FUNDAMENTELE PSIHOTERAPIEI

TEMA:
PSIHOTERAPIILE SISTEMICE
INTRODUCERE
SCOALA SISTEMICA
TERAPIILE DE FAMILIE
ARII DE APLICATII
PRINCIPIILE INTERVENTIILOR SISTEMICE

STUDENTI:

BACĂ ( STĂNIMIR) CARMEN-ALINA grupa I Psihologie Anul III IF

MOȘUȚAN ( DOBRE) ROXANA grupa II Psihologie Anul III IF

PROFESOR TITULAR:
CONF.UNIV.DR. ADELA-MIHAELA ȚĂRANU
Psihoterapie sistemică s-a născut la sfârșitul anilor '40 și își are originea în teoria
sistemelor mai generice, derivând din gândirea matematicienilor, fizicienilor și
inginerilor.
Această teorie a fost reelaborată și extinsă de Ludwing von Bertalanffy.
 Alaturi de psihanaliză și de terapia comportamentală, terapia sistemică este cea
mai răspândită și practicată metoda de terapie si consiliere.
 Terapia sistemică este o procedură psihoterapeutică autonomă și este termenul
generic pentru o varietate de abordări și modele care au evoluat de la terapia de
cuplu și de familie.
Andrew Samuels, psihanalist jungian, spunea că: „ …psihologia în profunzime
trebuie să se confrunte cu faptul că nu este posibil să-ți imaginezi o persoană
separată de mediul său cultural, social, sex, etnie și, mai presus de toate, de
contextul economic și ecologic.”
Conform acestei abordări, individul este consideratca parte a unui sistem de relații
semnificative pe care le-a avut în timpul vieții.

Deci, o problemă psihică este contextualizată în raport cu trecutul și experiențele

relaționale actuale ale individului.
Scopul psihoterapiei relaționale sistemice este de a găsi modalități relaționale
alternative care să funcționeze mai bine cu sistemul de relații al individului, fie că
este vorba de familie sau prieteni.
Procesul terapeutic este influentat de urmatoarele aspecte:

- Înțelegerea contextuală a simptomelor, tulburărilor și problemelor

individuale și interpersonale
- Perspectiva că problemele sunt practic "produse" și menținute prin
intermediul proceselor de comunicare
- Terapia și consilierea nu pot aduce modificări comportamentale din exterior,
ci reprezintă doar un stimulent pentru auto-transformare
- În terapie se redescoperă resursele proprii și apoi se îndrumă către folosirea
lor în soluționarea problemelor
- Toți membrii familiei implicați în acest proces sunt tratați cu respect
Terapia familială sistemică a evoluat încă de la începutul anilor 1950.
Clinic, s-a dezvoltat în contextul mai multor mișcări terapeutice, incluzand clinici de
orientare pentru copii, consiliere în căsătorie și terapie sexuală.
Teoria isi are rădăcinile domeniul interdisciplinar al teoriei sistemelor si cibernetică
Psihoterapia sistemica are meritul de a fi reusit sa mute obiectul studiului pe
procesele psihologice din interiorul familiei, considerand familia ca un tot care
include un numar de indivizi aflati in interactiune.
Familia este considerat un sistem homeostatic, avand o autoreglare automata, care
reduce orce deviatie la introducerea de informatii noi.
In familiile nefunctionale a aparut un dezechilibru in comunicare, care se prezinta ca
o neconcordanta intre nivelul verbal si nonverbal.
Principalele abordările sistemice sunt:
- Terapia familială structurală, dezvoltată în mare parte de Salvador Minuchin (de ex. 1974) și
colegi din New York la sfârșitul anilor '50 și '60.
- Terapia familială strategică, dezvoltată inițial la sfârșitul anilor '60 și '70 la
Institutul de Cercetări Mintale (RMN) din Palo Alto, California. Abordările strategice au fost dezvoltate în
continuare la sfârșitul anilor '70 și anii 1980 la Milano, de către un grup printre care Mara Selvini
Palazzoli, Luigi Boscolo, Gianfranco Cecchin și Guiliana Prata (de exemplu, Selvini Palazzoli, Boscolo,
Cecchin,& Prata, 1980). Mai târziu, grupul s-a divizat și abordările „post-Milano” au fost dezvoltate (de
exemplu, Cecchin, 1987).
- Abordările social-construcționiste au început să influențeze terapia sistemică din
la sfârșitul anilor 1980 încoace. Această influență este deosebit de evidentă în terapia narativă,
dezvoltat în anii 1990 de Michael White din Australia și David Epston din Noua Zeelanda.
- Soluția focalizată pe soluție, de asemenea, se încadrează în abordările sistemice. A fost dezvoltat în anii
1980 de Steve de Shazer, Insoo Kim Berg și colegii din cadrul Centrului de terapie familială in
Milwaukee.
Cui se adresează psihoterapia sistemica?
Metoda psihoterapiei sistemice se adresează tiparelor și dinamicii interacțiunilor dintre
persoană-sistem (familia de origine, școală, grupul de prieteni, relația de cuplu/familia
formată, societate).
Obiectivul psihoterapeutului este de a scoate la suprafață aceste dinamici relaționale, și pe
parcursul terapiei, de a le schimba.
Metoda psihoterapiei sistemice contribuie la dezvoltarea unor noi moduri de relaționare și
o structură sănătoasă ce promoveaza creșterea, maturizarea, responsabilizarea și satisface
nevoia de apartenență a individului.
Care sunt beneficiile psihoterapiei sistemice?
- relația de colaborare între client și psihoterapeut
- focusul se face pe accesarea resurselor clientului
- clientul participă activ la găsirea unor soluții
- conștientizarea dinamicilor relaționale care se repetă
- posibilitatea de schimbare a tiparelor de relaționare
(re)găsirea locului și satisfacerea nevoii de apartenență în sistem
Tipuri de familii în funcție de psihoterapia familială:

