Patologia Animalelor de

Companie
- Studiu de caz -

VOINESCU IOANA
GR 3604 (3605)
 EPILEPSIA
Epilepsia este o tulburare neurologica, caracterizata prin aparitia unor crize bruste, recurente cu dereglarea
activitatii musculare, senzoriale, cu sau fara pierderea cunostintei.
Criza se refera la contractiile musculare involuntare ca rezultat al unei activitati bioelectrice anormale la
nivelul creierului, determinata de existenta unor tumori, cheaguri de sange sau cicatrici precum si de
dezechilibre biochimice (nivel scazut de glucoza in sange, medicamente ce stimuleaza sistemul nervos, etc).
Exista,de asemenea, si boli infectioase, cum ar fi tetanosul, in care criza apare ca urmare a stimularii
contractiei musculare de catre o toxina.O criza poate implica toata musculatura scheletica sau poate fi
localizata la o anumita grupa musculara.
Caracteristicile principale ale convulsiilor epileptice sunt:
• Pierderea controlului voluntar, observată adesea cu convulsii (tremuraturi musculare)
• Atacuri neregulate care încep și se termină foarte brusc
• Atacurile care par foarte asemănătoare de fiecare dată și au un model clinic repetitiv.

Adevaratele episoade epileptice (al caror mecanism de declansare nu este datorat substantelor toxice,
nivelului scazut de glucoza in sange sau altor stimulenti chimici), isi au originea la nivelul tesutului nervos al
encefalului. Desi cauzele epilepsiei primare sunt necunoscute, se crede ca exista un locus (o zona) la nivelul
encefalului, unde tesutul nervos este anormal sau deteriorat. Aceasta zona poate ramane inactiva
majoritatea timpului, pana ce, sub influenta unor factori dietetici, chimici sau chiar fiziologici, declanseaza
animite impulsuri nervoase. Impulsurile sunt transmise celulelor invecinate, avand loc o reactie in lant. Ca
urmare apare o pierdere completa a coordonarii.
Nervii motori (care stimuleaza contractia musculara voluntara) transmit muschilor comanda de a reactiona,
dar fara o supraveghere adecvata grupele musculare se contracta complet necoordonat. Ca urmare a
tuturor acestor fenomene, apare criza de epilepsie. Marea majoritate a crizelor epileptice au o durata
scurta (cel mai frecvent intre 1 si 3 minute) , crizele cu durata intre 5 si 10 minute sunt mai rare dar mai
serioase, iar daca durata acestora depaseste 15 minute, este necesara interventia medicala de urgenta.

CRIZA DE “GRAND MAL” (marea criza) se refera la contractii musculare (crampe) severe, ce cuprind
intreaga musculatura scheletica. Muschii scheletici (denumiti muschi striati) sunt in general “atasati”
oaselor, permitand astfel miscarea voluntara a corpului. Exista si un alt tip de muschi, muschii netezi, care
nu sunt “atasati” de oase si care de obicei nu sunt afectati de criza.

CRIZA DE “PETIT MAL” (mica criza) este o forma mai usoara de criza, in care pacientul are inca un control
voluntar al miscarii, o oarecare coordonare, dar anumite grupe de muschi se contracta anarhic, activitatea
electrica a creierului fiind afectata moderat.

STATUS EPILEPTICUS se refera la o situatie foarte periculoasa in care crizele epileptice de grand mal, se
succed rapid, nelasand animalului perioade de odihna sau de relaxare musculara intre episoadele
epileptice , necesitand interventia medicala de urgenta.

Marea criza epileptica (grand mal) poate fi descrisa astfel: pacientul este perfect normal cand, fara nici un
avertisment, incepe sa mearga usor “impleticit” cautand sprijin, se aseaza in sezut, iar muschii faciali si
pleopele vor incepe sa se contracte (fasciculatii). Foarte frecvent apar spasme pe muschii maxilari, iar
cainele pare sa “clantane din dinti” si saliveaza. Respiratia devine fortata, iar daca maxilarele raman blocate
in pozitie inchisa, respiratia fortata va determina transformarea salivei in spuma. Alteori, maxilarele raman
blocate in pozitie deschisa si pare ca animalul incearca sa tipe, fara insa a se auzi nici un zgomot.
Tipurile de crize:

1. Convulsii focale
Acestea apar doar într-o emisfera a creierului și într-o anumită regiune din respectiva
emisfera. Modul în care aceste tipuri de convulsii se prezintă depinde de locul în care a început
activitatea electrică anormală și de funcția acelei părți a creierului. Crizele epileptice focale pot
apărea ca:
• Miscări episodice sau semne "motorii“ (ex. tremurarea feței, mișcarea ritmică, tremurarea
capului sau contracțiile musculare repetate ale unei extremități )
• Semnele autonome (ex. salivare excesivă, vărsături, pupile dilatate)
• Semnele comportamentale (ex. neliniște, anxietate, căutarea atenției, comportament de frică
inexplicabila )
2. Convulsii generalizate
Acestea apar în ambele emisfere ale creierului. Convulsiile generalizate pot apărea
singure sau pot începe ca o criză focală și pot evolua într-o criză generalizată În majoritatea
cazurilor de convulsii generalizate, câinele își pierde cunoștința, iar salivarea, urinarea și
defecarea pot să apară. Crizele generalizate pot fi :
• Tonice: Creșterea contracției musculare (rigidizare) de la secunde la minute
• Clonice: Contracții involuntare rapide și ritmice ale mușchilor
• Tonico-Clonice: O secvență de fază tonică, urmată de o fază clonică
• Mioclonice: Tremuraturi sporadice de obicei pe ambele părți ale corpului
Crizele convulsive pot fi, de asemenea, non-convulsive, cum ar fi convulsiile atonice, care
au ca rezultat o pierdere bruscă și generală a tonusului muscular care, de obicei, cauzează
colapsul.
3. Convulsia complexa (convulsia focală evoluează într-o criză
generalizată)
Acesta este cel mai frecvent tip de convulsii observat la câini. Convulsia focală este adesea
foarte scurtă (câteva secunde până la minute), iar generalizarea secundară urmează rapid. Crizele
focale pot fi dificil de detectat datorită naturii lor scurte.
În general, epilepsia poate fi clasificată ca fiind "structurală" (în cazul în care o cauză
subdiacentă poate fi identificată în creier) sau "idiopatică" (unde nu se poate identifica nicio
cauză fundamentală și se presupune prezența unei predispoziții genetice sau cauza
necunoscută).

