Sunteți pe pagina 1din 79

STRUCTURA COMUNICĂRII

1. Argumentum
2. Precizări conceptuale
3. Cât de noi sunt educaţiile noi?
4. Alternativele educaţionale în România
5. Legislaţia învăţământului alternativ
STRUCTURA COMUNICĂRII
6. Activitatea din subsistemul alternativelor educaţionale
6.1. Iniţiatori – Planuri / Centre / Federaţii / Asociaţii
6.2. Autorizare / Acreditare – Standarde / indicatori de evaluare
pentru alternative
6.3. Şcolarizare – Niveluri / Forme / Tipuri de învăţământ
6.4. Reţea – Grupe / Clase / Unităţi
6.5. Curriculum
6.6. Evaluare / Monitorizare / Inspecţie / Control / Audit
STRUCTURA COMUNICĂRII

6.7. Resurse
6.7.1. Umane
6.7.2. Financiare
6.7.3. Materiale
6.7.4. Informaţionale
6.8. Formare şi dezvoltare profesională
6.9. Management instituţional
6.10. Comunicare / Parteneriate
“Să lăsăm natura să acţioneze în linişte şi încet ,
veghind doar asupra a ceea ce circumstanţele
înconjurătoare susţin munca naturii”

,,Secolul copilului’’, Ellen Key (1849-1929)

“Marea noastră eroare constă în încercarea de a


obţine de la fiecare în parte virtuţi pe care nu le are,
neglijând să le cultivăm pe cele pe care le posedă.”

Marguerite Yourcenar
“Tot ceea ce nu reuşeşte să mă omoare îmi dă forţă”

F. Nietzsche

“Societăţile stupide sunt cele în care convingerile


valabile, modalităţile de a rezolva conflictele,
sistemele de evaluare şi modurile de viaţă slăbesc
posibilităţile inteligenţei personale.”

,,Inteligenţa eşuată. Teoria şi practica prostiei’’


Jose Antonio Marina
Definiţia alternativelor
educaţionale
„Nimic nu este mai puternic decât o idee căreia i-a venit vremea” –
Victor Hugo
• „Dicţionarul de pedagogie”, apărut în 1979, nu conţine termenul.
• „Dicţionarul de termeni pedagogici”, elaborat de Sorin Cristea,
reia definiţia din „Dictionnaire actuel de l’éducation”.
• „Dicţionarul de pedagogie”, autori Horst Schaub şi Karl G.
Zenke, tradus la Editura Polirom, în 2001, înregistrează
termenul învăţământ alternativ pe care îl defineşte ca fiind
„activitatea care se desfăşoară în instituţii
şcolare, după obiective, organizare, conţinut, forme
de predare şi învăţare, mijloace, viaţa şcolii şi
activitatea părinţilor, cu abatere totală sau parţială
de la caracteristicile unitare ale şcolii de stat şi
care oferă o altă variantă de instruire şi educare”.
ALTERNATIVE EDUCAŢIONALE
MIRCEA ŞTEFAN - ,,LEXICON PEDAGOGIC’’

1. Modalităţi de a rezolva în variante diferite o anumită problemă pedagogică


prezentând avantaje educative dar şi riscuri;
2. Diferite variante ale organizării şcolare oficializate prin Legea învăţământului;
3. Multitudinea curentelor, cooperante sau contradictorii, consultând sisteme
alternative, mai mult sau mai puţin compatibile între ele.

ÎNVĂŢĂMÂNT ALTERNATIV – formă de organizare a procesului didactic, care


oferă o altă variantă organizatorică decât cea din şcoala oficială.
PLURALISM EDUCAŢIONAL – existenţa unor instituţii şcolare, pe lângă sistemul
de învăţământ oficial organizat de stat, care oferă o nouă variantă de instruire şi
educare, propunând alte conţinuturi, strategii educaţionale şi forme de evaluare,
considerate ca reprezentţnd un progres pedagogic.
Pluralismul educaţional reprezintă expresia libertăţii şi democraţiei în domeniul
învăţământului.
SISTEME ALTERNATIVE DE
INSTRUIRE
Moduri diferite de abordare a precesului instructiv-educativ, care se intalnesc
atat la nivelul institutional, cat si la nivelul procesualitatii si metodologiei didactice.
Alternativitatea poate fi inteleasa, pe de o parte, ca adaptare a unor tipuri de
institutii educative care s-au bucurat de rasunet in trecut, incercand sa rezolvam prin ele
problemele actuale ale invatamantului.
Alternativitatea poare fi înţeleasă şi in sensul adoptarii unei viziuni de
ansamblu asupra marilor sisteme pedagogice contemporane, precum si asupra
practicilor scolare actuale din lume.
,,Existenta mai multor sisteme nu prsupune neaparat negarea sau anularea
reciproca’’.
In realitate, ele sunt complementare.
In raport cu cerintele dezvoltarii invatamantului nostru, putem folosi, intr-o
etapa sau alta, in spirit pluralist, elementele care ne sunt necesare din diferitele sisteme
alternative de instruire.
,,DUBLETE’’ PEDAGOGICE