Din punctul de vedere al psihoterapiei familiare se evidentiaza două tipuri de

familii

1.Familii hrănitoare: părinții sunt considerați ghiduri și lideri democratici și nu

lideri autoritari. Sunt părinți care înțeleg și devin conștienți de sentimentele lor
pentru a se adapta la schimbările existente.
Copiii acestor familii sunt spontani și prietenoși și sunt luați în considerare, ei nu
percep inhibiții sau constrângeri psihice.
Comunicarea acestui tip de familie, tinde să fie fluidă și asertivă, să arate afecțiune
și pot discuta liber despre procesele lor (dezamăgiri, iubiri, temeri, întristări, critici
și bucurii.)
2.Familiile conflictuale -tind să fie foarte autoritare, în general nu emoționale pentru
copii și doar dictează ce trebuie făcut și ce nu. Părinții nu își cunosc niciodată copiii in
profunzime, nu stiu ce sunt și ce trairi interioare au.
În același timp, copiii nu își cunosc părinții și îi pot vedea ca furnizori, relația dintre ei
nu este de obicei foarte pozitiva.
Viața familiei poate deveni tensionată, cu secrete, le este rușine să comunice, exista un
mediu foarte „conservator” în care nu există loc pentru bucurie.
În plus, membrii sistemului familial tind să se respingă reciproc, tind să petreacă mai
mult timp sau să acorde mai multă importanță muncii sau altor activități. Comunicarea
nu este de obicei foarte tolerantă, nu exista simțul umorului de buna calitate ci unul
sarcastic sau crud.
PRINCIPII COMUNE PSIHOTERAPIILOR INTERACTIVE
Dallos si Prockter (i990) au sintetizat urmatoarele principii, proprii terapiilor interactive:
a. problemele, care de regula sunt prezentate ca fiind ale unuia dintre membrii de familie
sunt privite ca ale intregului sistem familial. De obicei, acesta este motivul pentru care la
evaluare si la interventie participa intreaga familie, sau in orice caz membrii semnificativi
ai acesteia.
b. procesul terapeutic presupune examinarea, care conduce la la elaborarea ipotezelor
despre modul in care functionarea familiei intretine problema, pe baza carora se incep
interventiile. Cele mai multe deosebiri intre diferitele scoli se intalnesc in cadrul fazei de
interventie. Elementul comun al interventiilor consta in orientarea catre schimbare a
intregului sistem, nu numai a individului.
c. terapia este realizata de regula de un grup de terapeuti, din care unul participa la
sedintele cu familia. Ceilalti membrii ai echipei urmaresc sedintele din spatele unei
oglinzi speciale sau prin televizoare cu circuit inchis. Terapeutul care lucreaza nemijlocit
cu familia, uneori paraseste incaperea si se consulta cu colegii sai.
Terapia pune accentul pe sprijinirea familiei in gasirea si stoparea acestor incercari inutile
si in cautarea modalitatilor de rezolvare noi, care submineaza acest cerc care se
autointretine.
Primul pas il constituie interviul. Acesta are ca scop formularea problemei, in aceasta
faza, intrebarile terapeutului tintesc demonstrarea caracterului interpersonal al
comportamentelor. Un pas urmator consta in crearea de ipoteze. Grupul din Milano a atras