1. Epilepsia idiopatică
Epilepsia idiopatică afectează în mod obișnuit câinii de vârstă mijlocie (cu vârste
cuprinse între 6 luni și 6 ani) în care nu poate fi găsită nicio cauză care să justifice convulsiile
repetate. Epilepsia idiopatică se presupune că se datorează adesea unei combinații de factori
genetici și de mediu. Pentru a diagnostica epilepsia idiopatică, trebuie mai întâi să se excludă
cauze cunoscute, cum ar fi anumite boli. Diagnosticul trebuie să se bazeze pe istoricul medical
al câinelui, pe examenul neurologic și pe testele de laborator (sânge și / sau urină).
2. Epilepsia structurală
La alți câini care se confruntă cu convulsii, o cauză de bază se regăsește în creier.
Aceasta include tulburari ale circulatiei sangvine, inclusiv obstrucții, precum și inflamații,
infecții, traume, tulburari de dezvoltare, tumori cerebrale și boli degenerative cerebrale.
Aceste anomalii pot fi confirmate prin analiza RMN și / sau lichidul cefalorahidian. În plus
față de aceste cauze structurale, tulburările metabolice ale creierului pot duce la o
schimbare a structurii și a degenerării neuronale. De exemplu, boala lui Lafora (care
afectează preponderent cainii din rasele Teckel, Basset Hounds și Beagle) este cauzată de
un defect genetic care duce la o "boală de stocare" (în care se acumulează o substanță
toxică în celule), schimbând structura creierului și ceea ce duce la convulsii.
3. Epilepsia reactivă
O criză reactivă apare, de obicei, ca răspuns la o problemă temporară a funcției
cerebrale, care poate fi rezultatul schimbărilor metabolice sau otrăvirii - care este
reversibilă atunci când cauza sau tulburarea este rectificată.

Unii pacienti prezintă convulsii foarte apropiate in timp (de exemplu, mai mult de
una pe zi), convulsii care se pot prelungi sau convulsii care pot conduce rapid la accese de
convulsii. Aceste tipuri de convulsii prezintă un risc deosebit de ridicat , putand pune în
pericol viața și reprezinta o situație de urgență:

1. Crize asociate ( "in manunchi")

O criză in manunchi apare atunci când se manifesta două sau mai multe convulsii
într-o perioadă de 24 de ore. Acest tip de crize/convulsii apar în aproximativ o treime pana
la trei sferturi de câini cu epilepsie idiopatică. Unele rase de câini pot fi mai predispuse la
convulsii de tip manunchi, inclusiv rasa Ciobanesc german, Collie, Boxer, Cavalier King
Charles, Staffordshire Bull Terrier și Labrador Retriever.
2. Status epilepticus
Status epilepticus este clasificată fie ca: (a) o criză care durează mai mult de 5
minute; sau (b) în cazul în care apar două sau mai multe convulsii epileptice individuale,
între care pacientul nu se întoarce la "normal" și își recapătă conștiența deplină.
Tratamentul imediat este necesar deoarece acest status epilepticus poate provoca leziuni
neurologice permanente sau chiar moarte.

Marea majoritate a cazurilor de epilepsie pot fi controlate, insa la momentul actual

cand mecanismul de producere si declansare nu este pe deplin cunoscut, epilepsia nu
poate fi pe deplin vindecata.
In cazul in care crizele de epilepsie sunt provocate de tumori cerebrale, tratamentul
medicamentos nu va da rezultate.
 Medicamentele antiepileptiforme recomandate :
1. Fenobarbitalul este medicamentul cel mai folosit in tratamentul epilepsiei la caine. Administrat in doze mici, are un bun efect antiepileptic, cu efecte
secundare reduse.
2. Fenitoinul a fost folosit pentru o lunga perioada de timp dar, in prezent, este folosit mai putin, fiind a doua alegere, dupa fenobarbital
3. Valimul (diazepamul) poate fi utilizat ca inlocuitor pentru fenobarbitalul, sau in combinatie cu diazepamul
4. Bromura de potasiu este folosita la cainii la care medicatia traditionala nu a dat rezultate. Acest medicament a fost folosit la oameni, in tratamentul epilepsiei,
timp de peste 100 de ani. Bromura de potasiu poate fi considerata un anticonvulsivant de preferat in cazul cainilor cu afectiuni hepatice. La pacientii care nu
raspund corespunzator la tratamentul cu fenobarbital, se poate asocia cu bromura de potasiu.
In tratamentul epilepsiei este foarte importanta ajustarea dozele de medicamente, si trebuie avut in vedere faptul ca fiecare animal este un individ unic, fiecare
caz trebuie tratat intr-un mod unic. Majoritatea cainilor nu vor avea niciodata o criza, unii pot avea o singura criza in tot cursul vietii, unii pot avea crize la
anumite intervale de timp, iar unii pot suferi de o forma incurabila de epilepsie, cu crize repetabile si epuizante.

HIPOTIROIDISM
Hipotiroidismul este reprezentat de reducerea producției de hormoni tiroidieni (T3 și T4), fiind întâlnit mai
frecvent la câinii cu vârste cuprinse între 6 luni și 15 ani. Nu există diferențe între sexe, animalele castrate (atât
femele, cât și masculi) având un risc de îmbolnăvire mai mare. Dintre rasele mai frecvent afectate amintim
Golden Retriever, Dobermann Pinscher, Beagle si Collie.
Hipotiroidismul este o tulburare a glandei tiroide, care este organul glandular în formă de fluture, localizat la
nivelul gâtului, imediat sub laringe. Această glandă este responsabilă pentru producerea și secretarea hormonului
tiroidian (tiroxina), care influențează aproape toate sistemele organismului. Tiroxina este hormonul responsabil,
în primul rând, de reglarea ratei metabolice a mai multor țesuturi diferite din organismul animal. În hipotiroidism
nu se produce o cantitate suficientă de tiroxină, ceea ce determină o încetinire a metabolismului acelor țesuturi.

