SUSPENSII

1. Definiţii şi generalităţi

FRX: preparate farmaceutice lichide, constituite din una sau mai multe substanţe active,
insolubile, suspendate într-un mediu de dispersie lichid şi destinate administrării interne sau
externe (SUSPENSIONES – FRX).

 Denumirea de suspensie provine de la adjectivul latinesc suspensus, -a, -um = atârnat, ridicat
sau verbul suspendo, -ere = a atârna.
 În general, termenul suspensie desemnează un sistem dispers bifazic, format dintr-un solid,
fin divizat într-un mediu de dispersie lichid, gaz sau solid.
 Din punct de vedere fizico-chimic, suspensiile sunt sisteme disperse grosiere, microeterogene
(microscopice), fluide, constituite din:

• faza dispersată, solidă, fin divizată, discontinuă, internă, reprezentată de substanţa

medicamentoasă; aceasta poate fi o pulbere insolubilă sau cu o solubilitate limitată în cea
de-a doua fază;
• faza dispersantă, lichidă, continuă, externă, numită mediu de dispersie sau vehicul.
• al treilea component: agentul de suspensie, de dispersie sau de stabilitate, care se adaugă
în general într-o suspensie dacă substanţa medicamentoasă este sub 20%.
 Mărimea particulelor solide suspendate este cuprinsă între 0,1 şi 100 µm;
datorită acestui grad de dispersie, suspensiile sunt clasificate în grupa dispersiilor
microeterogene, particulele solide fiind, în general, vizibile cu ochiul liber.
Mediul de dispersie poate fi:

 o fază hidrofilă: apă, soluţii apoase, soluţii extractive apoase, dispersii hidrofile
macromoleculare, asociate sau nu cu alcool, glicerol, propilenglicol etc.;
 o fază lipofilă: uleiuri vegetale, parafină lichidă, soluţii uleioase sau alte substanţe
miscibile cu acestea ca: lanolina, ceara, span-uri.
 Particulele solide insolubile sunt destinate fie:

• absorbţiei fiziologice, în cazul administrării suspensiei pe căile orală şi parenterale (acţiune

sistemică);
• pentru o acţiune locală, pe piele şi mucoase.

Industria de medicamente fabrică şi suspensii solide, numite şi suspensii uscate (suspensiones

siccae) sau „instant”, sub formă de: pulberi, granule, asocieri de pulbere cu granule sau
comprimate, condiţionate în saşete unidoză sau recipiente multidoză, ce permit obţinerea ex
tempore a suspensiei lichide şi utilizarea imediată sau păstrarea câteva zile (7-10 zile).

Forme solide:

• Pulberi suspendabile;
• Granule pentru suspensii;
• Asocieri de pulberi cu granule;
• Comprimate pentru suspensii.
Avantaje:

• formularea de preparate lichide pentru unele SM insolubile în vehiculul prescris