nou / vechi individ / masa


tradiţional / modern conformism / nonconformism
unitate / diversitate varietate / diferenţiere
static / dinamic egocentrism / alteritate
identitate / schimbare conducere / autoguvernare
etilism / egalitarism autonomie / conformitate
activism / pasivism centralizare / descentralizare
omogenitate / eterogenitate constrângere / responsabilitate
succes / eşec informativ / formativ
dirijism / nondirectivitate
EDUCAŢIA NOUĂ
Mişcare pedagogică care a reunit mai multe curente (şcolile noi, educaţia
liberă, şcoala activă, şcoala muncii, şcoala în aer liber, centrele de
interes, comunităţile şcolare, metoda complexelor, scoutismul etc.) unite
prin câteva idei principale privind posibilitîţile copilului:
•de a-şi manifesta liber trebuinţele de cunoaştere, acţiune şi
comuniune socială;
•de a se elibera de constrângeri;
•de a se integra în grup;
•de a se racorda la viaţa reală;
•punerea copilului în contact cu natura;
•experienţa practică devine sursă de cunoaştere.
Coordonate ale educaţiei noi /
şcolii noi / şcolii active
1. Studierea riguroasă a fiinţei copilului, într-o dublă perspectivă:
conformarea la exigenţele vârstei şi individualizarea acestui proces;
2. Educaţia se impune a fi funcţională, trebuie să rezolve o trebuinţă
conştientizată;
3. Noua educaţie trebuie să refacă legătura şcolii cu viaţa;
4. Educaţia nouă se face printr-o şcoală activă, prin angajarea profundă
a elevului în procesul propriei transformări;
5. ,,Şcolile gem sub povara materiilor de învăţământ şi de aceea trebuie
cultivate preponderent forţele copilului în transformarea ştiinţei într-
un bun cu valoare instrumentală pentru fiecare individ’’;
6. Educaţia moral-cetăţenească se realizeaza prin acordarea unei mai
mari autonomii copilului.
SOLUŢII PROPUSE DE EDUCAŢIA
NOUĂ / ŞCOALA ACTIVĂ
1. Introducerea metodelor active;
2. Promovarea unei legături permanente între şcoală şi viaţa practică;
3. Individualizarea învăţământului;
4. Studiul psihologic al individualităţii ca punct de sprijin pentu
individualizare;
5. Utilizarea intuiţiei ca modalitate de cunoaştere;
6. Primatul culturii formative;
7. Fructificarea spontaneităţii, ca mijloc de realizare a punctului de
vedere funcţional;
8. Dezideratele disciplinei libere, al autoconducerii, al cooperării
şcolare, ca mijloace de integrare activă în realitatea socială.
CAT DE NOI SUNT NOILE
EDUCATII?
1. ROUSSEAUISM
2. ,,ŞCOALA NOUĂ’’
3. PEDAGOGIA EXPERIMENTALĂ
4. SISTEMUL MANNHEIM
5. EDUCAŢIA LIBERĂ
6. NOILE EDUCAŢII
7. ÎNVĂŢĂMÂNTUL GLOBAL
8. PEDAGOGIA SCOUT
9. PEDAGOGIA ACŢIUNII
10. ŞCOALA CETATE
11. ŞCOALA MUNCII
12. PEDAGOGIA MONTESSORI
CAT DE NOI SUNT NOILE
EDUCATII?
13. ŞCOALA ACTIVĂ
14. PLANUL DALTON
15. PLANUL WINNETKA
16. PEDAGOGIA WALDORF
17. PEDAGOGIA CURATIVĂ
18. TEHNICILE FREINET
19. PLANUL JENA
20. PROGRESIVISM
21. SELFGOVERNEMENT
22. ÎNVĂŢARE EXPERIENŢIALĂ
23. CENTRELE DE INTERES
24. PEDAGOGIA PSIHANALITICĂ
CAT DE NOI SUNT NOILE
EDUCATII?
25. PEDAGOGIA PERSONALISTĂ
26. PEDAGOGIA EXPERIENŢIALĂ
27. EDUCAŢIA PROGRESIVĂ
28. METODA COUSINET
29. NONDIRECTIVISM
30. PEDAGOGIA EXISTENŢIALISTĂ
31. METODA PROIECTELOR
32. EDUCAŢIA NEGATIVĂ
33. CLASELE DESCHISE
34. PEDAGOGIA INSTITUŢIONALĂ
35. ŞCOALA COMPREHENSIVĂ
36. TRANZACŢIA EDUCAŢIONALĂ
CAT DE NOI SUNT NOILE
EDUCATII?
37. PEDAGOGIA PROSPECTIVĂ
38. PEDAGOGIA RECONSTRUCŢIONISTĂ
39. KELLER PLAN
40. NOUL INFORMALISM
41. PROGRAMUL PARKWAY
42. STEP BY STEP
43. ORGANIZAŢIA AUTOPERFECTIBILĂ
44. PEDAGOGIA TERAPEUTICĂ
45. PEDAGOGIA SCEPTICĂ
46. PEDAGOGIA CONSTRUCTIVISTĂ
1. ROUSSEAUISM
Orientare pedagogică în spiritul concepţiilor lui J. J. Rousseau:
dezoltarea liberă a înclinaţiilor, educaţia în natură, conform naturii
copilului, descoperirea adevărurilor prin cercetare proprie etc.
Un rousseauist al secolului al XIX-lea a fost Lev Tolstoi, prin
experimentul pedagogic de la Iasnaia Poliana.
Mai multe curente pedagogice din secolul al XX-lea s-au declarat
rousseauiste: educaţia nouă, nondirectivismul, noul informalism etc.
2. ,,ŞCOALA NOUĂ’’