Metabolismul hormonilor tiroidieni

Hormonii tiroidieni sunt reprezentați de T3 (triiodotironina) - 10-20% și T4 (tiroxina) - 80-90%. Numai 20% din
cantitatea de T3 (triiodotironină) este produsă de către tiroidă, restul este derivat din enzimele extratiroidiene și
din deionizarea T4 circulant (procesul are loc la nivel hepatic), pe când T4 este produs în totalitate de către
tiroidă. 99% din cantitatea de T4 circulant se găsește legată de proteinele plasmatice și numai 1% se găsește
liberă în sânge. Numai fracțiunea nelegată (liberă) de proteinele plasmatice pătrunde în celule și produce efect
biologic și feedback negativ pe tiroidă și hipotalamus. T3 pătrunde în celule mai rapid, acționează mai rapid și
este de 3-5 ori mai potent decât T4.
Secreția și sinteza hormonilor tiroidieni sunt reglate primar, la nivel hipofizar, de concentrația de TSH circulant și
secundar la nivel hipotalamic, de concentrația de TRH circulant.

Hipotiroidismul apare ca urmare a unor dereglări ale axului hipotalamo-hipofizo-tiroidian.

Cauze:
1. Tumori la nivel hipotalamic - influențează producția de TRH (Tireotropin realeasing hormone) - hipotiroidism
terțiar. Tumori la nivel hipofizar - influențează producția de TSH - hipotiroidism secundar sau la nivel tiroidian -
influențează secreția de T3 și T4 - hipotiroidism primar. Este de menționat faptul că 75% dintre câinii cu tumori
tiroidiene au valorile T3 și T4 în limite normale.
2. Tiroiditele la câine sunt de obicei autoimune, deși patogeneza moleculară și imunologică nu a fost pe deplin
elucidată. Din cauza absenței fibrozei și a inflamației, este neclar dacă atrofia foliculară este un sindrom distinct
sau este efectul tiroiditei. Anticorpii antitireoglobulinici sunt prezenți la 36-50% dintre câini.
3. Genetice - hipotiroidismul congenital (cretinism). Predispoziția genetică pentru tiroidite s-a descris la rasa Beagle și
Collie. Poate fi primar, produs prin deficit de iod, disgeneză tiroidienă sau dishormonogeneză, dar și secundar,
prin deficit de TSH și TRH.
4. Hipotiroidismul iatrogenic - se poate întâlni în urma aplicării unor tratamente îndelungate cu doze mari de iod,
medicamente antitiroidiene și în tiroidectomii .
 
 Hipotiroidismul poate fi determinat de cauze primare sau poate apărea secundar altor afecțiuni. În majoritatea
cazurilor se constată evoluția unui hipotiroidism primar, ceea ce înseamnă că există o distrucție a glandei tiroide
induse de un proces inflamator, unul degenerativ sau de o infiltrație tumorală. Inflamația glandei tiroide se
consideră că este produsă de propriul sistem imunitar al câinelui. Hipotiroidismul secundar se dezvoltă atunci când
alți factori determină tiroida să producă mai puțină tiroxină. Exemple de asemenea factori includ bolile zonelor
cerebrale care reglează activitatea glandei tiroide, distrucția tiroidei apărută în urma terapiei cu radiații,
îndepărtarea chirurgicală a glandelor tiroide sau administrarea anumitor medicamente ce afectează activitatea
tiroidei.

• Un deficit al hormonului tiroidian afectează funcția metabolică a mai multor sisteme organice. Ca rezultat, semnele
clinice sunt, de regulă, variabile, nespecifice și lente ca apariție.
• Un alt factor important în apariția hipotiroidismului este caracterul congenital, animalele prezentând boala încă de
la naștere.
• Tiroidita limfocitară este o inflamație a glandei tiroide ce apare atunci când sistemul imunitar atacă glanda din
greșeală. Există o prevalența crescută a acestei boli la Setterul englez, Boxer, Dalmațian, Spanielul Brittany, precum
și la alte rase pure de câini.
• Atrofia foliculară idiopatică este o degenerare a glandei tiroide fără existența unei inflamații. Cauza acestei
afecțiuni este necunoscută, dar poate reflecta stadiul terminal al tiroiditei (inflamația tiroidei).
• Tumorile tiroidiene (neoplazia) sunt o cauză mai puțin frecventă a hipotiroidismului. Cu excepția cazului în care
tumora afectează ambii lobi ai tiroidei și glanda este distrusă în totalitate, secreția hormonală, de regulă, rămâne în
limite normale.
• Deficitul alimentar de iod este o cauză rară a hipotiroidismului. Majoritatea dietelor comerciale pentru câini conțin
cantitatea adecvată de iod.
• Cretinismul/dwarfismul (nanismul) este un defect congenital rar întâlnit la câini, care apare deoarece
hipotalamusul situat la nivel cerebral nu produce o cantitate suficientă de hormon eliberator de tirotropină (TRH -
tireostimulină) sau pentru că hipofiza (glanda pituitară) situată la baza creierului nu produce o cantitate suficientă
de hormon de stimulare tiroidiană (TSH). Această boală a fost observată la Schnauzerii uriași și la Boxeri.
• Radioterapia și tratamentele cu iod radioactiv pentru tumorile tiroidiene pot, de asemenea, determina apariția
hipotiroidismului.
• Utilizarea unor medicamente, în special a antibioticelor ce conțin sulf (sulfonamidele), afectează activitatea
glandelor tiroide și poate avea ca rezultat o scădere a secreției de tiroxină. Această formă de hipotiroidism poate fi
tranzitorie, deoarece glanda își poate reveni la normal în momentul în care administrarea respectivului medicament
este oprită.