(anestezină, terpinhidrat, mentol, sulf); metodă eficientă de dispersare a unor
substanţe insolubile sau greu solubile;
• rezolvarea unor interacţiuni farmaceutice fizico-chimice dintre componentele
asociate într-o soluţie;
• prepararea ca suspensie a unei substanţe insolubile care se formează prin
diluarea cu apă a unor soluţii alcoolice (de exemplu, camfor, mentol);
• suspensiile reprezintă o posibilitate de administrare comodă şi uşoară a
medicamentelor pentru mulţi pacienţi cu dificultăţi de înghiţire a formelor
farmaceutice solide: comprimate sau capsule;
• formularea în medicaţia pediatrică, prin asocierea substanţei medicamentoase
insolubile cu substanţe auxiliare ca: aromatizanţi, edulcoranţi, coloranţi (la copii
sub 2 ani nu se admite administrarea de forme solide!);
• evitarea gustului dezagreabil al unor SM solubile, prin înlocuirea cu derivaţi
insolubili şi fără gust;
• formularea ca suspensie într-un vehicul anhidru, dacă SM se degradează în
mediul apos;
• facilitatea de administrare a unor pulberi instabile, voluminoase;
• asigurarea stabilităţii unor substanţe medicamentoase care hidrolizează uşor, în
special a antibioticelor, prin fabricarea în industria de medicamente sub forma de
suspensii solide;
 prepararea suspensiei de către farmacist, înainte de a elibera medicamentul
pacientului;
 valabilitate de aproximativ 7 zile, la temperatura camerei sau de 14 zile, dacă
produsul va fi păstrat în frigider;
• formularea sub formă de suspensie pentru administrarea parenterală, cu acţiune
prelungită;
• formularea de aerosoli sub formă de suspensie a substanţelor insolubile în
amestec cu propulsori;
• formularea unor inhalaţii prin folosirea unor proprietăţi absorbative a unor
pulberi insolubile fine;
• suspensiile pot fi administrate pe căile diferitelor mucoase, pentru o acţiune
locală: suspensii oftalmice, nazale, otice, buco-faringiene, rectale;
• utilizare frecventă pentru administrarea pe piele;
• suspensiile prezintă o biodisponibilitate superioară faţă de formele farmaceutice
solide: granule, capsule, comprimate, drajeuri, care mai întâi trebuie să se
dezagrege în particule.
 Dezavantaje:

• formularea eficace şi elegantă din punct de vedere farmaceutic a suspensiilor este

dificilă;
• suspensiile reprezintă una dintre cele mai instabile forme farmaceutice;
• în timpul depozitării pot apărea modificări ale sistemului dispers, mai ales dacă
există fluctuaţii de temperatură;
• instabilitatea suspensiilor impune agitarea produsului, înainte de prelevarea
fiecărei doze;
• uniformitatea şi exactitatea dozei este mai puţin sigură;
• pulverizarea avansată poate fi cauza unor fenomene secundare, toxice;
• pot fi uşor invadate de microorganisme;
• control de calitate destul de complex şi dificil.
2. Clasificare
Suspensiile pot fi clasificate în funcţie de criterii variate:
 modul de formulare:
• suspensii lichide:  forme magistrale;
 forme industriale;
• suspensii solide, „instant”, forme reconstituibile: pulberi, granule, comprimate, care se transformă
„ex tempore” în suspensie lichidă (forme industriale);

 dimensiunea particulelor solide suspendate:

• suspensii monodisperse: particulele solide au aceeaşi mărime sau o dimensiune apropiată;