Tipuri de institutii novatoare, care utilizau procede didactice atractive,


ofereau copiilor prilej de contact cu natura si îi implicau efectiv în activitatea
manuala, instituind o relatie educationala bazata pe afectiune.
Erau scoli internat, aparute spre sfarsitul secolului al XIX-lea, ca o
reactie la intelectualismul invatamantului oficial.
Principalele experiente de acest tip au fost facute de Cecil Reddie in
Anglia, in 1889, de H. Lietz, in Austria, in 1896, de Ed. Demolins in Franta, in
1899, de G. Wyneken in Germania, in 1906.
In 1899, s-a creat un Birou International al Scolilor Noi.
Ulterior acest curent al scolilor noi s-a varsat in torentul puternic al
miscarii pedagogice a educatiei noi.
3. PEDAGOGIA EXPERIMENTALĂ
Metodologie experimentală utilizată în studierea proceselor de
educaţie.
A fost folosită pentru prima oară în 1900, de pedagogul german
E. Neumann, împreună cu colaboratorul său W. Lang, autorul unei
,,Didactici experimentale’’ (1903).
La noi, un reprezentant valoros al pedagogiei experimentale la
începuturile ei, a fost Vladimir Ghidionescu.
4. SISTEMUL MANNHEIM
Mod de organizare a învăţământului pe clase de nivel, care a fost
experimentat în anul 1901 de pedagogul german Dr. Sickinger, în oraşul
Mannheim.
Existau în paralel clase obişnuite, clase de dezvoltare, clase
speciale şi o secţie specială pentru copii cu aptitudini superioare.
5. EDUCAŢIA LIBERĂ
Ramura principală a educaţiei noi, cea mai radicală în
proclamarea dezvoltării libere a copilului şi a nonintervenţionismului
pedagogic care cere educatorului ,,să lase natura să lucreze liniştit şi
încet’’.
Şi-a găsit expresia în cartea ,,Secolul copilului’’ (1900), de Ellen
Key, în Casa dei Bambini ai Mariei Montessori şi în şcoala organizată de
Lev Tolstoi la Iasnaia Poliana.
6. NOILE EDUCAŢII
Au apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi au avut o mare
influenţă în prima jumătate a secolului al XX-lea ca reacţie la
intelectualismul şi rigorismul procesului de învăţământ tradiţional.
Termen introdus de Ed. Demolins, creatorul şcolii de la Roches,
prin lucrarea sa ,,L’Education nouvelle’’, apărută în 1898. Diferitele
curente s-au unificat în 1921, în Liga Internaţională pentru Educaţia
Nouă.
Principalii reprezentanţi ai acestei mişcări au fost: J. Dewey, M.
Montessori, Ad. Ferriere, Ed. Claparede, P. Bovet, O. Decroly, R.
Cousinet.
Aceştia îl revendicau drept părinte spiritual pe J. J. Rousseau.
Mişcarea a preconizat forme active şi ludice de învăţare, a
deschis drumuri noi educaţiei fizice şi estetice în şcoală, precum şi
activităţii extraşcolare, a bazat relaţia educaţională pe afecţiune şi
încredere.
7. ÎNVĂŢĂMÂNTUL GLOBAL

Conceput de iniţiatorul său Berthold Otto (1859-1939) drept ,,contrariul


a tot ceea ce pana acum s-a numit invatamant’’.
Copilului i se acorda autonomie totala, prin preluarea initiativei si
stabilirea a ceea ce urmeaza a fi dezbatut, prin conversatii interactive, intre
copii de varste diferite.
8. PEDAGOGIA SCOUT
Curent pedagogic nonformal care îşi propune să-i ajute pe tineri
să înţeleagă şi să respecte datoria faţă de Dumnezeu, datoria faţă de
semeni şi faţă de ei înşişi.
Curentul a fost lansat în 1907, în Anglia, pe baza experienţei şi a
lucrărilor lui Robert Baden-Powell.
9. PEDAGOGIA ACŢIUNII
Orientarea pedagogică care încearcă o extindere a îndeletnicirilor
practice în învăţământ.
A fost lansată de pedagogul german W. A. Lay, în 1911, prin
lucrarea ,,Die Tatschule’’ (Şcoala faptei).
10. ŞCOALA CETATE

Sistem educativ american, care preconiza organizarea scolii dupa


modelul viectii sociale: cu guvern ales de elevi, magistrati, functionari, munca
productiva remunerata etc.
A fost initiat de D. Gill, la inceputul secolului al XX-lea.
Practic, s-a rezumat la cateva incercari izolate, cuprinzand mai ales
tineri cu tulburari de comportament.
Principalul atu pedagogic al sistemului scolii cetate era increderea
acordata elevilor.
Prototipul l-a constituit un oras al baietilor infiintat si condus cu mare
succes de parintele Flanagan, în SUA, în anii ’30.
11. ŞCOALA MUNCII

Curent pedagogic apropiat de miscarea educatiei noi, care lua in


considerare rolul muncii in dezvoltarea copiilor si in pregatirea lor pentru viata.
S-a dezvotat in prima jumatate a secolului al XX-lea, mai ales in
Germania.
Termenul a fost introdus de principalul promotor al curentului, G.
Kerschensteiner, prin lucrarea sa Begriff der Arbeitsschule (Notiunea de scoala
a muncii), publicata in 1912.
El a pus accentul pe munca in ateliere si in laborator, pe introducerea
indeletnicirilor practice, pe structurarea scolii de tip profesional.
Educatia in spiritul muncii era imbinata cu educatia cetateneasca, de
cultivare a devotamentului viitorilor muncitori fata de stat si de patronii lor.
12. PEDAGOGIA MONTESSORI
Sistem de idei pedagogice care susţine că fiecare copil reprezintă
o personalitate unică pe care trebuie s-o lăsăm să se dezvolte liber, prin
propria activitate.
Autorul noii educaţii este Maria Montessori, cu opera
principală ,,Il metodo della pedagogia scientifica applicato
all’educazione infantile nelle Case dei Bambini’’ (1909).
Cartea a fost tradusă şi în româneşte, în 1919.
13. ŞCOALA ACTIVĂ