Simptomele pot fi reprezentate de:

• letargie, lipsa interesului de a se juca, câinele doarme mai mult;
• depresie, arierație (înapoiere) mintală;
• intoleranță la efort (obosește cu ușurință);
• creștere în greutate (fără o creștere aparentă a apetitului) și obezitate;
• intoleranță la rece - caută locurile, suprafețele calde pentru a se așeza, scăderea temperaturii corporale;
• diminuarea frecvenței cardiace (bradicardie);
• infertilitate;
• constipație; diaree
• tulburări cutanate cronice, cum ar fi pielea uscată, subțierea firului de păr, căderea excesivă a părului, infecțiile sau
exfolierea;
• otite (infecții ale urechii).
Complicații mai puțin frecvente, dar potențial grave ale hipotiroidismului includ disfuncțiile vestibulare (vertij),
precum și alte tulburări neurologice, probleme cardiace și diverse probleme de sănătate asociate cu obezitatea. Una
sau mai multe dintre simptomele de mai sus pot să apară la câini ce suferă de hipotiroidism, dar chiar și câinii fără
simptome pot avea boala.
 Semne clinice
Din cauza faptului că hormonii tiroidieni afectează funcțiile mai multor sisteme și organe, semnele clinice sunt
extrem de variate și insidioase. Semnele clinice sunt atribuite în special scăderii ratei metabolice.
Semnele dermatologice - întâlnite la 60-80% din cazuri, sunt reprezentate de:
• piele uscată;
• piodermita superficială recurentă;
• alopecie - este de obicei simetrică (bilaterală) și apare inițial pe laturile trunchiului, partea inferioară a
toracelui și coadă (coada de șobolan);
• hiperkeratoză;
• hiperpigmentare;
• otite ceruminoase recidivante;
• mixedemul (mucinoza cutanată) - îngroșarea pielii (cauzată de acumularea acidului hialuronic la nivelul
dermului), localizată la nivelul gușii, ochilor și frunții.

Semnele nervoase sunt reprezentate în special de neuropatia periferică - intoleranța la efort, slăbiciune

musculară, ataxie, putând merge până la tetrapareză și chiar paralizie. Se pot întâlni și leziuni ale nervilor
cranieni (facial, trigemen, vestibulocohlear) cu pareze și hipofuncții ale regiunilor deservite.
Afecțiunile de la nivelul SNC sunt reprezentate de sindrom vestibular, orientare deficitară în spațiu, stupor,
ataxie și chiar convulsii (38% dintre câinii cu crize epileptiforme prezintă un oarecare grad de hipotiroidism).

Semne cardiovasculare - bradicardie sinusală, aspectul EKG-ului este microvoltat și cu unde T inversate,
reducerea funcției de pompă a ventriculului stâng, cardiomiopatie dilatativă. Ateroscleroza și
tromboembolismul (din cauza hiperlipidemiei și a hipercolesterolemiei) au fost raportate frecvent la câinii cu
hipotiroidism.

Modificările sanguine frecvent raportate sunt hipercolesterolemie (75%), hiperlipidemie, hipertrigliceridemie

(88%). Se mai întâlnește o creștere medie a alaninaminotransferazei - ALT, a fosfatazei alkaline, dar și a
creatinkinazei. Anemia nonregenerativă de grad mediu a fost raportată la 30% din câinii cu hipotiroidism.
Semnele clinice din sfera genitală frecvent raportate au fost: avorturi spontane, călduri liniștite, anestru
prelungit, produși de concepție cu greutate redusă și mortalitate ridicată. La masculi - libidou scăzut, atrofie
testiculară, calitate redusă a spermei.
Semnele oculare frecvent întâlnite la câinii cu hipotiroidism sunt lipidoza (distrofia) corneană, uveite,
depozite lipidice localizate în camera anterioară, glaucomul secundar. Poate apărea scăderea secreției de
lacrimi, cu conjunctivita sicca.

Hipotiroidismul congenital - produșii de concepție se nasc normali, iar semnele hipotiroidiei se instalează, în
medie, după 3-8 săptămâni și sunt reprezentate de retard mintal, creștere întârziată și disproporționată (gât
scurt și gros, membre scurte, limbă mare, întârzierea erupției dentare, distensie abdominală). Semnele
cutanate sunt asemănătoare cu cele întâlnite la adulte.
Alte semne întâlnite la câinii hipotiroidieni sunt: obezitatea (40%), dificultate la deglutirea hranei solide,
constipație.

Hipotiroidismul secundar - de obicei coexistă cu alte afecțiuni endocrine imun-mediate -

hipoadrenocorticismul și diabetul zaharat. Hipotiroidismul poate fi o cauză a rezistenței la insulină a indivizilor
diabetici. Tot la indivizii diabetici, hipotiroidismul poate determina creșteri ale fructozaminei serice, de aceea
dozarea fructozaminei serice la câinii cu diabet și hipotiroidism nu este un indicator glicemic relevant.
Diagnosticul
Se stabilește prin coroborarea semnelor clinice cu examenele de laborator.
Profilul complet de diagnostic tiroidian trebuie să fie suficient de cuprinzător pentru a identifica cu
exactitate sau a infirma afecțiuni ale tiroidei și pentru a vedea dacă afecțiunea este sau nu autoimună.
TT4 (total T4) este un foarte bun indicator pentru evaluarea funcțiilor tiroidei. Câinii cu valoarea T4 în
limitele rasei sunt eutiroidieni.
Totuși, scăderea valorilor de T4 este un indicator relativ al hipotiroidismului, întrucât s-au raportat valori
scăzute ale T4 și în unele afecțiuni netiroidiene sau secundar administrării de medicamente antitiroidiene
(figura 1).
Alți factori care influențează valoarea T4 sunt reprezentați de momentul recoltării probei (valori scăzute în
timpul nopții), vârsta animalului (în primele săptămâni de viață, valoarea T4 este mai mică), rasa (valoarea
T4 este mai mare la rasele mici, comparativ cu rasele medii și mari, iar la ogari, valorile normale sunt sub
limitele speciei), starea fiziologică (T4 crește în timpul gestației, dar și la animalele obeze).
• fT4 - pentru că numai fracțiunea liberă a T4 intră în celule și se leagă de receptorii celulari (și determină
efect biologic), determinarea fT4 este un indicator fidel pentru evaluarea funcției tiroidiene.
• TT3 - întrucât o mare parte din cantitatea de TT3 este produsă din surse extratiroidiene, dozarea lui are o
importanță redusă în stabilirea diagnosticului.
• TSH - măsurarea TSH-ului are următorul principiu: la câinii cu valori scăzute ale hormonilor tiroidieni,
hipofiza secretă o cantitate mai mare de TSH, „în speranța” stimulării tiroidei. Totuși, acest test are o
valoare limitată, întrucât studii recente au arătat că 25% din câinii hipotiroidieni nu au valoarea TSH-ului
crescută.
Scintigrafia este folosită mai ales la câinii cu hipotiroidism congenital, iar examenul ecografic poate fi util
doar în formele neoplazice. Aceste examinări se fac în corelare cu determinările hormonale și cu profilul
biochimic sanguin.