• suspensii polidisperse: particulele solide au dimensiuni diferite;
 natura mediului de dispersie lichid:
1. hidrodispersii: suspensii apoase;
2. organosuspensii:
a. suspensii în amestec de vehicule miscibile cu apa:  suspensii hidroalcoolice;
 suspensii hidroglicerolate;
 suspensii hidro-alcoolo-glicerolate;
 suspensii hidro-propilenglicolice;
b. suspensii în vehicule anhidre hidrofile:  suspensii alcoolice;
 suspensii glicerolate;
 suspensii propilenglicolice;
 suspensii în polietilenglicoli lichizi;
c. suspensii în vehicule anhidre lipofile:
 suspensii uleioase;
 modul de preparare:
• suspensii obţinute pe cale fizică, prin pulverizarea si dispersarea SM insolubile în vehicul;
• suspensii obţinute pe cale chimică, prin precipitarea substanţei medicamentoase (metoda condensării)
în vehicul;
 raportul fazelor suspensiei:
• suspensii diluate în care predomină mediul de dispersie lichid, iar substanţa solidă insolubilă,
dispersată este în concentraţie mică de până la 2% (suspensii care urmează legea lui STOKES);
• suspensii concentrate, în care faza solidă insolubilă este între 2-20% (în medie 10%);
• suspensii foarte concentrate, impropriu numite şi paste, în care faza solidă insolubilă se află în
cantitate de 20-50% sau chiar mai mare decât mediul de dispersie fluid (suspensii care urmează legea
lui KOZENY);
 în funcţie de stabilitate şi aspectul sedimentului:
• suspensii defloculate (peptizate), în care particulele solide insolubile sedimentează individual, lent,
formând un sediment compact, cu volum redus, ce se redispersează greu şi în timp poate deveni compact,
cimentat, neredispersabil;
• suspensii floculate, care se caracterizează prin sedimente înalte, formate din particule legate în agregate
laxe, numite flocoane, care ocupă aproape întreg volumul suspensiei şi se redispersează prin uşoară
agitare;
 din punct de vedere reologic:
• suspensii cu comportare la curgere newtoniană (suspensii diluate);
• suspensii cu comportare la curgere nenewtoniană: plastică, pseudoplastică, dilatanta.
 calea de administrare:
• suspensii care se administrează pe calea orală (suspensii de uz intern);
• suspensii administrate pe căile parenterale: i.m., s.c.;
• suspensii administrate pe mucoasele: oculară, otică, nazală, rectală, vaginalã, pulmonară;
• suspensii administrate pe piele;
 acţiunea farmacologică:
• suspensii medicamentoase;
• suspensii cosmetice.
 3. Formularea suspensiilor
 Se au in vedere: caracteristicile fizico-chimice, farmaceutico-tehnologice, farmacologice şi toxicologice ale
substanţei medicamentoase; in funcţie de aceste caracteristici:
 se alege calea de administrare
 se propune forma de suspensie: lichidă sau solidă (reconstituibilă), tipul de suspensie – defloculată
sau floculată,
 se selectează substanţele auxiliare – vehiculul, adjuvanţii şi aditivii,
 se propune tehnologia de preparare, tipul de recipient şi ambalarea.
Produsul va trebui să îndeplinească următoarele condiţii:
1. suspensia trebuie să prezinte un aspect omogen;
2. particulele de substanţă solidă trebuie să fie mici şi să prezinte o dimensiune uniformă;
3. viscozitatea suspensiei trebuie să fie adecvată, pentru ca după agitare, produsul să devină fluid, pentru a
permite o prelevare şi o administrare exactă şi corectă;
4. viteza de sedimentare a particulelor solide trebuie să fie lentă şi constantă în timp;
5. sedimentul format în repaus să fie voluminos, uşor şi omogen de redispersat prin agitare;
6. suspensiile de uz extern, aplicate pe piele, trebuie să fie destul de fluide pentru a se etala liber pe zona
afectată;
7. suspensia trebuie să fie stabilă din punct de vedere fizico-chimic şi microbiologic.
Formularea adecvată are următoarele obiective
principale:
3.1. Dispersarea: divizarea şi suspendarea substanţei insolubile în vehiculul lichid şi stabilizarea
suspensiei formate;
3.2. Asigurarea stabilităţii fizice, chimice şi microbiologice a suspensiei în timp;
3.3. Realizarea caracterelor subiective ale suspensiei;
3.4. Inocuitatea, toleranţa şi eficacitatea terapeutică.
3.1. Dispersarea: divizarea şi suspendarea substanţei insolubile în vehiculul lichid şi
stabilizarea suspensiei
Prepararea suspensiilor, sisteme disperse eterogene, ca şi emulsiile, constă în dispersarea fazei solide,
insolubile, interne în faza lichidă externă, continuă, proces care are loc în principal în două etape:
• un proces de divizare, de pulverizare a substanţei solide insolubile prin procedee mecanice sau chimice;
• un proces de suspendare prin amestecarea substanţei pulverizate cu mediul de dispersie lichid şi
stabilizarea suspensiei prin diferite procedee.
Procesul de divizare a substanţei solide
Particulele solide cu dimensiuni mari sedimentează foarte rapid, faţă de acelea cu dimensiuni mici.
În plus, dimensiunile relativ mari ale particulelor solide determină:

 posibilitatea observării lor cu microscopul sau cu ochiul liber;

 instabilitatea formei farmaceutice, care are ca urmare sedimentarea substanţei solide, dacă densităţile
celor două faze nu sunt suficient de apropiate şi dacă viscozitatea mediului nu este mare;
 particulele solide nu difuzează, deci suspensiile nu vor prezenta mişcare browniană.