Curent pedagogic, care susţine dezvoltarea copilului printr-o activitate


cât mai liberă, pornind de la interesele sale de cunoaştere şi acţiune.
Termenul a fost creat de P. Bovet, în 1917 şi s-a dezvoltat, în prima
jumătate a secolului al XX-lea, ca parte a educaţiei noi.
Principalul său reprezentant a fost Ad. Ferriere, care a publicat, in
1924, cartea ,,Scoala actiunii’’.
Se inrudeste (dar nu in linie directa) cu scoala muncii a lui G.
Kerschensteiner.
14. PLANUL DALTON
Renunţă la predarea ca atare.
Experimentat de Helen Parchurst, în 1919, la Universitatea din
oraşul Dalton (Massachusset).
Incearcă individualizarea învăţării, prin încheierea unui contract
între elev şi profesor, prin care elevii se obligă să-şi însuşească materia,
într-un timp determinat.
La termenul stabilit, elevului i se administrează teste de
verificare, după care se încheie un nou contract.
15. PLANUL WINNETKA
Reorganizarea instruirii şcolare prin individualizarea muncii, în
condiţiile păstrării claselor, care nu au o componentă fixă.
Experimentat în 1920 de pedagogul C. Washburn la Winnetka
(Illinois, S.U.A).
16. PEDAGOGIA WALDORF
Teorie pedagogică care propune o adaptare a educaţiei la
ritmurile biofiziologice ale copilului.
Fundamentată, în 1907, de Rudolf Steiner, în lucrarea ,,Educaţia
copilului din perspectiva ştiinţelor spiritului’’.
Aplicarea acestei teorii s-a făcut, în 1919, la şcoala pentru copiii
angajaţilor de la fabrica de ţigarete Waldorf-Astoria din Stuttgart, după
care s-a creat o întreagă reţea de şcoli.
Asigură exprimarea liberă a copiilor prin activităţi artistice
(muzică, dans, desen), lucrări practice (grădinărit, apicultură, silvicultură
etc.) şi euritmie (,,gimnastică pătrunsă de suflet’’).
Nu se dădeau note şi toţi elevii erau consideraţi promovaţi.
17. PEDAGOGIA CURATIVĂ
Ansamblu al acţiunilor educative, care sunt exercitate asupra
persoanelor cu tulburări de natură fizică sau/şi psihică, în vederea
ameliorării stării lor.
Prima lacas de pedagogie curativa s-a infiintat la Lauenstein
langa Jena, cu denumirea de ,,Institut de tratament si educatie pentru
copii ce necesita ingrijiri sufletesti’’. Rudolf Steiner recomanda ca
,,mijloace adecvate’’: depasirea prejudecatilor colective, compasiunea
obiectiva, completarea si echilibrarea defectologiei prin ,,potentiologie’’.
In sens modern termenul a fost reintrodus de M. Debesse, în
1950, dar în 1969 definiţia dată a fost modificată, el susţinând că
pedagogia curativă este ,,tratamentul acelor copii inadaptaţi, care, deşi
inteligenţi, au rezultate şcolare slabe’’.
18. TEHNICILE FREINET

Procedee de instruire si educare, care puneau accentul pe activitatea


independenta, pe aproipierea de natura si mai ales pe viata comunitara, de grup,
a elevilor.
Novatoare pentru vremea lor, au fost concepute si aplicate de
institutorul francez C. Freinet, incepand din 1924.
Printre inovaţii: imprimeria scolara, corespondenta interscolara, textul
liber si desenul liber, prin care copilul sa se exprime spontan, folosirea
cinematografului si a radioului in scoala s.a.
Curentul pedagogic centrat pe aceste tehnici s-a numit L’Ecole
moderne.
19. PLANUL JENA
Ansamblul măsurilor de reformare ale structurii şi metodologiei
învăţământului, prin care se înlocuiau clasele şcolare cu comunităţile
libere de muncă, cu program adecvat, conform înclinaţiilor copiilor.
A fost conceput şi experimentat de pedagogul german Peter
Petersen, începând din 1924.
20. PROGRESIVISM
Iniţiat de John Dewey.
Promovează învăţarea prin acţiune.
În jurul acestui curent s-a organizat Asociaţia pentru educaţie
progresivă care a reunit Planul Dalton, Planul Winetka, Metoda
Proiectelor.
21. SELFGOVERNEMENT
Autoguvernarea este propusa de curentul pedagogic al educaţiei
noi, dar a dus la multe exagerări.
Raţional a fost susţinută de Ad. Ferriere, în cartea ,,L’autonomie
des ecoliers’’ (1921).
In Romania încercări de preluare a orientarii au fost făcute de
Radu Petre, autorul cărţii ,,Conducerea de sine a clasei’’ (1925).
22. ÎNVĂŢARE EXPERIENŢIALĂ
Termen introdus de părintele nondirectivismului, Carl Rogers.
El consideră că nu putem comunica nimic prin predare deoarece
aceasta îl face pe copil să-şi piardă încrederea în experienţă.
23. CENTRELE DE INTERES

Predarea pe obiecte de invatamant era inlocuita cu centrarea invatarii pe


anumite interese ale copiilor: procurarea hranei, apararea de intemperii,
prevenirea riscurilor, desfasurarea de activitati constructive etc.
Metoda a fost promovata de pedagogul belgian O. Decroly (1871-
1932).
In Romania aceasta tehnica a fost prezentata in lucrari ale pedagogilor:
I. C. Petrescu, Sevasta Dumitriu si Radu Petre.
In 1938 programele analitice au fost alcatuite de Stanciu Stoian pe baza
centrelor de interes.
24. PEDAGOGIA PSIHANALITICĂ
Ansamblu de orientări pedagogice, care se referă la problemele
educative, la problema afectivităţii, la formarea motivaţiei în activitatea
şcolară, la formarea imaginii de sine, la constituirea caracterului etc.
Se bazează pe contribuţiile lui C. G. Jung, A. Adler, J. Lacan, F.
Dolta etc.
J. Lacan consideră că ,,dorinţa este resortul relaţiei pedagogice’’.
25. PEDAGOGIA PERSONALISTĂ

Scopul educaţiei este realizarea personalităţii libere şi creatoare.


În 1936 E. Mounier afirma: ,,noi numim personaliste toate
doctrinele care afirmă primatul persoanei umane asupra necesităţilor
materiale şi asupra aparatelor colective care susţin dezvoltarea lor’’.
Sustinatorii ei acuza scoala contemporană că depersonalizează
copilul.
26. PEDAGOGIA EXPERIENŢIALĂ
Ansamblul ideilor pedagogice, care sunt născute empiric, din
experienţa practică sau din intuiţia educatorului.
Termenul a fost introdus de pedagogul belgian R. Buyse, în 1935.
27. EDUCAŢIA PROGRESIVĂ