Pentru diagnosticul tiroiditelor autoimune se recurge la dozarea anticorpilor antitireoglobulinici (TGAA).

Acești anticorpi se găsesc la 26-55% dintre câinii cu hipotiroidism imun mediat. Prezența acestor anticorpi
confirmă stadiul incipient al bolii (în fazele avansate ale bolii nu mai sunt produși). Este posibil ca unii
indivizi la care sunt identificați acești anticorpi să aibă valorile T3 și T4 în limite normale. Cea mai mare
parte dintre aceste animale dezvoltă ulterior hipotiroidism, de aceea la acești indivizi este recomandat să
se facă dozări repetate ale hormonilor tiroidieni.
Biopsia tiroidiană este cea mai sensibilă metodă pentru diagnosticul tiroiditei imun mediate, dar și în cazul
neoplaziilor tiroidiene.
Diagnosticul diferențial
Având în vedere că istoricul, semnele clinice și aspectul câinilor cu hipotiroidism sunt atât de variabile,
există alte stări de boală sau simptome care adesea trebuie luate în considerare atunci când se stabilește
un diagnostic definitiv. Aceste boli pot fi reprezentate de:
• Hiperadrenocorticismul (sindromul Cushing) este o tulburare endocrină care apare atunci când organismul
produce prea mult hormon cortizon. Problemele dermatologice (de piele) și ale blănii asociate acestei boli
sunt frecvent întâlnite și pot apărea similare cu cele sesizate în hipotiroidism.
• Deficiența hormonului de creștere este o tulburare hormonală rară, care frecvent este asociată cu căderea
părului și apare la câinii de vârstă mijlocie din rasele mici și medii.
• Alte cauze ale disfuncției reproductive, cum ar fi in­fer­tilitatea, neintrarea în ciclu de călduri, sângerarea pre­
lun­gită asociată căldurilor, precum și lipsa libidoului (ape­titul sexual), trebuie, de asemenea, să fie luate în
con­siderare.
• Bolile neuromusculare (ale mușchilor și nervilor) care afectează nervii cranieni și laringieni, precum și alți
nervi periferici trebuie excluse.
• Alte cauze ale obezității și letargiei trebuie, de asemenea, excluse.
Tratament
Odată cu stabilirea diagnosticului, tratamentul hipotiroidismului implică administrarea dozelor zilnice
de tiroxină sintetică pe tot parcursul vieții animalului.
Administrarea de L-tiroxină (T4) este de preferat față de T3, întrucât timpul de înjumătățire este de
10-14 ore (la T4). Tratamentul cu T3 este indicat doar dacă absorbția gastrointestinală de T4 este
deficitară (absorbția intestinală de T3 este de aproape 100%).
Folosirea extractelor uscate de tireglobulină nu este recomandată, din cauza biodisponibilității și a
raportului T4:T3 care este variabil, aspect care face dozarea dificilă.
Doza de L-tiroxină recomandată este de 0,02 mg/kg/12 ore și este ajustată în funcție de valoarea T4.
Dacă răspunsul terapeutic este favorabil, iar valoarea T4 ajunge la valori normale, se poate reduce
numărul administrărilor la o singură dată pe zi. Dacă, din diferite motive, se schimbă marca de L-
tiroxină, este indicat să se monitorizeze din nou valoarea T4, întrucât au fost raportate
biodisponibilități diferite la mărci diferite. În cazul dozării greșite (doze mai mari), riscul apariției
hipertiroidismului este totuși redus, din cauza timpului mic de înjumătățire a L-tiroxinei.
Răspunsul terapeutic favorabil este observat cam la două săptămâni de la debutul tratamentului
(activitatea musculară), iar îmbunătățirea calității pielii, cât și a modificărilor neurologice se observă
după câteva luni.

Suplimentarea hormonului tiroidian este indicată în tratamentul hipotiroidismului și este realizată pe

