Romanitatea românilor în

viziunea istoricilor
A. Etnogeneza românească

Cei mai îndepărtați strămoși direcți ai românilor
de azi sunt DACO-GEȚII.

Aceștia făceau parte din neamul mai mare al
TRACILOR, iar în mileniul I î. Hr. s-au
individualizat ca ramură nordică a acestora.

Grecii îi numeau geți, iar romanii îi numeau daci.

Sub regele Burebista (82 î. Hr. - 44 î. Hr.) dacii
trec la organizarea politică în stat.
 După moartea lui Burebista, statul dacic se
destramă în 4, apoi în 5 stătulețe.
 Unificarea daco-geților este refăcută de către
regele Decebal (87-106 d. Hr.), care s-a
confruntat cu romanii în mai multe rânduri:
 Între anii 87-88 d. Hr., iar în anul 89 încheie pacea
cu romanii, devenind rege client al lor;
 Între anii 101-102 d. Hr., 105-106 d. Hr. - statul
dacic e distrus de împăratul Traian, o parte a sa
devenind provincie romană
 Etnogeneza românească s-a realizat în trei
etape:
 A. Etapa pregătitoare a romanizării (sec. I î.
Hr. - începutul sec. II d. Hr.)
 Se intensifică legăturile dacilor cu romanii prin
război și comerț, pentru că romanii cuceresc
malul drept al Dunării; dacii se familiarizează
astfel cu mărfurile romane.
 B. Perioada romanizării propriu-zise (46-602
d. Hr în Dobrogea și unele zone din S
Dunării; 106-271 d. Hr. în N Dunării)
 Locuitorii daco-geți preiau de la romani modul
de viață, obiceiurile, și limba latină.
 Prin amestecul daco-geților cu romanii rezultă o
populație amestecată – DACO-ROMANII – ce
vorbeau latina populară.
 Factorii romanizării au fost multipli – coloniștii
romani, soldații, veteranii, funcționarii, orașele,
viața economică și religioasă
 C. Perioada extinderii romanizării, în
condițiile marilor migrații (271-800 d. Hr.)

După retragerea aureliană (271 d. Hr.), la N
Dunării continuă să existe o populație vorbitoare
de latină.
 Numărul vorbitorilor de latină a crescut, datorită
menținerii legăturilor cu Imperiul Roman și
migratorilor, care au mutat forțat locuitori din S
la N Dunării.
 Continuitatea daco-romanilor este dovedită de
diverse descoperiri arheologice, de răspândirea
creștinismului la N Dunării în limba latină,
datorită misionarilor veniți din Imperiul Roman.
 Daco-romani au reușit să-i romanizeze pe dacii
liberi, care locuiau în afara fostei provincii
romane, și pe diverșii migratori rămași la N
Dunării (goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari).
 Până la începutul secolului VII limba latină a
avut o evoluție asemănătoare pe ambele maluri
ale Dunării. După anul 602, când slavii s-au
așezat masiv la S Dunării și i-au separat pe
vorbitorii de latină de la S Dunării de cei de la N
Dunării, latina de la N Dunării începe să
evolueze diferit de cea de la S Dunării.
 La S Dunării slavii îi vor asimila pe cei mai mulți
vorbitori de limbă latină; unii, mai puțini, se vor
refugia în zonele montane, mai izolate. La N
Dunării, slavii rămași au fost asimilați, treptat de
către vorbitorii de latină.
 Etnogeneza românească s-a încheiat în jurul
anului 800 d. Hr., când limba latină se
transformase în limba română veche/limba stră-
română/limba proto-română.
 Limba română are trei elemente componente:
a) substratul daco-getic – circa 160 de cuvinte, cu
derivatele lor
b) stratul latin – 60% din fondul principal de cuvinte;
cuprinde majoritatea termenilor pentru
agricultura, viticultura, creșterea animalelor,
termeni militari, termenii de bază ai religiei
creștine.
c) adstratul slav – 20% din fondul principal de
cuvinte
 La acestea se mai adaugă elemente de origine
greacă turcească, maghiară, franceză etc. -
10%.
 Limba română are patru dialecte:
a) DACO-ROMÂN – vorbit în România, Rep.
Moldova, Ucraina, Serbia, Ungaria.
b) AROMÂN, MEGLENO-ROMÂN, ISTRO-ROMÂN
– vorbite la S Dunării (Grecia, Albania,
Macedonia, Croația).
 În izvoarele scrise medievale românii sunt
numiți VLAHI, VOLOHI, OLAHI, BLACHI,
VALACHUS – termeni folosiți de străini (slavi,
germanici) pentru a desemna poparele
vorbitoare de limbi romanice.
 Romanitatea românilor în viziunea
istoricilor
 Prin expresia „romanitatea românilor” se face
referire la mai multe lucruri
 Originea romană a românilor
 Originea latină a limbii române
 Originea romană a unor datini și obiceiuri
românești
 Continuitatea românilor la N Dunării
 Unitatea de neam a tuturor românilor.
Românii în izvoare bizantine, turcești, armenești
 În sec VII d. Hr e redactat tratatul militar bizantin
„Strategikon” în care locuitorii de la N Dunării
sunt numiți „romani”
 În sec X împăratul bizantin Constantin al VII-lea
Porfirogenetul a redactat lucrarea „Despre
administrarea imperiului”, în care spune despre
români: „aceștia se mai numesc și romani
pentru că au venit de la Roma și poartă acest
nume până în ziua de azi.”
 Împăratul bizantin Vasile al II-lea Macedoneanul
(976-1025) îi numește pe români „vlahi” în
scrisorile sale.
 În secolul XI autorul bizantin Kekaumenos îi
menționează pe vlahii ce trăiau la S Dunării și
pe râul Sava.
 În secolul XII autorul bizantin Kynnamos spue
despre vlahi „se zice că sunt coloni veniți de
demult din Italia.”
 În secolul IX geograful armean Moise Chorenati
menționează „țara necunoscută ce-i zic Balak-
Valahia” în lucrarea „Geografia armeană”
 Cronica turcească „Oguzname” vorbește despre
„o țară a valahilor” („Ullak-ili”), iar locuitorii sunt
numiți „ulakes”.
 În secolul XI geograful persan Gardizi, în
lucrarea „Podoaba istoriilor”, îi menționează pe
români între „Dunăre și un munte mare” (Munții
Carpați)
 Românii în cronici maghiare
 Cronica lui Anonymus - „Gesta Hungarorum”
(sec XII) spune că la venirea ungurilor în
Pannonia i-au găsit acolo pe „blahi, adică
păstorii romanilor”.
 Cronica lui Symon de Keza - „Gesta Hunnorum
et Hungarorum” (sec. XIII) spune că la așezarea
hunilor în Pannonialocuitorii orașelor s-au întors
în Italia, dar vlahii, care erau „agricultorii și
păstorii acestora”, au rămas în Pannonia.
 Românii în izvoarele umaniștilor
 Umaniștii s-au interesat de români deoarece
vedeau în ei niște urmași ai romanilor și pentru
că ei participat la cruciadele târzii, care
urmăreau să operască avansul turcesc în
Europa.
 Umaniști din secolul XV:
 Poggio Bracciolini – a călătorit în zonele locuite
de români și a afirmat originea lor romană și
continuitatea lor la N Dunării.
 Flavio Biondo – spune despre românii pe care i-a
întâlnit la Roma că „invocau cu mândrie originea
lor romană”.

