CURS 4: TIPURI DE ETICI

CURS 5:
ETICA DEONTOLOGISTĂ ȘI
ETICA TELEOLOGISTĂ
 CURS 4: TIPURI DE ETICI

Binele și datoria, ca noțiuni etice, au

primit varii conţinuturi în istoria filosofiei
morale.

Iată o clasificare a eticilor în funcție de

aceste două concepte, cu exemple:
• Eticile binelui au ca noţiuni de bază pe
cele ale fericirii şi/sau binelui, fericirea
fiind considerată ca scop final al vieţii,
iar celelalte noţiuni fiindu-i subordonate
în construcţia doctrinară (corect,
dezirabil, virtute, realizare de sine,
temperanţă etc.). Din această categorie
fac parte: hedonismul, eudemonismul,
stoicismul, utilitarismul.
• hedonismul, pentru care fericirea se găseşte
în plăcere, văzută mai mult sau mai puţin
corporal (v. Aristippos);
• eudemonismul, care investeşte plăcerea cu o
natură spiritualizată (v. Epicur).
• stoicismul, care vede posibilă atingerea
fericirii prin practicarea binelui în
diverse forme virtuoase şi sub diverse
valori coordonatoare rigoriste;
• utilitarismul, care prevede maximizarea
fericirii ca stare dezirabilă pentru cei
mai mulţi oameni şi în cel mai înalt grad
(v. John Stuart Mill).
• Eticile datoriei au ca noţiune de bază pe
aceea a virtuţii şi/sau datoriei, virtutea
fiind ţelul călăuzitor al vieţii, iar alte
concepte fiindu-i subordonate
(responsabilitate, demnitate, libertate
de alegere, dreptate etc.). În categorie
includem: filosofia lui Kant; Şcoala
axiologică de la Baden; etica
sentimentului; filosofiile întemeiate pe
inspiraţie.
• filosofia lui Kant, pentru care virtutea
presupune a acţiona cu respect faţă de
demnitatea umană şi de datorie;
• Şcoala axiologică de la Baden
(Windelband, Rickert etc.), de inspiraţie
neokantiană, întemeiată pe valoarea
datoriei;
• etica sentimentului (Max Scheler), care
analizează atât religia, cât şi morala pe
baza sentimentului, pornind de la care se
stabileşte ce acte sunt moralmente bune;
• filosofiile întemeiate pe inspiraţie (v.
Henri Bergson), care văd în ea
modalitatea de a accede la morala
completă, prin emoţiile transformatoare
ale sufletului date de modelele unor
înţelepţi ai omenirii.
• Clasificările ce se fac în domeniul
concepţiilor şi doctrinelor etice sunt
multiple; cele prezentate au mai mult
un rol orientativ și didactic.
CURS 5
 ETICĂ DEONTOLOGISTĂ ȘI
ETICĂ TELEOLOGISTĂ