tot parcursul vieții animalului.
• Levotiroxina sintetică (T4) este medicamentul specific pentru tratarea hipotiroidismului. Dozele și
frecvența administrării medicamentului sunt determinate de către medicul veterinar, dar, în general,
alegerea acestora se face pe baza greutății corporale a pacientului. De regulă, levotiroxina este
administrată de două ori pe zi la câini. După ce pacientul începe să răspundă bine la o anumită marcă
de levotiroxină, este de preferat să se folosească în continuare și nu să se alterneze cu alte mărci.
Cu ajutorul unei terapii corespunzătoare, cea mai mare parte a modificărilor clinice asociate
hipotiroidismului primar sunt reversibile.
În general, o îmbunătățire a stării generale și a activității pacientului poate fi sesizată în câteva
săptămâni, iar modificările apărute la nivelul pielii și al învelișului pilos (blănii) se ameliorează în circa
4-6 săptămâni de la debutul tratamentului.
Pacientul trebuie monitorizat pentru a sesiza eventualele semne de anxietate, hiperactivitate,
neliniște, modificări în mers, consumul excesiv de apă și urinarea excesivă, pierderea în greutate și
diarea, iar în cazul observării oricăruia dintre aceste simptome trebuie anunțat medicul veterinar, ce
va programa retestarea periodică a animalului pentru a măsura nivelurile hormonului tiroidian, cu
scopul de a monitoriza dacă dozele de medicamente sunt adecvate și dacă simptomatologia prezentă
se ameliorează. De regulă, prima reexaminare este fixată la circa 4-8 săptămâni după debutul terapiei.
Nivelurile tiroxinei (T4) sunt deseori măsurate după aproximativ 4-6 ore de la administrarea
tratamentului de dimineață sau imediat înainte de tratamentul de seară. Ajustarea dozelor de
medicamente se va realiza în funcție de rezultatele acestor teste. Vizitele de reverificare suplimentare
sunt mai apoi programate în funcție de rezultatele acestor teste, de modificările apărute în
simptomatologie și orice altă modificare intervenită în programul de medicație.
Pe tot parcursul vieții , în mod periodic, va trebuie să se repete măsurarea nivelurilor de tiroxină (T4)
pentru a ne asigura că hipotiroidismul este ținut sub control. O testare suplimentară se va efectua în
funcție de evoluția clinică a bolii.
Prognosticul în ceea ce privește regresia și ținerea sub control a hipotiroidismului primar este
favorabil. Hipotiroidismul asociat tulburărilor hipotalamusului sau ale hipofizei sau tumorilor de
glandă tiroidă are un prognostic nefavorabil.
 MRSP / PIODERMITA SUPERFICIALA GENERALIZATA

Piodermita este definită ca o inflamaţie a pielii, de origine bacteriană şi, cel mai frecvent, caracterizată
prin caracterul său purulent. Otita externă este o inflamaţie a părţii externe a conductului auditiv.

PIELEA - UN ECOSISTEM COMPLEX

Pielea este un ecosistem complex în care coabitează bacterii şi paraziţi variaţi. Ea reprezintă un mediu
propice pentru culturile bacteriene şi pentru levuri, mai ales cea cu umiditate crescută. Bacteriile se găsesc
pe suprafaţa pielii în partea superficială a stratului cornos şi sunt absente în partea externă a folicului pilos,
până la glanda sebacee. Mai multe specii bacteriene coabitează în echilibru care se numeşte
„bacteriostazie” şi deci o stabilitate precară poate în orice moment să apară. Flora microbiană a pielii este
compusă din bacterii rezidente şi bacterii ocazional pasagere. Bacteriile rezidente sunt capabile de a se
multiplica pe suprafaţa pielii şi în foliculul pilos şi sunt nepatogene.
Bacteriile ocazionale (tranzitorii) pot coloniza pielea pornind de la mucoasă spre exterior. În condiţii
normale ele nu intră în competiţie cu flora reziduală pentru a realiza o nişă ecologică. Stafilococii cum ar fi
S.aureus sau pseudintermedius fac parte dintre bacteriile tranzitorii ale pielii câinelui sau pisicii.
Apartenenţa stafilococilor la flora cutanată normală a câinelui este controversată de mult timp. În acelaşi
timp dacă aceste bacterii tranzitorii nu sunt cu adevărat rezidente ele sunt prezente la 90% din câinii cu
piele normală, dar mai ales în 60% din prelevările de la nivelul gurii, nasului sau anusului de la câine. Deci
localizarea la nivel joncţiunii cutaneomucoasă reprezintă punctul de plecare către populaţia tranzitorie a S.
pseudintermedius în acelaşi moment către păr şi piele. În consecinţă, o populaţie potenţial patogenă este
disponibilă şi aproape de pielea sensibilă.

RISC PENTRU DEZVOLTAREA PIODERMITELOR SECUNDARE

Câinii cu boli de piele prezintă un risc crescut pentru dezvoltarea piodermitelor secundare. Culturi pure de
S. pseudintermedius au fost izolate în mai multe puncte sau zone de grataj la câini cu piodermite. În
consecinţă S. pseudintermedius poate fi considerat un agent bacterian patogen pentru pielea de câine.
Alţi germeni izolaţi din piodermite sunt: S. epidermitis, E. coli, Proteus, Klebsiella, Pseudomonas.. Foarte
important este însă faptul că în aceeaşi piodermită pot fi întâlnite mai multe specii bacteriene în asociere
(două sau trei specii bacteriene diferite).
Frecvent bacilul Gram negativ (Proteus, E. coli, Pseudomonas) poate fi asociat cu S. pseudintermedius şi, în
general, bacilii gram negativ apar ca infecţie secundară după o infecţie primară cu S. pseudintermedius.
În funcţie de profunzimea leziunii, piodermitele pot fi.
• piodermite de suprafaţă
• piodermite superficiale
• piodermite profunde