Enea Silvio Piccolomini a fost papă cu numele
Pius al II-lea (1458-1464), susținea originea
romană a românilor.
 Filipo Buonaccorsi a călătorit în Moldova și a aflat
despre „descendența românilor din coloniștii
romani”.
 Scriitorii greci refugiați în Italia, Demetrie
Chalcocondil și Laonic Chalcocondil îi numesc
daci pe românii de la N Dunării și vlahi pe cei de
la S Dunării.
  Antonio Bonfini a trăit câțiva ani la curtea regelui
Ungariei Matia Corvin; el afirmă originea romană
a românilor, folosind ca argumente ruinele și
inscripțiile romane, toponimele, numele poporului
român.
 Umaniști din secolul XVI:
 Episcopul polonez Jan Laski afirma, în 1514,
despre moldoveni „ei sunt oșteni de odinioară ai
romanilor”.
 Francesco della Valle dă o propoziție în
românește„Ști romanest?”
 Nicolaus Olahus – în lucrarea „Hungaria” (1536)
afirmă unitatea de neam și limbă a românilor.

Mihai Viteazul (1593-1601) îi face cunoscuți pe
români în Europa prin victoriile contra turcilor și
tătarilor; și-a atras ostilitatea nobililor unguri și a
rerezentanților dinastiei de Habsburg din cauza
Transilvaniei.

Cronicarul ungur Istvan Szamosközy admitea,
în 1593, faptul că românii erau urmașii
romanilor. După moartea lui Mihai Viteazul și-a
schimbat opinia, susținând că românii nu sunt
urmașii romanilor, deoarece romanii au părăsit
Dacia cu toții în vremea împăratului Gallienus
(253-268).

Acesta e un exemplu de politizare a ideii
romanității românilor.
 Cronicarii români din sec XVII-XVIII
 Grigore Ureche - „Letopisețul Țării Moldovei”-
evidențiază asemănarea cuvintelor românești
cu cele latine.
 Miron Costin - „De neamul moldovenilor” -
originea romană a românilor e dovedită de
numele pe care și-l dau, de cuvintele provenite
din latinește, de urmele lăsate de romani.
 Constantin Cantacuzino – Istoria Țării
Românești” - la baza etnogenezei românești
stau dacii și romanii.

Dimitrie Cantemir - „Descrierea Moldovei”,
„Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” -
susține originea pur romană a românilor,
continuitatea romană în Dacia și după
retragerea aureliană.
 Politizarea romanității românilor în secolul
XVIII

După înființarea Bisericii greco-catolice (1699,
1701), tineri români din Transilvania au putut
urma studii în V Europei.

Întorși acasă ei au început să militeze pentru a
obține egalitatea românilor cu ungurii, secuii și
sașii.