atentia ca in cazul fiecarui interventii noi, este benefica formularea unei ipoteze despre
felul in care familia functioneaza ca sistem. Aceasta ipoteza determina modalitatile de
reactie ale terapeutului, care tintesc realizarea unor schimbari in modul de reactie a
membrilor de familie.
Jenkins (1990) arata ca in cadrul tuturor interventiilor psihoterapeutice eficiente exista
un moment in care se declanseaza o criza, intr-o oarecare masura toti teoreticienii si
practicienii din doemeniul psihoterapiei familiei accepta existenta cicilurilor de viata,
si a fenomenelor de dezvoltare care le insotesc. Comportamentul terapeutilor si
tehnicile utilizate de acestia pot fi foarte diferite, totusi, la un mai inalt nivel de
abstarctizare se pot constata elemente comune. Un astfel de element comun, consta in
provocarea crizei.
Jenkins (1990) accentueaza faptul ca psihoterapiile adecvate realizate imita natura.
Initial au loc interactiuni simple intre terapeut si familie, bazate pe observarea
reciproca, in aceasta faza inca interventiile terapeutului nu sunt puse in mod special in
slujba schimbarii, se produce doar observarea, adunarea de informatii, clarificarea.
Dupa aceasta faza se pot alcatui intrebari care aduc deja informatii noi pentru familie.
Minuchin (Jenkins, 1990) - reprezentant al structuralismului- a fost unul dintre acei
terapeuti ai familiei care se concentra in cea mai mare masura asupra provocarii
crizei in timpul terapiei. 'Toate metodele terapeutice, chiar si terapiile analitice
individuale, includ criza, indiferent daca aceasta izvoraste din confruntarea cu
propriile puncte de vedere sau din responsabilitatea fata de propria identitate, in
absenta producerii unei anumite cantitati de anxietate, nu exista posibilitatea
interventiei eficiente in nici una intre formele de tratament' (idem, p. 139).
Psihoterapeutii structuralisti pun mare accent pe schimbarea structurii familiei
(schimbarea subgrupurilor organizate pe sexe, pe diferite functii). Terapeutul
realizeaza si desface coalitii rand pe rand cu diferitii membrii de familie, permanent
urmarind schimbarea. Aceasta este un scop in terapie 'indiferent ca este vorba de
atitudinea de implicare activa a modelului structural sau de cea aparent neutra a
milanezilor' (Jenkins, 1990, p. 139).
Principii fundamentate ale psihoterapiei familiale de orientare sistemica
Grupul terapeutilor din Milano (Selvini-Palazzoli, Boscolo, Cecchin si Prata (1990)) a
ajuns la concluzia potrivit careia exista trei principii fundamentale, care sunt nemijlocit
legate de interventiile terapeutice adecvate. Cecchin (1990) arata ca acestea au fost
elaborate in 1975 si sunt:
I.                 Crearea de ipoteze
II.               Abordarea sistemica (circularitatea)
III.             Atitudinea neutra a terapeutului (neutralitatea)
Tomm (1990) sustine necesitatea introducerii unui al patrulea principiu, cel al crearii de
strategii.
Utilizarea acestor principii fundamentale are drept scop stimularea familiilor in acordarea
acelor informatii care sunt necesare din punctul de vedere al unui proces terapeutic
eficient.
Construirea ipotezelor