A. PIODERMITELE DE SUPRAFAŢĂ
Sunt produse de S. pseudintermedius, care poate fi izolat din leziuni superficiale ale pielii şi rolul lui este
prealabil secundar.
Dermita acută umedă şi intertrigo sunt cunoscute ca forme clinice de piodermite de suprafaţă. Dermita
acută umedă se dezvoltă ca urmare a fenomenelor de autotraumatism sau în alergie (dermatita alergică la
saliva de purice). Aceste piodermite de suprafaţă nu constituie o problema de diagnostic sau de tratament
şi constituie o minoritate în cazul piodermitelor.
B. PIODERMITELE SUPERFICIALE
Sunt mai frecvente în cadrul infecţiilor bacteriene cutanate la câine precum şi în cazul dermatozelor.
Leziunile pot fi foliculare (foliculite) sau nonfoliculare (impetigo). Inflamaţia severă a pielii şi pruritul
intens fac ca acest sindrom confuz să fie denumit ca hipersensibilitate bacteriană sau piodermită
superficială pruriginoasă. Recidivele sunt foarte frecvente, iar tratamentul este de lungă durată şi
foarte dificil.
C. PIODERMITELE PROFUNDE
Debutează printr-o foliculită superficială apoi se produce ruptura pliului cu difuzarea conţinutului şi
apariţia unui răspuns granulomatos. Principalii factori virulenţi sunt enzimele care provoacă o
eczemă locală a focarelor infecţioase, constituie eczema cutanată şi produce scăderea apărării
celulare. Stafilococii  sunt virulenţi mai ales prin toxinele lor: hemolizine şi leucocidina.
Proteina A identificată la stafilococi este o proteină de perete care poate preveni accesul
anticorpilor specifici, inducerea cascadei complementului şi execută o acţiune chimotactică asupra
neutrofilelor. Proteina A este responsabilă de răspunsul inflamator contra stafilococului la om. Rolul
proteinei A în patogenia piodermitelor canine este de inhibiţie a fagocitozei şi a opsonizării
Toxinele epidermolitice şi alte produse solubile pot fi importante în răspunsul organismului faţă de
piodermite..
Fenomenele de hipersensibilitate la antigenele stafilococice pot facilita penetrarea stafilococului în
cazul în care permeabilitatea barierei epidermice este afectată.
Sinteza de betalactamază determină creşterea rezistenţei faţă de peniciline sau alte betalactamine.
Astfel piodermitele sunt mai adesea infecţii secundare şi foarte rar primare. Piodermitele nu apar
decât dacă există asocierea dintre bacterii patogene şi factorii care permit proliferarea lor şi
penetrarea prin piele. Aceste cauze predispozante trebuiesc tot timpul amănunţit cercetate în cazul
piodermitelor recidivante. Odata piodermită instalată, deficitele imune existente, maladiile
coexistente pruritului, inflamaţia severă şi terapia iniţială necorespunzătoare sunt factori care
determină un prognostic negativ. Pruritul şi inflamaţia sunt adesea urmate de piodermite
recidivante foarte dificil de tratat.
Numeroşi agenţi etiologici şi factori predispozanţi au fost descrişi în otitele externe la carnivore.
Agenţii infecţioşi cum ar fi bacteriile, virusurile, paraziţii sau ciupercile au un rol esenţial în cauzele
primare ale otitelor externe şi nu este clar stabilit. Bacteriile sau levurile Malassezia pachydermatis
sau canis pot fi cauzele unei infecţii secundare când conductul auditiv este predispus infecţiilor în
existenţa unor boli sau a altor cauze adiacente. Agentul infecţios poate fi considerat un agent
patogen primar. O dată stabilită bacteria sau levura poate întreţine o otită externă şi contribuie la
modificările cronice ale conductului auditiv. În alte cazuri otita externă poate rămâne subclinică. La
câine suşe de S. pseudintermedius poate fi izolat din conductul auditiv normal la 48% din prelevări,
dar este în egală măsură izolat în cazurile cu otită externă acută.
Preudomonas, Proteus, streptococi betahemolitici au fost izolaţi în 5% din prelevările efectuate de
la câini normali, în schimb Proteus şi Pseudomonas au fost izolaţi si din otitele cronice. Infecţiile
mixte sunt foarte frecvente mai ales S. intermedius în asociere cu alte bacterii Gram negative. La
pisici se găsesc aceleaşi specii bacteriene dar cu o frecvenţă mai mare a suşelor de Pasteurella
multocida.
Examenul citobacteriologic direct poate pune în evidenţă Malassezia pachydermatis la câini normali
într-un procent de 47-49%, în timp ce la câinii cu otită externă procentul creşte între 54-83%.
Această levură este mai ales un agent patogen secundar care contribuie la întreţinerea inflamaţiei
din conductul auditiv deja inflamat prin alte cauze. La pisică M. pachydermatis joacă un rol minim în
otitele externe şi această levură se găseşte într-un procent de 23% în urechile aparent sănătoase şi
19% din prelevările provenite din otitele externe
 Otodectes cynotis este considerat responsabil pentru 5-10% din otitele externe la
câine şi pentru 50% în cazul otitelor externe la pisică. De foarte multe ori animalele
dezvoltă o reacţie de hipersensibilitate care stă la originea inflamaţiei observate clinic.
Această inflamaţie poate fi infectată secundar printr-o bacterie sau o levură. Multe infecţii
ale conductul auditiv extern sunt secundare altor factori care acţionează asupra urechilor
mai sensibile la microflora normală considerată "patogenă oportunistă". Factorii
predispozanţi mai frecvent întâlniţi sunt tulburările de cheratinizare, atopia,
hipersensibilitate la O. cynotis şi tulburările endocrine. Toate obstrucţiile totale sau parţiale
ale conductului auditiv prin ţesutul sau anomalii anatomice cum sunt cele observate la
Shar-pei pot de asemenea predispune la otită externă.

Antibioterapia sistemică nu se justifică în cazul piodermitelor de suprafaţă.