Ţinând seama de aceste considerente, procesul de dispersare a substanţei solide va consta iniţial din divizarea
avansată a fazei interne, insolubile, urmat apoi de amestecarea şi suspendarea în mediul de dispersie lichid.
Divizarea avansată, la gradul de dispersie cerut, a substanţei solide, se efectuează prin:

• diferite procedee de pulverizare în mediu uscat sau umed;

• procedee de precipitare (condensare) a unei soluţii apoase a substanţei cu un solvent organic miscibil11
cu
apa, în condiţii controlate. (vor fi descrise la tehnologia de preparare a suspensiilor).
 Stabilitatea suspensiilor- factori care o influenţează

1. Umectarea particulelor solide

Capacitatea de umectare este un fenomen important, care se petrece la interfaţă, observat la
substanţele solide.
Umectarea particulelor solide se exprimă prin gradul de umectare, care este redat de unghiul de
umectare, unghiul de udare sau unghiul racord, notat cu θ.
La o udare completă, lichidul ocupă întreaga suprafaţă solidă, ca un strat monomolecular, iar θ =
0°.
In cazul substantelor solide insolubile si hidrofobe, lichidul nu udă solidul, el se va aduna pe
suprafaţa solidului în picături aproape sferice θ → 180°.

Unghiul de contact θ al unui lichid cu un solid

a. θ = 0° umectare totală; b. θ ≤ 30° umectare satisfăcătoare;
c. θ ≤ 45° – 90° umectare dificilă; d. θ > 90° umectare greoaie;
a. e. θ > 180° umectare imposibilă
 Cu cât θ este mai apropiat de zero, cu atât umectarea se realizează mai bine.
 θ = 0-90°- umectare parţială
 θ > 90°- umectare foarte dificilă;
 θ ~ 180°- umectare practic nulă

 Exemple de SM solide insolubile si hidrofobe: sulf, carbune, fenobarbital, antibiotice,

anestezina, corticosteroizi
 Umectarea unei substanţe solide depinde de tensiunea interfacială a lichidului umectant: cu
cât aceasta va fi mai mică, umectarea se va face mai uşor;
 Umectanţi: etanol, glicerol, propilenglicol, sorbitol, polimeri hidrofili, substanţe tensioactive
(cu HLB = 7-9.)

F.R.X.- “Suspensiones”- recomandă utilizarea de umectanţi.

 Agenti favorizanti ai umectarii particulelor solide

A. Surfactanti
Mecanismul de acţiune a surfactanţilor: moleculele de agent tensioactiv se adsorb pe suprafaţa
particulei orientându-se cu partea polară, hidrofilă, spre vehiculul apos şi cu partea nepolară,
lipofilă, spre suprafaţa particulei solide insolubile în apă, astfel încât îi conferă acesteia un caracter
hidrofil.
În acest caz, stratul de aer este eliminat, apa poate umecta particula solidă şi, totodată, se evită
fenomenele de flotare sau sedimentare.
In practică se recurge la asocierea unui surfactant în cantitate mai mică decât cea necesară
formării unui film monomolecular, cu un polimer hidrofil macromolecular, care acţionează
ca agent stabilizant al suspensiei, prin creşterea viscozităţii mediului de dispersie lichid.
B. Solventi miscibili cu apa: alcoolul etilic, glicerolul, propilenglicolul, soluţia de sorbitol, siropul
simplu, acţionează prin deplasarea aerului, intrând în spaţiile dintre particulele solide, iar la
amestecare cu apa, aceasta poate pătrunde şi va umecta particulele individuale.