Construirea de ipoteze - arata Cecchin (1990) - este strans legata de starea de interes, de
curiozitate a terapeutului, dar apartine intr-o mai mare masura laturii tehnice a terapiei.
Familia soseste la terapeut in momentul in care scenariul (script-ul) pe baza caruia isi
conducea viata, nu mai functioneaza intr-un mod satisfacator, ceea ce inseamna ca este
nevoie de 'rescrierea' acestuia. Noul scenariu 'se scrie' pe baza ipotezei terapeutului, dar
naturalmente familia contribuie la modelarea acestei ipoteze.
Selvini-Palazzoli si colaboratorii sai (1990) prin construirea de ipoteze inteleg,
conceperea de catre terapeut a unei/unor ipoteze pe baza informatiilor obtinute in urma
interviului realizat cu familia.
Ipoteza reprezinta un punct de pornire careia i se poate proba validitatea in decursul
practicii, in conditiile in care o ipoteza se dovedeste a fi falsa, terapeutul trebuie sa
constuiasca o alta ipoteza, incluzand in aceasta informatiile pe care deja le-a obtinut
in urma testarii ipotezei care nu s-a confirmat. Ipoteza adecvata trebuie sa contina
toate elementele componente ale vietii familiale. Presupunerea trebuie sa fie valabila
pentru intregul sistem relational al familiei. Metoda milaneza lucreaza cu o ipoteza
preliminara, formulata chiar inaintea primei sedinte, pe baza informatiilor provenite
fie de la un specialist (de exemplu medicul care a recomandat terapia) fie de la
familia in sine (in urma producerii primului contact, de exemplu cu ocazia solicitarii
programarii prin telefon).
Existenta ipotezei faciliteaza urmarirea de catre terapeut a schemelor de interactiune din cadrul familiei.
Aceste modele comportamentale sunt scoase la suprafata in urma prezentei active a terapeutului. De exemplu daca
terapeutul ar fi pasiv, si ar asculta doar ca un observator cele relatate, atunci familia ar prezenta propria ideatie cauzala,
propriul scenariu asupra cauzalitatii, ceea ce ar conduce doar la desemnarea persoanelor, 'bolnave psihic', 'vinovate', iar
acest fapt nu ar mai prezenta nici o informatie pentru terapeut.
Informatia utila, in contextul dat, desemneaza elementele legate de modalitatea de functionare a relatiilor in cadrul
familiei (Selvini-Palazzoli si colab.,1990).
Cecchin (1990) arata ca in momentul in care se descrie: cine cum este, ce anume este, in termeni categorici, definitivi,
atunci operatiunea de crearea a ipotezelor inceteaza.
Activitatea terapeutica care se desfasoara in lipsa ipotezei, este o activitate in mare masura dezordonata. Prin dezordine
in aceasta acceptiune trebuie inteleasa absenta informatiilor (Selvini-Palazzoli si colab.,1990).
Abordarea sistemica (circularitatea)
Selvini-Palazzoli si colab. (1990) considera ca, abordarea sistemica reprezinta acea
capacitate a terapeutului de a realiza interventia luand in considerare feed-back-ul familiei
referitor la informatiile introduse de catre terapeut.
Exista o anumita abilitate de a reactiona la schimbari si la diferente. Conditia achizitionarii
acestei capacitati consta in eliberarea terapeutului de acele conceptii si prejudecati, potrivit
carora, exista o cauzalitate 'corecta'. Cecchin (1990) arata ca circularitatea este o tehnica care
se foloseste in scopul dezvoltarii ipotezelor. Selvini-Palazzoli si colab. (1990) afirma ca
aceasta conduce inclusiv la scaderea rezistentei familiei in cadrul procesului interventiei.
Din punct de vedere tehnic abordarea sistemica se traduce prin punerea asa numitelor
intrebari circulare, care sondeaza de exemplu, modul in care un anumit membru al
familiei, vede relatia existenta intre alti doi membrii ai familiei. Din acest motiv
fiecare membru al familiei trebuie invitat sa spuna cum vede relatia dintre alti doi
membrii, in prezenta acestor doi. in acest fel se pot identifica triadele din cadrul
familiilor si modul lor de functionare (Selvini-Palazzoli si colab., 1990). Cecchin
(1990) noteaza ca intrebarile circulare au drept scop mentinerea interesului, a