Corectarea factorilor predispozanţi şi tratamentul cu topice locale (clorhexidina, etil-lactat,
benzoilperoxid,) sunt suficiente în multe cazuri. Antibioterapia sistemică este necesară
pentru tratamentul piodermitelor superficiale şi obligatoriu în cazul piodermitelor
profunde.
Tratamentul local şi imunomodularea pot fi utilizate ca tratamente adjuvante.
Levamisolul si produsele ce contin extracte de germeni sunt frecvent utilizate (Cantastim,
Polidin, SPL, Imunoregulin). În cazul în care piodermitele necesită un tratament de lungă
durată, antibioticele alese trebuie să fie bine justificate pentru că ele au cel puţin efecte
secundare asupra florei intestinale. Nu există practic nici o diferenţă între eficacitatea
clinică a antibioticelor bactericide şi cele bacteriostatice în cazul piodermitelor superficiale.
Pentru piodermitele profunde atunci când este confirmată sau suspectată imunodepresia
antibioticele bactericide sunt preferate contra celor bacteriostatice. Eliminare lui S.
pseudintermedius este suficientă pentru a asigura o linişte clinică, pentru că această specie
creează un mediu favorabil pentru multiplicarea a altor bacterii. Alegerea antibioticului
poate fi empirică dar fondată pe cunoaşterea spectrului de acţiune faţă de speciile frecvent
izolate. Penicilina, ampicilina, amoxicilina, streptomicina şi tetraciclinele trebuie
abandonate pentru că ele crează antibiorezistenţă şi efectele asupra bacteriilor patogene
sunt minime. Tratamentul cu antibiotice al piodermitelor debutează cu folosirea
macrolidelor sau a oxacilinei. Aceste criterii permit ca la prima alegere să fie folosite
eritromicina, lincomicina, clindamicina, amoxicilina/acid clavulanic sau
trimetroprim/sulfamide. În infecţiile severe recidivante şi după efectuarea antibiogramei se
pot utiliza cefalosporine (cefalexina, cefadroxyl, cefovecine- Convenia) sau gentamicina.
După antibiogramă este însă preferabil a se alege molecula cea mai activă, antibioticul care
posedă acţiunea cea mai directă şi cu efectele secundare cele mai reduse .
 Eficacitatea tratamentului este mare atunci când se asociază antibioterapia cu
sampoane ce conţin clorhexidina 3-4%, benzoylperoxid 2-3%), etillactat-10%, etilester şi cu
substanţe care intervin în metabolismul pielii: acizii graşi nesaturaţi (REDONYL,
OMEGA3+6, etc.) biotina, vitaminele din grupul B etc.Totodata aplicarea unguentelor cu
antibiotice (clindamicina-CLINDACUTIN) in special pe zonele izolate are eficienta ridicata
precum si aplicarea antibioticelor sau antisepticelor cu ajutorul spray-urilor(oxitetraciclina
+violet de gentiana-SPRAY PLUS; oxitetraciclina +verde de malachit-NEOCAF SPRAY;
clorhexidina-CLEMISPRAY).
Tratamentul eficace al otitelor externe trebuie să respecte următoarele principii:
• a) stabilirea unui diagnostic complet şi un tratament specific cu eliminarea factorilor
favorizanţi
• b) conductul auditiv trebuie să fie curat şi uscat înainte de orice tratament cu produse de
tipul „Ear Cleaner”.
În general multe produse auriculare conţin în asociere agenţi antibacterieni,
antifungici, paraziticizi şi glucocorticoizi în soluţii uleioase sau apoase (AURIBIOTIC,
OTOSPECTRINE, AURIKAN, DEXORYL, FUCIDINE,SUROLAN etc.). Suportul uleios este de
preferat în cazul urechilor uscate pentru că el realizează şi umidifierea acestora. În cazul
urechilor cu exsudat abundent suportul apos este de preferat pentru că el reduce
ţesuturile de ocluzie. Un tratament antibacterian şi/sau antifungic pe cale generală este
necesar în cazul otitelor medii. Principii activi sunt aleşi de la caz la caz. În general
corticoizii pot fi utilizaţi pentru lupta contra inflamaţiei şi aproape toate preparatele
comerciale conţin astfel de produse. Infecţiile bacteriene trebuiesc tratate cu antibiotice
sau dezinfectante pe cale locală. În general aminozidele (neomicina, gentamicina) rămân
active, dar în acelaşi timp sunt potenţial ototoxice şi mai ales dacă membrana timpanică
este afectată. Dezinfectantele sunt o alternativă interesantă în detrimentul antibioticelor.
Iodul şi clorhexidina sunt o alegere mult mai bună şi mai ales pentru faptul că nu sunt
ototoxice. Acidul acetic 5% este bactericid faţă de multe bacterii patogene în otite şi mai
ales faţă de Pseudomonas. Preparatul pe bază de Tris-EDTA este eficient contra multor
speciilor bacteriene. Atunci când Malassezia este prezentă nistatinul sau tiabendazolul sunt
foarte eficace. În cazuri mai dificile loţiunea de 1% miconazol este foarte activă. În cazul
otitelor cu Malassezia este recomandată asocierea şi aplicarea unui tratament general pe
bază de ketoconazol 10 mg/kg de 2 ori/zi timp de 4-6 săptămâni. Dacă Otodectes cynotis
este prezent se pot utiliza preparate ce conţin insecticide, piretrine, rotenone şi
tiabendazol.
Pronosticul este în general bun în cazul otitelor externe acute dacă membrana
timpanică nu este afectată. Tratamentul precoce este foarte important pentru a preveni
complicaţiile secundare. În cazul otitelor cronice pronosticul este rezervat şi este posibil să
apară fibroză însoţită de obstrucţia parţială a conductului auditiv situaţie în care
intervenţia chirurgicală este recomandată.
 BIBLIOGRAFIE:
• Bertalan A., Kent M., Glass E.: Neurologic manifestations of hypothyroidism in
dogs.Compend Contin Educ Vet. 2013
• Biondi B1, Cooper D.S. (2008). “The clinical significance of subclinical thyroid
dysfunction”
• Diaz Espineira M.M., Mol J.A., Peeters M.E., Pollak Y.W., Iversen L., van Dijk
J.E., Rijnberk A., Kooistra H.S.J Assessment of thyroid function in dogs with
low plasma thyroxine concentration. Vet Intern Med. 2007
• Graham P.A., Refsal K.R., Nachreiner R.F.: Etiopathologic findings of canine
hypothyroidism. Vet Clin North Am Small Anim Pract. 2007
• Hertz, Barbara, Schuleller, Kristin, Saul Hertz, MD (1905 - 1950) A Pioneer in
the Use of Radioactive Iodine, Endocrine Practice 2010
• Longo, D.L.; Fauci, A.S.; Kasper, D.L.; Hauser, S.L.; Jameson, J.L.; Loscalzo, J.
(2011)
• Mooney CT.N Z: Canine hypothyroidism: a review of aetiology and diagnosis.
Vet J. 2011
• J. Catharine, R. Scott-Moncrieff, Textbook of veterinary internal medicine,
seventh edition 
• Stephen J. Ettinger, Edward C. Feldman, Veterinary internal medicine, Seventh
editionVeterinary internal medicine, vol 2
• http://file.walagata.com/w/the-salamander/3160196.pdf
• http://animalhealthcarecenterofhershey.com
• http://www.hemopet.org
• http://
www.cliniciansbrief.com/sites/default/files/attachments/Canine%20Hypothyr
oidism
• http://blog.seattletimes.nwsource.com
• http://www.meadowsvetclinic.com