Curent pedagogic american care a aparut la sfarsitul secolului al XIX-


lea si s-a dezvoltat puternic in prima jumatate a secolului al XX-lea, legat de
numele lui J. Dewey, care a formulat principiul invatarii prin experienta
personala.
In studiul ,,Experience and Education’’ (1939) el pledeaza pentru
experientele de invatare, prin situatiile educative create, in raport cu obiectivele
urmarite.
28. METODA COUSINET
Educaţia se realizează prin munca liberă a copilului, prin
cooperare în cadrul unor grupuri de lucru, în care regulile de comportare
exprimă chiar cerinţele cooperării.
Prezentată prima oară în lucrarea ,,Une methode de travail libre
par groups’’ (1943).
29. NONDIRECTIVISM
Curent care susţine că dezvoltarea copilului nu trebuie şi nici nu
poate fi direcţionată de educator, copilul purtând în sine resursele
propriei sale dezvoltări.
Curentul a fost lansat în anii ’40 ai secolului trecut de
psihoterapeutul american Carl Rogers şi apoi a fost teoretizat în
principala sa lucrare, cu caracter pedagogic ,,Freedom to Learn’’ (1969).
El preconizează o pedagogie experienţială, subliniind că
experienţa personală trăită de copil, este adevărata sursă a educării
acestuia.
30. PEDAGOGIA EXISTENŢIALISTĂ
Ansamblu de curente pedagogice, care susţin că educaţia este
,,trezire’’, prin care tânărul ,,descoperă’’ libertatea şi responsabilitatea
personală, implicate în actul devenirii proprii.
Curentul se dezvoltă mai ales în S.U.A. şi are ca reprezentanţi pe
F. O. Bolnow, F. G. Kneller etc.
31. METODA PROIECTELOR
Formă de organizare a muncii şcolare, care înlocuieşte
disciplinele şcolare tradiţionale cu proiecte realizate pe echipe,
asigurându-se o însuşire interdisciplinară a cunoştinţelor, prin studiul
independent al elevilor, la care se adaugă şi lucrări practice.
A fost iniţiată şi experimentată de pedagogul american W. H.
Kilpatrick, discipol al lui J. Dewey.
Metoda proiectelor îi activează pe elevi, dar s-a dovedit
vulnerabilă în ceea ce priveşte însuşirea sistematică a cunoştinţelor şi
competenţelor.
32. EDUCAŢIA NEGATIVĂ
Copilul se dezvoltă singur, conform naturii sale (J. J. Rousseau).
Se dezvolta prin nondirectivism: să nu-i dăm copilului cunoştinţe
ci doar mijloace de a le descoperi, să nu ştie nimic de la noi, ci numai
ceea ce a înţeles el singur.
Acceptă totuşi un directivism discret: copilul nu trebuie să facă
decât ceea ce vrea, dar nu trebuie să vrea decât ceea ce trebuie să facă.
33. CLASELE DESCHISE

Sistem de instruire care a fost propus si experimentat in SUA de J. L.


Tewskbury si B. V. Parvan.
In locul claselor obisnuite s-au organizat clase eterogene cuprinzand
copii de varste diferite si la niveluri de pregatire diferite.
34. PEDAGOGIA INSTITUŢIONALĂ
Curent pedagogic care critică violent, demolator, şcoala actuală
cu accente de critică socială.
Termenul a fost introdus în 1958, de J. Oury.
Termenul instituţional sugerează că pentru a realiza schimbarea
pe plan individual şi social trebuie să-l eliberăm pe copil de ,,apăsarea’’
instituţiilor scolare.
Educatorul trebuie să renunţe la puterea uzurpată şi să devină un
simplu membru al grupului - clasa.
Se pune accent pe autogestiune, rolul instituant revenind
consiliului clasei, care-şi creează singur regulile, exercitând o
,,instituţionalizare permanentă’’.
35. ŞCOALA COMPREHENSIVĂ

Tip de institutie scolara, care era deschisa aproape tuturor copiilor de


varsta scolii secundare.
Termenul a fost introdus de J. B. Gardner, in 1959.
Denumirea sublinia caracterul cuprinzator al acestui tip alternativ de
scoala secundara, pe care il preconiza, dar si faptul că propunea o larga
varietate de discipline scolare, in mare parte la libera alegere a elevilor.
Scolile de acest tip au inceput a se raspandi in anii ’60 ai secolului
trecut, în SUA, Franta, Anglia, Germania, Suedia, Spania.
36. TRANZACŢIA
EDUCAŢIONALĂ
Comunicare buna si intelegere intre participantii la procesul educativ
(profesor-elev sau profesor-grup), in care fiecare tine seama de bunele intentii
si trebuintele celuilalt, respectandu-se reciproc.
Este subinteleasa aici si o anumita ,,negociere’’, prin care se
stabilesc ,,regulile jocului’’ didactic.
Se ajunge la un acord tacit, in care drepturile fiecaruia sunt respectate,
cu conditia indeplinirii responsabilitatilor care le revin.
Termenul ca atare a fost folosit, inca din anii ’30 ai secolului trecut, de
J. Dewey.
Abia in anii ’60, insa, psihopedagogii americani L. Bradford si J. Kidd
au intreprins o analiza minutioasa a conceptului, in unele variante
tranzactionandu-se chiar disciplinele din planul de invatamant, obiectivele
didactice sau tehnologia evaluarii.
37. PEDAGOGIA PROSPECTIVĂ
Concepţie pedagogică care susţine că în condiţiile evoluţiei
accelerate a lumii, educaţia trebuie să se adapteze continuu acestei
schimbări.
Termenul a fost introdus de pedagogul francez Gaston Berger, în
1959.
Noua orientare combate ideea unei educaţii care reproduce viaţa
socială ca atare.
Noua generaţie trebuie înarmată anticipativ cu capacităţile şi
trăsăturile de personalitate necesare, cu mare probabilitate, în viitor:
capacitate de adaptare rapidă, elasticitate spirituală, imaginaţie,
cutezanţă, asumare de riscuri, spirit de echipă etc.
La precizarea conceptului a participat şi R. Dottrens, autorul
cărţii ,,Vers une pedagogie prospective’’ (1961).
38. PEDAGOGIA
RECONSTRUCŢIONISTĂ
Orientare pedagogică americană care susţine ,,reinventarea
educaţiei cetăţeneşti’’.
Sub aspect didactic propune o învăţare activă, care să elibereze
capacitatea creativă a copiilor.
Inspirată de lucrarea lui J. Dewey, ,,Reconstruction in
Philosophy’’.
Unul din cei mai importanţi reprezentanţi ai acestui curent a fost
Th. Brameld, autorul cărţii ,,Education for Emerging Age’’ (1961).
39. KELLER PLAN
Sistem de învăţământ care pune accent pe activitatea individuală
a elevului, în ritm propriu, pe baza unor cursuri programate şi a unei
bune cunoaşteri a obiectivelor.
Îmbină autoînvăţarea de tip Winetka, cu elemente de instruire
programată.
A fost conceput şi validat de F. S. Keller la Universitatea din
Brasilia, în 1964, răspândindu-se apoi în mai multe ţări.
Această pedagogie exclude lecţiile, înlocuindu-le cu consultaţii.
40. NOUL INFORMALISM
Curent pedagogic american, care compară clasa şcolară ,,cu un
grup de deţinuţi, care înaintează sub ameninţare pe un drum dificil, care
nu le place şi a cărei direcţie nu o cunosc’’.
Actul de naştere a fost cartea ,,How Children Fail’’ (Cum dau
greş copiii), apărută în 1964, sub semnătura lui J. Holt, la care s-au
adăugat apoi lucrări de H. Kohl, E. Friedenberg etc.
Curentul neagă rolul instruirii şcolare, al programelor,
manualelor şi al oricărei proiectări didactice, toate fiind considerate
,,constrângeri’’.
Cadrul ideal pentru educaţie ar fi influenţele informale.
,,Strada poate fi cel mai interesant şi mai fertil mediu educativ’’,
scrie J. Holt.
41. PROGRAMUL PARKWAY
Program pedagogic experimental, desfăşurat la Philadelphia în
anii ’70 ai secolului trecut.
Orientarea este cunoscuta şi sub numele de ,,metoda parcurilor’’
pentu că propunea în locul organizatiei şcolare, parcurile, unde
activităţile se desfăşurau în aer liber.
Grupuri mici, de circa 15 elevi, lucrau la organizarea unor
proiecte, în parte în mediul natural, dar şi în întreprinderi, biblioteci,
muzee, cu care se încheiau contracte.
Elevii se întâlneau la şcoală doar câteva ore pe săptămână, pentru
a-şi evalua rezultatele.
42. STEP BY STEP