C. Colozi hidrofili macromoleculari - se adsorb pe particulele solide şi formează în jurul acestora

un film multimolecular, cu rol de barieră hidratantă, care asigură umectarea, în plus vor creşte şi
viscozitatea mediului de dispersie lichid.
 2. Mărimea particulelor şi viscozitatea vehiculului
Suspensii diluate, particule sferice:
 Relaţia lui Stockes
V = 2r2 (ρ1-ρ2). g/ 9 η
Suspensii concentrate, particule polidisperse -
sedimentare frânată:
Ecuaţia lui Higuchi
V = (ρ1-ρ2). g/ η K S v2 . ε3 / l - ε
V- viteza de separare a particulelor fazei dispersate;
r - raza particulei dispersate (cm);
ρ1-densitatea particulelor solide (g.cm-3);
ρ2-densitatea mediului (g.cm-3);
g- acceleraţia gravitaţională (981 cm. s-2);
η –viscozitatea fazei externe
ε- factorul de porozitate al stratului solid
K- constanta lui Kozeny (~5)
S v2- suprafaţa specifică
l- volumul fazei interne
Reducerea mărimii particulelor
dispersate:
F.R.X.- 50μm (suspensii de uz intern şi
extern)
Agenţii tensioactivi facilitează procesul de
reducere a dimensiunii particulelor
Densitatea
•O densitate a SM mai mare decât aceea a
mediului de dispersie lichid va influenţa
negativ stabilitatea, conducând la fenomenul
de sedimentare a particulelor solide.
•Invers, o densitate a SM mai mică decât
aceea a vehiculului, conduce la fenomenul de
flotare.
Creşterea viscozităţii fazei externe
•Un vehicul cu o anumită viscozitate va
favoriza dispersarea uniformă a particulelor
 3. Încărcarea electrică a particulelor
 O particula dispersata intr-un mediu lichid poate fi incarcata electric;
aceasta incarcatura electrica este neutralizata de ionii prezenti in
lichid numiti contraioni.
 Contraionii sunt dispusi intr-un strat paralel cu suprafata particulei si
se reduc treptat in concentratie pe masura ce se indeparteaza de
particula.
 Acest sistem = dublul strat electric sau stratul Helmholtz.
 Contraionii dispusi cel mai aproape = stratul Helmholtz
exterior
 Ionii adsorbiti = stratul Helmholtz interior
 stratul Helmholtz exterior + stratul Helmholtz interior
= dublul strat Stern
• La o anumita distanta de particula exista un punct de neutralitate la 1. particula dispersata (nucleu –)
care nu se mai manifesta sarcini electrice. 2. strat de cationi rigid ataşat la particulă =
contraioni
• Diferenta de potential intre incarcatura electrica de suprafata si acest 3. strat de ioni din jurul cationilor (strat Stern)
punct de neutralitate reprezinta sarcina reala a particulei = 4. masă de soluţie
potentialul Zeta (forţa care determină respingerea dintre particulele
suspensiei).
 Cu cat potentialul Zeta este mai puternic, cu atat sistemul dispers este
mai stabil (utilizarea de electroliti anorganici: citrat de sodiu 0,5%,
fosfat de sodiu 1%, tartrat acid de sodiu 5% (agenti peptizanti) 
confera sarcini electrice de acelasi semn particulelor aflate in
suspensie  creste stabilitatea suspensiei.
Fenomene de instabilitate fizică a suspensiilor

1. Sedimentarea
Instabilitatea suspensiei se manifestă pe două planuri:
- tendinţa particulelor fazei solide de a sedimenta, numită instabilitate cinetică;
- modificarea gradului de dispersie, prin creşterea dimensiunii particulelor, numită instabilitate
agregativă, care se manifestă prin diferite fenomene ca: agregarea, creşterea cristalelor sau
cimentare.

