine sărac vreunul din fraţii tăi, în vreuna din cetăţile
tale de pe pământul tău pe care ţi-l dă Domnul Dumnezeul tău,
să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna ta înaintea
fratelui tău celui sărac; Ci să-i deschizi mâna ta şi să-i dai
împrumuturi potrivite cu nevoia lui şi cu lipsa ce suferă.
Păzeşte-te să nu intre în inima ta gândul nelegiuit … şi să nu se
facă din pricina aceasta ochiul tău nemilostiv către fratele tău
cel sărac şi să-l treci cu vederea; că acela va striga împotriva ta
către Domnul şi va fi asupra ta păcat mare. Dă-i, dă-i şi
împrumuturi câte-ţi va cere şi cât îi va trebui, şi când îi vei da,
să nu se întristeze inima ta, căci pentru aceasta te va
binecuvânta Domnul Dumnezeul tău în toate lucrurile tale şi în
toate câte se vor lucra de mâinile tale. Căci nu va lipsi sărac din
pământul tău; de aceea îţi şi poruncesc eu: Deschide mâna ta
fratelui tău, săracului tău şi celui lipsit din pământul tău.
(Deuteronomul 15:7-11).
 2. A primi pe cei străini

În această seară vom vorbi despre a patra faptă a milei trupești –

primirea străinilor. Acum, nu știu în ce măsură aș putea să vă În încheiere, trebuie să conștientizăm
vorbesc eu vouă despre primirea străinilor, pentru că satul Cutca că, atunnci când primim pe străini, Îl
este renumit datorită ospitalității sătenilor. Până la urmă, despre primim pe Însuși Domnul Hristos, Care
asta este vorba, despre ospitalitate. Îmi aduc aminte cum îmi se identifică cu ei. Se spune tot în
spunea o dată cineva: Părinte, când vine cineva la mine, eu scot patericul atonit că bătrânul Avacum, bun
ce am mai bun pe masă…chiar dacă nu sunt eu cel mai avut… și harismatic, care umbla desculț, cu
da ce am mai bun, aia scot! Ospitalitatea este o caracteristică a câteva săptămâni înainte de moarte a
neamului românesc! Mai ales aici în Ardeal! În orice sat te-ai primit doi pelerini mireni în chilia sa.
duce, ardeleanul te primește și nu te lasă până nu mănânci ceva Întotdeauna zâmbea când primea
la el…fie și numai un pahar de pălincă, da să-l bei…îți dă tot ce vizitatori, căci în fețele lor Îl vedea pe
are mai bun, chiar dacă nu îi mai rămâne lui…e mai fericit să te Însuși Hristos, potrivit cuvântului
vadă pe tine îndestulat! Ca și starețul acela despre care ni se Evangheliei: Străin am fost și M-ați
spune în patericul atonit că a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se primit… (Mt.25:35).
spune că în acea noapte, toată noaptea, furnicile au fost ocupate
cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii din magazie în
mare.
 3. A cerceta pe cei bolnavi
În această seară vom vorbi despre a cincea faptă a milei trupești
–a cerceta pe cei bolnavi. Dintru început se vede cât de mică
este porunca aceasta, că nu zice Dumnezeu să stai zi de zi să-i
îngrijești, să-i speli, să dormi noaptea cu ei ș.a.m.d. Nu! Ci doar
să-i cercetezi, adică să-i vizitezi, să stai un timp cu ei. Desigur
că, dacă este cineva din familia noastră, avem datoria să stăm zi
de zi la dispoziția bolnavului respectiv. Dar Dumnezeu nu se
referă prin această poruncă la responsabilitatea pe care o avem
noi față de copiii, părinții, soția sau unele rude mai apropiate.
Nu! Ci se referă la toți cei care nu fac parte din cercul nostru
strâns, la cunoscuții noștri, la prieteni, la cei uitați, la necăjiții
care nu au pe nimeni ș.a.m.d. cum nu se bucură bolnavul atunci
când un prieten deschide ușa salonului de spital și stă cu el fie și
câteva clipe. Vă spun că i se însenizează ziua bolnavului
respectiv. Se naște sentimentul acela plin de bucurie și
recunoștintă când cineva îl caută, pentru că se gândește în inima
lui: uite că îi pasă!
În încheiere, trebuie să conștientizăm că nepăsarea față de
un bolnav îi agravează starea, pe când atenția față de el îi
grăbește vindecarea. Să urmăm îndemnului din Proloage
pentru ziua de 27 iunie: „Să nu vă leneviți a cerceta pe
bolnavi, pentru Domnul, pentru că cercetarea bolnavilor
este asemenea cu milostenia. Asculțati pe Domnul, Cela ce
zice: Bolnav am fost si M-ați cercetat. Iar cel ce-și astupă
urechile sale, ca să n-audă de bolnavi, se va ruga și el, și nu
va fi cine să-l ajute… iar de ești sărac și nu ai ce să duci
pentru trebuința bolnavului, atunci, pe tine să te duci și
mângâierea cea prin cuvinte, să-i aduci lui. Și, așa, în ziua
aceea, vei auzi de la Domnul: Veniți, binecuvantații
Părintelui Meu, de moșteniți Împărăția cea gătită vouă; că
bolnav am fost și M-ați cercetat
 În încheiere, aș vrea să mai punctez un singur lucru. Prin
porunca aceasta –a vizita pe cei închiși, Domnul Iisus nu vrea să
4. A vizita pe cei închiși
zică să mergem așa, aiurea prin închisori și să vizităm deținuți
pe care nu-i cunoaștem. Cine poate să facă asta…slavă
Domnului! Dar nu la asta se referă Domnul Iisus, ci la vizitarea
condamnaților pe care îi cunoaștem –prieteni, rude sau
apropiați. Noi trebuie să-i vizităm pe cei care așteaptă lucrul
acesta de la noi! Asta așteaptă un deținut…să vadă că ai lui nu l-
au uitat!