Alternativa educationala, care este practicata in tara noastra ,sub egida


Centrului Step By Step pentru Educatie si Dezvoltare Profesionala.
Centrul si-a inceput activitatea in 1994, cu sprijinul unor specialisti din
SUA.
Se porneste de la o buna cunoastere a copiilor, urmarindu-se
valorizarea însusirilor pozitive ale fiecaruia, in special a initiativei, a intereselor
de cunoastere, a nevoilor de activitate si comunicare.
Invatarea este organizata interdisciplinar, pe centre de activitate si se
desfasoara in buna masura sub forma de joc, respectandu-se optiunile si
ritmurile de lucru personale.
Se pune accentul pe relatiile dintre copii, pe legatura afectiva copil-
educator si pe implicarea parintilor in organizarea activitatilor.
43. ORGANIZAŢIA
AUTOPERFECTIBILĂ
Termen introdus de Peter Senge în ,,The Fifth Discipline – The
Art & Practice of the Learning Organisation’’, apărută în 1990.
Autorul critică organizaţia tradiţională, autoritară, cu accent pe
management, structurare ierarhică şi control şi preconizează organizaţia
care învaţă, în care oamenii acţionează împreună, solidar, pentru a face
faţă situaţiilor mereu noi.
44. PEDAGOGIA TERAPEUTICĂ
Ansamblul acţiunilor pedagogice care pe lângă efectul lor
educativ au şi efecte recuperatorii pe plan fizic sau psihic.
Termenul a fost folosit de T. Heller, în 1992.
45. PEDAGOGIA SCEPTICĂ
Afirmă neîncrederea în puterea formatoare a educaţiei şi atribuie
calităţile personale numai moştenirii genetice.
Contestă principiile pedagogiei, metodele de educaţie şi instruire
şi chiar legitimitatea acţiunii educative.
Lansat ca şi curent la colocviul organizat în 1993 de Institutul de
Ştiinţe ale Educaţiei din Viena.
46. PEDAGOGIA CONSTRUCTIVISTĂ
Orientare pedagogică contemporană care susţine că realitatea nu
poate fi cunoscută în esenţa sa, ci numai aşa cum o construim.
Centrul constructivismului este în Germania, unde a avut loc şi
primul Congres de Constructivism (Heidelberg, 1998) şi unde trăiesc
principalii săi reprezentanţi (E. von Glaserfeld, H. Siebert, F. Varela
etc.).
Învăţarea reprezintă autoconstruirea realului de către cel ce
învaţă.
ALTERNATIVELE
EDUCAŢIONALE ÎN ROMÂNIA
In evolutia alternativelor educationale se disting cinci etape:
1. Precursorii autohtoni (a doua jumătate a secolului al XIX-lea)
2. Noile educatii in Romania la inceputul secolului al XX-lea
3. Preluare critică, aplicare şi experimentare (contributii romanesti interbelice)
4. ,,Lecţia de tăcere’’ (perioada comunistă)
5. Revenirea la pluralismul educaţional, dupa 1989
PRECURSORI