Sedimentarea în suspensii defloculate

are loc prin căderea liberă a particulelor
particulele mari, cu viteză de sedimentare mare depun la baza flaconului.
particulele mici se depun mai lent, formându-se o zonă opalescentă în partea superioară a
suspensiei
Sediment stratificat, redispersare dificilă, posibilitatea cimentării.
Sedimentarea în suspensii floculate
particulele sunt legate între ele în flocoane (particulele mici împreună cu cele mari), care
sedimentează rapid.
Supernatant clar, redispersare rapidă, lipsa cimentării.
Sistemele disperse defloculate pot conţine:
 particulele defloculate în vehicul newtonian:

• În acest tip de suspensii, particulele solide individuale sunt obţinute cu ajutorul unui agent de
dispersie umectant, tip surfactant, care scade tensiunea interfacială, iar mediul de dispersie este
un vehicul cu comportare newtoniană.
• Dacă un astfel de sistem sedimentează, atunci se va forma un sediment compact (cake) şi va fi
dificil de redispersat.

 particule defloculate în vehicul nenewtonian:

• În acest tip de suspensii se utilizează ca mediu de dispersie vehicule pseudoplastice sau plastice
şi ambele vor întârzia sedimentarea particulelor mici, deoarece viscozitatea lor aparentă rămâne
mărită, sub acţiunea unor forţe de forfecare mici.
• Se folosesc:

• agenţi de dispersie: umectanţi (surfactanţi) şi peptizanţi (electroliţi);

• coloizi protectori: guma arabică, tragacanta; derivati de celuloza;
• agenţi viscozifianţi: asociaţi în diferite concentraţii pentru a realiza proprietăţile reologice
specifice tipului de suspensie şi căii de administrare: derivaţii de celuloză, gelatina,
agenţi plastici şi tixotropi.
Ca agenţi de viscozitate tixotropi se indică derivaţii de tip argile ca: bentonita,
veegum, care formează o reţea de gel, tridimensională, ce închide în ea particulele
defloculate şi astfel sedimentarea suspensiei este întârziată sau prevenită complet.

Ca agenţi de viscozitate plastici se utilizează: carbopolii, dioxidul de siliciu

coloidal (aerosil) ce conferă sistemului dispers o limită de curgere, fără o creştere
exagerată a viscozităţii, ceea ce va permite o utilizare uşoară a suspensiei.

Tipul de suspensie defloculată se preferă pentru căile de administrare parenterale

i.m., s.c., i.a. şi oftalmică.
 Starea floculată se caracterizează prin:

 particule solide care se organizează rapid în agregate laxe, cu aspect floconos;

 agregarea particulelor solide într-un sistem dispers floculat va duce la o viteză de
sedimentare mult mai rapidă sau de liniştire (engl. subsidence);
 viteza de sedimentare va depinde, de asemenea, de porozitatea agregatelor;
 sedimentul unui sistem dispers floculat va avea volumul final mai mare şi acesta
va fi uşor de redispersat printr-o agitare moderată;
 lichidul supernatant separat din suspensia floculată devine repede clar.

Raportul de sedimentare F se determină:

F = HU / H0, sau
F = Vs / Vt , în care:

H0 = volumul iniţial al suspensiei; Vt = vol. total al

suspensiei
HU (Vs) = volumul sedimentului la un timp dat.
 Organizarea sedimentului
într-o suspensie defloculată (a) şi floculată (b)
(SWARBRICK J. – 1995)

În cazul suspensiilor floculate, raportul de sedimentare este apropiat de 1.

 Proprietăţile relative ale particulelor în
suspensiile defloculate şi floculate (SWARBRICK J. – 1995)