Nu trebuie să ne rușinăm de cei care fac închisoare! De multe
În această seară vom vorbi despre cea de-a șasea faptă a milei ori, aud rude ale condamnaților spunând: ne-a făcut de rușine!
trupești –a vizita pe cei închiși. Dintru început vreau să vă spun Este o pată neagră pe familia noastră! ș.a.m.d. Nu așa se pune
că în închisoare nu sunt monștri. Nu! Sunt ființe ca și noi, sunt problema! Nu știi tu ce s-a întâmplat de a ajuns el acolo, chiar
oameni care, nu stăm noi să judecăm din ce pricină, au greșit și dacă ești ruda lui. Noi ne grăbim să judecăm după cele ce se
acum plătesc prin privarea libertății. În închisoare a fost și văd la suprafață, dar inima omului nu o vedem, nu vedem ce-i
mitropolitul Bartolomeu, și pr. Arsenie Boca, și Valeriu dincolo de fapta aceea ilegală pe care a făcut-o! De altfel, spune
Gafencu, și părinții Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu- sf. Apostol Pavel că: Căci cine dintre oameni ştie ale omului,
Dumitreasa, Arsenie Papacioc, Iustin Pârvu și mulți alții care au decât duhul omului, care este în el? (1 Corinteni 2:11). Să nu-i
suferit chinuri groaznice pentru mărturisirea dreptei crdințe. condamnăm și noi a doua oară! Să nu ne fie rușine cu ei, dacă
fac parte din familia noastră. Tot sf. Apostol Pavel îl laudă pe
Onisifor, care, nu s-a rușinat de lanțurile lui, zicând: Domnul să
aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi
de lanţurile mele nu s-a ruşinat, (2 Timotei 1:16)
 5. A INGROPA PE CEI MORTI
În această seară, vom vorbi despre ultima faptă a milei trupești
–a îngropa pe cei morți. Desigur că, din start poate veți zice: păi
bine părinte…faptă bună sau nu, doar nu o să lăsăm mortul
afară! Da, dar a îngropa pe cei morți, nu se referă doar la a-l
pune într-un sicriu, a-i face o slujbă, a-l băga în mormânt și
gata! Nu! Se referă la mult mai mult. De ce spun lucrul acesta?
Pentru că în general, noi ne îngropăm rudeniile, și modul în care
le însoțim pe ultima sută de metri reflectă cine sntem și cât a
însemnat acea persoană pentru noi. Sunt unii care abia așteptă
să le moară câte o rudă, gândindu-se la ce vor moșteni de pe
urma ei…sunt alții care își fac datoria de ochii lumii, dar nu-și
mai amintesc în rugăciunile lor, în gândurile lor către
Dumnezeu, de cei care odinioară le-au fost părinți, unchi,
mătuși, prieteni sau apropiați. Dar să știți că, sunt și unii care,
din dragoste, te însoțesc atunci când ești la marginea vieții
pământești și, prin dragostea lor, te fac să ai parte de un sfârșit,
așa cum cerem de la Dumnezeu în timpul slujbelor: creștinesc,
fără durere, neînfruntat și în pace. Ori, ca cineva să aibă un
sfârșit creștinesc, trebuie ca, nu numai el, ci și persoanele din
jurul respectivului să se îngrijescă de asta.
Aș vrea să închei cu două versete din Sfânta Scriptură: Fiule!
Pentru cel mort varsă lacrimi şi, ca şi cum ai fi pătimit grele
încercări, începe plângerea. Şi după cuviinţă tu acoperă trupul
lui şi nu trece cu vederea înmormântarea lui. (Sirah 38:16-17).
De Enzo Bianchi, priorul din Bose, spune că: „să nu se uite că şi
această acţiune de milostenie trupească (a îngropa pe cei morți)
provoacă un mare bine celui care o săvârşeşte: îl face să
reflecteze asupra întrebării morţii, asupra a ceea ce moartea este
ca enigmă/mister pentru fiecare; să măsoare propria limită; să
discearnă ceea ce este esenţial pentru viaţă; să reflecteze despre
ce sunt ceilalţi pentru noi; să măsoare dacă iubirea noastră
durează până când celălalt ne este util sau dacă rămâne şi atunci
când celălalt nu mai este. Credinţa creştină ne revelează că, prin
botez, am murit-împreună cu Hristos şi am fost înmormântaţi-
împreună cu El, pentru a renaşte cu El în înviere (cf. Rom 6,3-5;
Col 2,12). Aşadar am fost înmormântaţi-împreună cu Hristos, şi
a practica această acţiune faţă de alţii înseamnă a spune „amin”
drumului nostru împreună cu Iisus spre Tatăl, Dumnezeu”.[4]