St. C. Mihailescu
,,O lecţiune de lucruri nu s-a pomenit, deşi peste tot se vorbeşte de metodul
intuitiv’’
Apostol Culea
,,Intuiţia este insuficient reprezentată în metodologia didactică, iar programele
de învăţământ oglindesc insuficient nevoile locale şi regionale’’
N. Moisescu (1912)
,,Şcoala veche şi şcoala nouă’’
Şcoala veche a devenit stânjenitoare
Şcoala nouă dă întâietate stărilor sufleteşti, nu atât goana după
cunoştinţe, cât mai ales stăruinţa de a găsi cât mai multe aplicaţiuni
NOILE EDUCAŢII ÎN ROMÂNIA
LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI XX
Presa pedagogica: Scoala moderna, Revista generala a invatamantului, Educatia, Gazeta scoalei
Legaturi cu practicile scolare moderne din Occident:
Vladimir Ghidionescu – Scoala de la Mannheim
Izabela Sadoveanu – Claparede, Bovet, Ferriere
I. Nisipeanu – K. Gaudig
Radu Petre – Decroly
1928 – vizita lui Ferriere la Cluj
Traduceri
C. V. Buţureanu (1910) – Curente pedagogice
I. G. Marinescu – Lucrari ale lui A. Binet, John Dewey, Ferriere
P. Itcus – Ellen Key
CONTRIBUTII ROMANESTI
INTERBELICE
Doctrinari
I.C.Petrescu – Individualizarea învăţământului; regionalismul educativ
Stanciu Stoian – Din problemele localismului educativ
S. Mehedinti – Şcoala muncii
M. Gradinaru, Gh. T. Dumitrescu, V. Duiculescu, P. R. Petrescu – Cooperaţia şcolară
Ilie Popescu-Teiusan – Pedagogia comunităţilor şcolare de muncă
Practicieni
Radu Petre – Experimentele de autoguvernare de la şcolile Măgurele-Ilfov, Piteşti şi
Râmnicu-Sărat
C. Sporea – Conducerea de sine a clasei
Toma Cocisiu-Blaj – Metoda centrelor de interes, metoda proiectelor
D. Gusti – Metoda global sintetică, adaptarea doctrinei Decroly la realităţile noastre
LECŢIA DE TĂCERE

Publicarea operelor unora dintre doctrinarii educaţiei noi:


G. Berger;
Ed. Claparede;
R. Cousinet;
J. Dewey;
J. Hassenforder;
M. Montessori;
B. Suchodolski.
Miturile alternativelor educaţionale
Mitul nu are accepţia jungiană ci sensurile atribuite acestuia de G. Durand, G. Sorel
sau N. Deroche şi anume: „Reprezentare simplistă, admisă de cvasitotalitatea
membrilor unei comunităţi.”

• Fondatorului
• Generaţiei spontanee
• Eternei reîntoarceri
• Paidocentrismului
• Abundenţei
• Străinătăţii
• Elitelor
• Minoritarului
• Alterităţii
Fondatorii
• Pedagogia Waldorf – Rudolf Steiner (1867-1925)
• Pedagogia curativă – Karl König (1902-1966)
• Pedagogia Montessori – Maria Montessori (1870-
1952)
• Pedagogia Freinet – Celestin Freinet (1896-1966)
• Planul Jena – Peter Petersen (1884-1952)
• Step-by-step – începuturi în anii ’60 ai secolului
trecut, cu titulatura „Head Start”. Din 1995
funcţionează cu actuala denumire.
Generaţia spontanee
• Şcoala activă – sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX
• Vladimir Ghidovescu
• M. Vasilache
• Gh. Bogdan Duică
• Perioada interbelică: Şcoala muncii, şcoala activă integral, regionalismul educativ
şcoala creatoare, localismul educaţional
• Cluj – Petre Ilcuş, Gheorgeh Cornilescu, Ştefănescu Goangă, Dimitrie Tudoran
• Bucureşti – Ilie Şulea-Firu, Em. Brândză, Dumitru Muster
• Cooperaţia şi comunităţile de muncă – I.C. Petrescu, M. Grădinaru
• Şcoala normală Bacău – Grigore Tabacaru
• Măgurele, Ilfov, Piteşti, Rm. Sărat – Radu Petre
• Blaj – Toma Cocişiu
• Timiş – Emil Florescu
• Traduceri: C.V. Butureanu, Ilie Şulea-Firu, P. Lenghel-Izeanu, A. Manolache,
Lucian Bologa, Ştefan Barsănescu, Ilie Popescu Teiuşanu, M. Grădinaru
Eterna reîntoarcere
Promotori ai alternativelor educaţionale
în România, după 1989

Waldorf – Ernst Schuberth, Hans-Gerhard Wyneken, Leonida Pop,


Adrian Pintea, Liliana Dumitriu, Gheorghe Paxino
Step-by-step –Carmen Lică, Elena Mihai, Ioana Herseni, Carmen
Anghelescu
Montessori – Ilie Şulea-Firu, Elisabeta Negreanu, Mihaela Fulga, Mirela
Tecău, Ramona Buzatu-Veleanu
Freinet – Mihaela Rădulescu, Mariana Bândea, Smaranda Puşcaş,
Mihaela Dobândă, Irina Haurileţ
Planul Jena – Monica Cuciureanu, Teodora Călin, Mărioara Catană
Pedagogia curativa – Ligia Vlad, Oana Cretu
Ministerul Învăţământului – Gheorghe Ştefan, Liviu Maior, Ioan Neacşu
Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei – Viorel Nicolescu
PAIDOCENTRISMUL
Învăţământul Învăţământul alternativ
tradiţional
*Şcoala face parte din viaţă

* Şcoala pregăteşte elevii pentru *Cunoştinţele sunt descoperite de copil


viaţă *Şcolarizarea este interesantă şi
* Cadrul didactic pune cunoştinţele neconstrângătoare
 
la dispoziţia elevilor *Educaţia este privită ca proces
*Şcolarizarea este o sarcină de
suportat *Procesul de învăţare este văzut ca o
*Educaţia este privită ca rezultat spirală care se tot extinde având
conţinut, profunzime şi
amplitudine
*Procesul de învăţare este o *Elevii sunt activ implicaţi în
progresie liniară prin acumularea soluţionarea problemelor şi
de informaţii şi deprinderi participă la elaborarea proiectelor
 
*Elevii sunt consumatori pasivi de
informaţie şi autoritate
Reţeaua alternativelor educaţionale din România
BOTOSANI

 
 MARAMURES  
SATU MARE
   - Waldorf
BISTRITA-
NASAUD
SUCEAVA
  ▲- Pedagogie Curativă
   IASI
- Step by Step
 SALAJ 
BIHOR
  - Montessori
   NEAMT