Suspensii defloculate Suspensii floculate

• Particulele solide se află în suspensie ca entităţi
distincte.
• Viteza de sedimentare este lenta, deoarece
fiecare particulă sedimentează separat şi
particulele sunt mici.
• Sedimentul se formează lent.
• Sedimentul poate să devină compact, datorită
masei straturilor de deasupra materialului
sedimentat. Forţele de respingere dintre
particule sunt înfrânte şi se formează un
aglomerat tare, compact, cimentat (cake), care
se redispersează dificil sau deloc.
• Supernatantul rămâne opalescent în timp ce se
produce sedimentarea.
• Suspensia are un aspect plăcut, deoarece
materialul rămâne suspendat un timp relativ
lung.
Sistemul dispers de tip floculat poate fi ales în cazul suspensiilor care trebuie să rămână stabile pe
perioade de depozitare foarte lungi.
• Particulele solide formează agregate laxe,
flocoane.
• Viteza de sedimentare este rapidă, deoarece
particulele sedimentează ca flocoane, care sunt
agregate de particule de diferite mărimi.
• Sedimentul se formează rapid.
• Sedimentul este pufos, lax; particulele nu se
leagă strâns unele de altele şi nu formează un
aglomerat dens, tare.
• Sedimentul este uşor redispersat, aşa încât
reformează suspensia iniţială.
• Suspensia este puţin elegantă, din cauza
sedimentării rapide şi a prezenţei unei regiuni
cu supernatant clar, care poate fi micşorat dacă
volumul sedimentului format este mare. Ideal
volumul de sediment poate ocupa tot volumul
suspensiei.
2. Fenomenul de cimentare
 Generarea unui sediment dur, care nu mai poate fi redispersat
 Sedimentarea individuală a particulelor, sub acţiunea greutăţii lor
 Eliminarea învelişului de solvatare al particulelor - forţe de adeziune depăşesc forţele de
respingere
 Cimentarea poate surveni şi în urma fenomenului de creştere a cristalelor sau formulari
incorecte cu substante auxiliare necorespunzatoare.
 Unele asocieri între SM sau ale SM cu substanţele auxiliare favorizează cimentarea
(ex. pectina ca agent de suspendare  sedimente ireversibile cu carbonat de calicu,
saruri de bismut)
 Fenomenul poate fi redus prin alegerea adecvata a agentilor de suspendare cu scopul de a
asigura invelisul de hidratare din jurul particulelor si o incarcatura electrica de acelasi
semn.
3. Flotarea - fenomen opus sedimentării
 Diferenţa de densitate dintre cele două faze;
 Respingerea dintre apă şi substanţele hidrofobe - particulele nu se umectează, se
înconjoară cu un strat de aer
Consecinţe negative în administrarea SM puternic active sau toxice dintr-o suspensie
în primele doze.

F.R.X.: pentru substanţele puternic active sau toxice, masa de substanţă prelucrată
sub formă de suspensie să nu depăşească doza maximă pentru 24 de ore.
4. Fenomenul de creştere a cristalelor
 Caz particular de instabilitate a suspensiilor cu substanţe cristaline
 Creşterea cristalelor - în condiţiile în care există un grad de solubilitate a
cristalelor mici (cristalele cu d =0,01μm sunt de aprox. 2,2 ori mai solubile decât
cristalele mari);

 În soluţia saturată formată, cristalele mari cresc pe seama celor mici.

 Proces favorizat de: temperatură, polimorfism, pH-ul mediului, natura şi
cantitatea vehiculului.
 Fenomenul poate fi impiedicat prin:
 alegerea formei cristaline stabile si cu dimensiuni ale particulelor cat mai
apropiate
 utilizarea de tensioactivi si coloizi hidrofili cu rol in protectia particulelor
suspendate
 3.2. Asigurarea stabilităţii fizice, chimice şi microbiologice a suspensiei în timp

 Fiind sisteme disperse eterogene, trebuie să li se asigure o metodă de dispersare

efectivă a substanţelor medicamentoase insolubile în mediul de dispersie lichid.
 Fenomenele de instabilitate a suspensiilor se manifestă prin modificări în:

• stabilitatea fizică;
• stabilitatea chimică;
• stabilitatea microbiologică.

Stabilitatea fizică
 Instabilitatea fizică se manifestă prin următoarele
fenomene:

• sedimentare, flotare;
• agregare, cimentare;
• creşterea cristalelor fazei interne;
• modificarea viscozităţii suspensiei.
 Stabilitatea chimică