curiozitatii atat a terapeutului cat si a membrilor familiei. Familia in sine devine
interesata de propriile ipoteze in urma acestui gen de intrebari. Acestea submineaza
sistemul de conceptii si prejudecati al familiei, indeosebi credintele legate de
'adevarurile existente' (de exemplu: <baiatul meu este lenes, tatal meu este alcoolic>).
in momentul in care se clatina sistemul vechi de convingeri, exista posibilitatea crearii
unor ipoteze si a unor scenarii noi.
 BIBLIOGRAFIE
 Amundson, J., Stewart, K., & Valentine, L. (1993). Temptations of power and certainty. Journal of Marital and
Family Therapy, 19(2), 111-123.
 Anderson, H., & Goolishian, H. A. (1988). Human systems as linguistic systems: Preliminary and evolving
ideas about the implications for clinical theory. Family Process, 27(4), 371-393.
 Berg, I. K., & de Shazer, S. (1993). Making numbers talk: Language in therapy. In S. Friedman (Ed.), The new
language of change: Constructive collaboration in psychotherapy, (pp. 5-24). New York: Guilford Press.
 Boscolo, L., & Bertrando, P. (1996). Systemic therapy with individuals. London: Karnac Books.Byng-Hall, J.
(2008). The crucial roles of attachment in family therapy. Journal of Family Therapy, 30(2), 129-146.
 Campbell, D., Coldicott, T., & Kinsella, K. (1994). Systemic work with organizations: A new model for
managers and change agents. London: Karnac Books.
 Cecchin, G. (1987). Hypothesizing, circularity, and neutrality revisited: An invitation to curiosity. Family
Process, 26(4), 405-413.
 Chenail, R. J. (2013). Evidence and efficacy issues. In A. Rambo, C. West, A. Schooley & T. V. Boyd (Eds.),
Family therapy review: Contrasting contemporary models (pp. 25-32). London: Routledge.
Chenail, R. J., George, S. S., Wulff, D., Duffy, M., Scott, K. W., & Tomm, K. (2012). Clients’ relational
conceptions of conjoint couple and family therapy quality: A grounded formal theory. Journal of
Marital and Family Therapy, 38(1), 241-264.
Colapinto, J. (1988). Teaching the structural way. In H. A. Liddle, D. C. Breunlin & R. C. Schwartz
(Eds.), Handbook of family therapy training and supervision (pp. 17-37). New York: The
Guildford Press.
Dallos, R., & Draper, R. (2010). An introduction to family therapy: Systemic theory and practice.
McGraw-Hill International.
Dallos, R., & Stedmon, J. (2014). Systemic formulation: mapping the family dance. In L. Johnstone
& R. Dallos (Eds.), Formulation in psychology and psychotherapy: Making sense of people’s
problems (pp. 67-95). London: Routledge.
Penn, P. (1982). Circular questioning. Family Process, 21(3), 267-280.
Real, T. (1990). The therapeutic use of self in constructionist/systemic therapy. Family Process,
29(3), 255-272.
Rober, P. (1999). The therapist’s inner conversation in family therapy practice: Some ideas about the
self of the therapist, therapeutic impasse, and the process of reflection. Family Process, 38(2),
Falloon, I. R. H. (1988). Behavioural Family Therapy: A Workbook. London: Routledge.
Fullinwider-Bush, N., & Jacobvitz, D. B. (1993). The transition to young adulthood: Generational
boundary dissolution and female identity development. Family Process, 32(1), 87-103.
Heatherington, L., Friedlander, M. L., & Greenberg, L. (2005). Change process research in couple and
family therapy: methodological challenges and opportunities. Journal of Family Psychology,
19(1), 18-27.
Horne, K. B. (1999). The relationship of the self of the therapist to therapy process and outcome: Are
some questions better left unanswered? Contemporary Family Therapy, 21(3), 385-403.
Keim, J. (2012). Strategic family therapy. In A. Rambo, C. West, A. Schooley & T. V. Boyd (Eds.), Family
therapy review: Contrasting contemporary models (pp. 89-93). London: Routledge.
McGoldrick, M., Gerson, R., & Petry, S. S. (2008). Genograms: Assessment and intervention (3rd
ed.). New York: WW Norton & Company.
Minuchin, S. (1974). Families and Family Therapy. Harvard University Press.