CLUJ  - Freinet
  VASLUI
 MURES
HARGHITA  - Planul Jena
BACAU
ARAD  - fără alternative
   
ALBA

       COVASNA   GALATI

SIBIU
BRASOV VRANCEA
HUNEDOARA

   
TIMIS

        
  BRAILA
TULCEA
BUZAU
CARAS- GORJ VALCEA ARGES PRAHOVA
SEVERIN MEHEDINTI
 
DAMBOVITA 
   IALOMITA

OLT BUCURESTI

  
   GIURGIU
CALARASI

CONSTANTA

DOLJ TELEORMAN
Legislaţie

• Legea nr. 84/1995 modificată şi completată, Art. 14 alineatul 1


precizează că „în sistemul naţional de învăţământ, de stat şi particular,
pot fi iniţiate şi organizate alternative educaţionale, cu acordul
Ministerului Educaţiei Naţionale, conform legii” iar în alineatul 2 se
stipulează că „evaluarea şi acreditarea alternativelor naţionale se fac
de către Ministerul Educaţiei Naţionale, potrivit legii”.
• Legea nr. 87/2006 de adoptare a O.U.G. nr. 75/2005 privind
asigurarea calitatii in educatie.
• OMEN nr. 4517/13.09.2000 privind „Regulamentul de organizare şi
funcţionare a învăţământului alternativ (de stat şi particular)”
• OMEN nr. 4516/13.09.2000 privind constituirea şi funcţionarea
Comisiei Naţionale pentru Alternative Educaţionale
• OMEN nr. 3840/16.05.2001 privind modificarea componenţei
Comisiei Naţionale pentru Alternative Educaţionale
Proiectul pachetului legislativ
Legea Invatamantului preuniversitar:

Art. 13. In sistemul national de invatamant se pot initia si organiza,


conform legii, alternative educationale, cu respectarea specificului
alternativei, in conformitate cu acordurile, conventiile incheiate in
acest sens, la care Ministerul Educatiei este parte.

Invatamant alternativ

Art. 61. In sistemul de invatamant preuniversitar pot fi initiate si


organizate alternative educationale, cu acordul Ministerului Educatiei,
pe baza unui regulament, aprobat prin ordin al ministrului.
Art. 62. Alternativele educationale se evalueaza si se acrediteaza potrivit
legii.
Structura învăţământului alternativ
M .E .C .

C .N .A .E .

F e d e rati a W a l d o rf d i n R om â n i a C e ntru l S te p-b y-s tep A s oc i a ti a A s o ci a ti a R o m â nã P l a n ul


F .W .R . p e n tru E du c a ti e s i D e zvo l t a re M o n te ss o ri d i n p e n tru o S c oa l ã M o d e rnã J e na
P ro fe s i o n a l ã R o m â n ia C e l e sti n Fre i n et
C .E .D .P . A .M .R . A .R .S .M .
Inspectoratele Şcolare Judeţene
g ru p e, c l a s e , un i t ã ti g ru p e, c l a s e , un i t ã ti g ru p e g ru p e g ru p e
Bibliografie
• Felea, Gheorghe – Alternativele educaţionale din România, Editura
Triade, Cluj-Napoca, 2002
• Steiner, Rudolf – Antropologie generală, Editura Triade, Cluj-Napoca,
2001
• Carlgren, Frans – Educaţie pentru libertate, Editura Humanitas,
Bucureşti, 1994
• Burke, Walsh K.– Predarea orientată după necesităţile
copilului, 1998
• Burke, Walsh K. - Crearea claselor orientate după neceseităţile
copiilor de 8, 9, 10 ani, 1998
• Montessori, Maria – Descoperirea copilului, EDP, Bucureşti, 1977
• Rădulescu, Mihaela Şt. – Pedagogia Freinet. Un demers inovator,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
• *** - Un deceniu de pedagogie Freinet în România, Timişoara, 2003
• Petersen, Peter – O şcoală primară liberă şi generală după Planul
Jena, Cultura Românească, Bucureşti, 1940
Bibliografie
• Ştefan, Mircea – Lexicon pedagogic, Editura Aramis Print, Bucureşti,
2006
• Cerghet, I. – Sisteme de instruire alternative şi complementare,
Editura Aramis, Bucureşti, 2003
• Stoian, St.; Alexandru, P. – Pedagogie şi folclor, Editura D. P.,
Bucureşti, 1978
• Doll, W.– A Post-Modern Perspective on Curriculum, Teachers
College Press, New-York, 1993
• Dewey, J. – Experienţă şi educaţie, în volumul trei, Scrieri despre
educaţie, 1977
• Cousinet, R. – Educaţia nouă, EDP, Bucureşti, 1978
• Snzders, G. – Încotro merg pedagogiile nondirective, Editura D.P.,
Bucureşti, 1978
• Ketele, J.M. de; Kahn, J. – La pedagogie du projet, Louvain la Neuve,
1982
• Suchodolski, B. – Pedagogia şi marile curente filosofice; Pedagogia
esenţei şi pedagogia existenţei, E.D.P., Bucureşti, 1975
Bibliografie
• Siebert, H. – Pedagogie constructivistă. Bilanţ al dezbaterii constructiviste asupra politicii
evaluative, Institutul European, Iaşi, 2001
• Marcade, Michel – Viaţa împreună, Editura Triade, Cluj-Napoca, 1999
• Debesse, M. – La pedagogie curative comme methode de readaptation, Cahiers de pedagogie
moderne, Paris, 1969
• Peretti, Andre de; Bouchez, Eric– Ecoles et cultures en Europe, Savoir-Livre, Paris, 1990
• Landsheere, G. de – Istoria universala a pedagogiei experimentale, E.D.P., Bucureşti, 1995
• Oury, F.; Vasquez, A. – Vers une pedagogie institutionelle, Maspero, Paris, 1967
• Berger, G. – Omul modern si educatia sa, E.D.P., Bucuresti, 1973
• Popescu-Teiusan, I. – Pedagogia comunitatilor de munca, Editura Ramuri, Craiova, 1940