Suspensiile pot conţine diferite substanţe medicamentoase şi, numai dacă particulele acestora
sunt total insolubile în mediul de dispersie lichid, nu suferă reacţii de degradare chimică.
Totuşi, unele substanţe formulate ca suspensii prezintă o oarecare solubilitate, chiar dacă
aceasta este de ordinul a µg/ml  substanţa medicamentoasă existentă în soluţie va fi susceptibilă de
degradare.
O altă problemă de care formulatorul va ţine seama o constituie incompatibilităţile chimice
potenţiale dintre componentele suspensiei.
Agenţii de suspensie sunt adesea molecule anionice mari, care pot precipita sau gelifica în
prezenţa moleculelor cationice.
Componentele cationice pot fi: substanţe medicamentoase, agenţi de umectare, electroliţi şi
agenţi de floculare.
Surfactanţii anionici sunt uzual incompatibili cu surfactanţii cationici.
Stabilitatea chimică este asigurată prin asocierea de agenţi stabilizanţi: antioxidanţi,
chelatanţi etc.
 Stabilitatea microbiologică

 Asigurarea stabilităţii microbiologice se obţine prin includerea de agenţi conservanţi.

 Aceste substanţe auxiliare sunt necesare datorită prezenţei agenţilor de suspendare (coloizi
hidrofili), edulcoranţilor şi altor materii prime, de origine naturală, organică sau minerală, mai
ales care sunt medii prielnice pentru dezvoltarea microorganismelor: carbohidraţi, argile,
polizaharide, electroliţi, gume, derivaţi celulozici, surfactanţi, solvenţi polari.
 Microorganismele pot fi prezente în materiile prime sau pot fi introduse în cursul fabricării sau
chiar al utilizării suspensiilor.

 modificări fizice: • schimbări de culoare, gust, miros;

• formarea de gaze (datorită fermentaţiei, în special la suspensiile
orale);
• modificarea comportamentului la curgere, scăderea viscozităţii;
 modificări chimice:
• hidroliza substanţelor medicamentoase şi auxiliare din suspensie: hidrocoloizi,
conservanţi;
• inactivarea sistemului conservant;
• oxidarea substanţelor medicamentoase etc.

 modificări biologice: • efecte toxice;

• reducerea biodisponibilităţii.
 3.3. Realizarea caracterelor subiective
Acest obiectiv al formulării se asigură după stabilizarea suspensiilor şi are ca scop
obţinerea unor caractere subiective, care să crească complianţa: aspect, gust, miros, culoare.

1. Edulcoranţi
Sunt numite şi îndulcitori sau agenţi de îndulcire şi au rolul de a asigura un gust plăcut,
dulce produsului.
Zaharoza poate cauza fenomenul de cap locking, datorită cristalizării în jurul striurilor
dintre dopul şi gâtul flaconului, prin evaporarea apei. Pentru evitarea cimentării se asociază
glicerol.

2. Aromatizanţi
Substanţe auxiliare foarte importante pentru suspensiile de uz oral, în particular pentru
produsele antiacide şi cele destinate medicaţiei pediatrice, având rolul de a mări complianţa
pacienţilor pentru produs.

3. Agenţi de parfumare
Se utilizează numai în suspensiile de uz extern – pe piele – dermatologice şi mai ales
cosmetice (parfumuri, sub 5%).
 4. Coloranţi
Coloranţii sunt incluşi în suspensiile farmaceutice orale sau topice (pe piele) pentru mai
multe consideraţii:
• culoarea conferă suspensiei un aspect estetic şi plăcut, oferind avantaje pentru
marketing;
• măreşte complianţa în medicaţia pedriaticã;
• culoarea poate fi utilizată pentru a identifica produsele de suspensii cu aspect
asemănător, cât şi pentru a acoperi un aspect neplăcut sau degradarea substanţei
medicamentoase sau a celor auxiliare.
3.4. Inocuitate, toleranţă, eficacitate terapeutică
 Formulările de suspensii vor include numai componente lipsite de toxicitate, bine tolerate
pentru a obtine in final un preparat farmaceutic eficient terapeutic.
 Materiile prime:
 sa corespunda normelor de calitate din fisa de fabricatie si farmacopee
 Se aleg in functie de calea de administrare, compatibilitate intre ele, cu recipientele
de conditionare

 Eficacitatea terapeutica a suspensiilor trebuie demonstrata prin studii in vitro si in vivo.