• „Filosofia este neobişnuita încercare

încăpăţânată de a gândi clar.” (William
James)
• A. Abordarea deontologistă în filosofia
morală se caracterizează prin susţinerea că
trebuie să facem ceea ce este bine pentru că
este bine în sine, indiferent de consecinţe.
Cu alte cuvinte, există lucruri care sunt
obligatorii, ţin de datoria noastră
imprescriptibilă, indiferent de alte
considerente legate de practică. Filosofia lui
Immanuel Kant (1724-1804) oferă cea mai
bună ilustrare pentru această orientare.
• Potrivit concepţiei sale, singurul lucru
care este bun în mod necondiţionat
este o voinţă bună; ceea ce face ca o
voinţă să fie bună nu constă nici în
consecinţele ce rezultă din actele
realizate pe baza ei, nici în înclinaţiile şi
dorinţele care o influenţează de fapt, ci
în dispoziţia liberă (consimţirea liberă)
de a face ceea ce cere datoria.
• Datoria cere să acţionăm în conformitate cu
imperativul categoric, un imperativ ce nu e
condiţionat sau ipotetic, ci necondiţionat.
• Imperativul categoric poate fi formulat astfel:
„Acţionează doar după acea maximă prin care poţi
voi ca ea să devină o lege universală.”[ Apud V.
Mureşan, Fericirea, datoria şi decizia etică, Bucureşti,
Editura Universităţii din Bucureşti, 2010, p. 72.
Autorul prezintă şi analizează în lucrare multitudinea
de formule kantiene ale principiului suprem al
moralităţii, însă pentru scopul nostru ilustrativ am
ales-o pe cea dintâi.]
• Ca atare, o acţiune e corectă dacă este făcută
dintr-o voinţă bună, iar o voinţă este bună
dacă îndeplineşte trei condiţii:
• – dacă maxima pe baza căreia se acţionează
poate fi universalizată;
• – dacă acea voinţă îşi acceptă liber datoria;
• – dacă-i tratează pe oameni ca scopuri în
sine şi nu ca mijloace pentru alte scopuri.
• Opunându-se scepticismului etic,
pentru care nu există adevăr moral,
Kant a fost mai degrabă un absolutist
etic. În viziunea sa, adevărul moral este
obiectiv. Moralitatea are un temei
raţional ce ne arată că unele lucruri
sunt corecte indiferent de consecinţe,
de opinii cu autoritate venite din partea
unor indivizi sau colectivităţi.
 „Dat fiind că lumea inteligibilă conţine în sine şi
principiul lumii sensibile şi deci principiul legilor
acesteia, ceea ce însemnează că este legiferatoare
imediată pentru voinţa mea (care aparţine în totul
lumii inteligibile) şi că trebuie chiar să fie concepută
aşa, urmează că deşi eu sunt, pe de o parte, o fiinţă ce
aparţine lumii sensibile totuşi trebuie să mă recunosc,
inteligenţă fiind, supus legilor lumii inteligibile, adică
raţiunii, care exprimă aceste legi prin ideea de
libertate, vra să zică să mă recunosc supus
autonomiei voinţei. Aşadar, legile lumii inteligibile vor
trebui să fie pentru mine nişte imperative, iar acţiunile
conforme acestui principiu, îndatoriri.”[ I. Kant, Bazele
metafizicei moravurilor, trad. I. Colin, Bucureşti, Ed.
Tiparniţa, p. 105.]
• În privinţa caracterului de comandament moral al
datoriei, Kant precizează că, întrucât numai ceea ce e în
mod necesar valabil pentru voinţa oricărei fiinţe raţionale
ne poate da o lege, un principiu obiectiv, conform căruia
să fim ţinuţi să acţionăm chiar dacă toate înclinaţiile sau
dispoziţiile noastre i-ar sta împotrivă, „sublimitatea şi
dignitatea lăuntrică a comandamentului datoriei sunt,
amândouă, cu atât mai evidente cu cât determinaţiunile
subiective îi sunt mai puţin susţinătoare şi mai mult
ostile, fără ca acestea din urmă să poată totuşi diminua
câtuşi de puţin necesitatea legii, sau să răpească ceva
din valoarea ei.”[ Idem, op. cit., pp. 70-71.]
• B. Abordarea teleologistă, aşa cum îi
arată denumirea (v. grecescul télos,
însemnând „scop”, „ţel”) se
caracterizează prin explicarea sau
justificarea comportamentelor în
funcţie de o finalitate, de scopuri, de
intenţii, de consecinţe, mai degrabă
decât în funcţie de cauze. Filosofia lui
John Stuart Mill (1806-1873) este
edificatoare pentru această abordare.
• John Stuart Mill discută despre principiul
celei mai mari fericiri şi încearcă o
armonizare a acestuia cu ideea datoriei.
• Mill critică preceptul kantian: „Acţionează
în aşa fel încât regula după care ai
acţionat să poată fi adoptată ca lege de
către toate fiinţele raţionale” (trad. V.
Mureşan, în J. S. Mill, Utilitarismul,
Bucureşti, Alternative, 1994, p. 14].
„Dar când începe să deducă din acest precept diferite
datorii morale concrete, ele eşuează, aproape grotesc, în
tentativa de a arăta că ar exista vreo contradicţie, vreo
imposibilitate logică (ca să nu mai vorbim de una fizică)
în adoptarea de către orice fiinţă raţională a celor mai
cumplit de imorale reguli de conduită. Tot ceea ce arată
el e că tocmai consecinţele adoptării lor universale ar fi
de aşa natură încât nimeni nu ar vrea să şi le asume. Cu
această ocazie, fără a mai discuta şi alte teorii, voi
încerca să contribui întrucâtva la înţelegerea şi la mai
buna apreciere a teoriei «utilitariste» sau a «fericirii» şi a
căilor pe care ea ar putea fi demonstrată.”[Mill, idem,14.]
• Orice acţiune umană este făcută cu un scop,
spune Mill, de aceea este firesc ca regulile de
acţiune să-şi împrumute specificul de la
scopul pe care îl servesc.
• Mill invocă filosofia lui Jeremy Bentham,
pentru care utilitatea e identificată cu
plăcerea şi evitarea durerii.
• Mill formulează rezumativ concepţia etică
utilitaristă astfel:
• „Concepţia care acceptă ca fundament al
moralei Utilitatea sau Principiul Celei Mai
Mari Fericiri (The Greatest Happiness
Principle) susţine că acţiunile sunt corecte
(right) în măsura în care ele tind să
promoveze fericirea şi sunt incorecte (wrong)
în măsura în care tind să producă inversul
fericirii. Prin fericire se înţelege plăcerea şi
absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi
privarea de plăcere.” [Ibidem, p. 18.]
 „[...] morala, în sensul ei deplin şi genuin, înainte de a fi
definită ca minimală sau maximală, ea trebuie totuşi, în
primul şi în ultimul rând, să fie pur şi simplu ceva: un scop
ultim, legitim şi/sau o datorie primă, obligatorie. În acest
sens, oricum am defini condiţia morală, ceea ce nu poate
lipsi din această evaluare este, prin urmare, recunoaşterea
acestui «paradox al moralei» (după expresia atât de potrivită
a lui Vladimir Jankelevich) că sunt interdicţii care eliberează,
că există pe lumea aceasta porunci care dau sens, că sunt
posibile imperative care-i înnobilează pe oameni şi, deloc la
urmă, că pot fi gândite norme şi reguli care, limitând, prin
chiar această limitare dezmărginesc subiectivitatea
omenească.”[ Vasile Morar, Moralităţi elementare, Bucureşti,
Editura Paideia, p. 6. ]
DE TRIMIS PRIN MAIL, PÂNĂ LA 14.04. 2020, CU
NUME, CRP/RISE ȘI TITLUL: „TEMA 5 ETICA”
• TEMĂ SEMINAR 5:
• Luați ca problemă morală procesul lui
Socrate sau procesul lui Iisus Christos, așa
cum apar ele consemnate (în dialogul lui
Platon „Apărarea lui Socrate”, respectiv în
Biblie, în cele patru Evanghelii). Evaluați
acuzațiile și condamnările din perspectivă
deontologistă și din perspectivă
teleologistă. Ce concluzii aveți?
• adresa de mail: coramatei@yahoo.com