Pentru a-și justifica cererile, fruntașii românilor
au folosit și argumente istorice, susținând că:
 Românii sunt urmașii romanilor;
 Românii au locuit neîntrerupt la N Dunării.
 Românii locuiau în Transilvania la venirea aici a
ungurilor, secuilor și sașilor.
 O perioadă de timp românii au avut drepturi egale cu
noii veniți, ulterior fiind lipsiți de aceste drepturi.
 Românii cer doar să se repare o nedreptate care li
s-a făcut.
 Aceste idei au fost exprimate de episcopul greco-
catolic Ioan Inochentie Micu-Klein în memoriul
„Supplex Libellus” (1744) și de reprezentanții „Școlii
Ardelene” (Petru Maior, Gh. Șincai, Samuil Micu,
Ioan Budai Deleanu) în memoriul „Supplex Libellus
Valachorum” (1791, 1792).
 Adversarii românilor au elaborat teoria
imigraționistă, ale cărei principale idei sunt:
 Romanii au evacuat toată populația Daciei la
plecarea lor în 271;
 Românii s-au format ca și popor la S Dunării,
preluând acolo unele cuvinte de la albanezi și
creștinismul ortodox de la bulgari;
 Românii au imigrat la N Dunării în secolul XIII, iar
la intrarea în Transilvania i-au găsit acolo pe
unguri, secui și sași;
 De la început româniiau avut mai puține drepturi
în Transilvania, unde erau doar „tolerați”, pentru
că era nevoie de ei pentru a munci.
 În sec. XVIII această teorie a fost susținută de
Franz Sulzer, J. Chr. Engel, I. C. Eder.
 Disputa dintre susținătorii celor două teorii
continua și în secolul XIX.
 Teoria continuității a fost susținută, printre alții,
de către:
 Slavistul Paul Schafarik (1844) - „o parte
însemnată a locuitorilor Daciei continuă după
retragerea romană (…) vlahii de la nord și de la
sud de Dunăre au aceeași origine, evoluând din
amestecul tracilor și geto-dacilor cu romanii.”
 Mihail Kogălniceanu – 1834 îl numea pe Decebal
„cel mai însemnat rigă barbar care a fost
vreodată”
 Bogdan Petriceicu Hașdeu – în studiul „Perit-au
dacii?” (1860) – consideră că nu se poate nega
substratul dacic al limbii române; caracterul latin
al limbii române este dat de faptul că termenii
derivați din latină au cea mai mare frecvență de
folosire;
 Alexandru Xenopol - „Teoria lui Roesler. Studii
asupra stăruinței românilor în Dacia Traiană”
(1884) – susține că baza poporului român este
elementul dacic, peste care s-au suprapus
elementele romane; daco-romanii s-au refugiat în
munți din calea migratorilor; termenii creștini de
origine latină se datorează legăturilor permanente
între populația romanizată de pe ambele maluri
Dunării; continuitatea dacică și daco-romană sunt
dovedite de arheologie, hidronime, toponime.
 Teoria imigraționistă a fost sistematizată de
către Robert Roesler în cartea „Studii
românești” (1871); el dă cea mai coerentă
variantă a acestei teorii , care mai e numită și
teorie roesleriană.
 Principalele argumente ale acesteia sunt:
 Dacii au fost exterminați în războaiele cu romanii;
 Duarata stăpânirii romane la N Dunării (165 ani) a
fost prea scurtă pentru romanizarea dacilor;
 În anul 271 d. Hr. Dacia a fost părăsită de toți
locuitorii;
 Românii s-au format ca popor la S Dunării, unde
au preluat ortodoxia;
  Nu există izvoare istorice care să-i ateste pe
români la N Dunării înainte de secolul XIII
(secolele III – XIII ar fi un mileniu întunecat în
istoria românilor).
 În secolul XX, istoricii români au avut diverse
opinii despre ponderea dacilor în etnogeneza
românească.
 Nicolae Iorga socotea că dacii au avut o
pondere limitată; vasile Pârvan – că dacii și
romanii au avut ponderi egale; Constantin C.
Giurescu – că majoritatea locuitorilor Daciei
romane au fost daci, iar romanismul s-a impus
pentru că i-a atras de partea lui pe daci.

Istoricul Nicolae Densușianu, în lucrarea
„Dacia preistorică” (1913) susținea că în anul
6000 î. Hr. Dacia era centrul unui imperiu
întins, de unde civilizația s-a revărsat asupra
întregii lumi; strămoșii romanilor au pornit din
Dacia spre Italia; limba latină și limba dacică
erau dialecte ale aceleiași limbi.
 În perioada 1947-1960 istoricul Mihail Roller a
exagerat importanța slavilor în etnogeneza
românească și influența lor în formarea statelor
medievale românești, pentru a justifica
dominația sovietică asupra României.
 În perioada lui Nicolae Ceaușescu (1965-1989)
s-a pus accentul pe rolul dacilor în etnogeneza
românească, iar romanii erau considerați drept
„asupritori”; unii istorici susțineau că limba
dacică stă la baza etnogenezei românești.