Sunteți pe pagina 1din 23

RISCUL APARITIEI

INFECTIILOR
ASOCIATE 
ELEVI:
Arboreanu Dorel
Ilie Marlena
Simion Marinela Coordonator:
Vlasceanu Oana Farm Pasat Andreea
 
Notiuni introductive

•Infecțiile nosocomiale prezintă un impact deosebit asupra calității vieții


pacientului, în multe cazuri putând evolua spre deces. De asemenea, aceste
infecții cresc considerabil costurile economice, prin prelungirea spitalizării,
creșterea perioadei de incapacitate de muncă, utilizarea crescută a
antibioticelor și a altor metode de tratament, precum și necesitatea unor teste
suplimentare de diagnostic.
•Fiind tot mai cunoscută povara acestor infecții, în diferite țări au fost
dezvoltate sisteme naționale de supraveghere care și-au demonstrat deja
eficiența prin reducerea infecțiilor nosocomiale. Astfel de programe de
supraveghere, prevenire și control au fost deja puse în practică încă din anii
1950.
Notiuni introductive
Infectiile nosocomiale reprezinta infectii dobandite in
spital in urma unor manevre de investigatie, a unor manevre
terapeutice sau din cauza mediului spitalicesc.
  Termenul „nosocomial“ vine de la cuvintele grecești:
„nosus“ =“boală“ și „komeion“ = „a avea grija de“.
Este important a se deosebi infectiile nosocomiale de
infectiile dobandite in afara mediului spitalicesc. Astfel o
infectie nosocomiala dovedita semnifica existenta dovezii ca
infectia nu era prezenta la momentul internarii.
Conform definiției Centrului de Prevenire și Control al
Bolilor, aceste infecții se produc:
 după ≥ 48 de ore de la internare;
 până la 3 zile de la externare;
 până la 30 de zile după o intervenție chirurgicală;
 în servicii de îngrijire, când pacientul a fost internat pentru
alte scopuri decât infecția respectivă.
Notiuni introductive
• Cele mai frecvente IN sunt infecțiile plăgilor chirurgicale, infecțiile tractului
urinar, infecțiile căilor respiratorii inferioare și infecțiile de la nivelul fluxului
sanguin.
• Diverse studii au arătat că prevalența cea mai înaltă a IN este în unitățile de
terapie intensivă și în secțiile de chirurgie și ortopedie. Ratele cele mai crescute
ale acestor infecții sunt evidențiate printre pacienții cu susceptibilitate mare din
cauza vârstei (copiii mici, prematurii și vârstnicii), a bolilor cronice și/sau a
tratamentelor imunosupresoare.
• Infectiile nosocomiale sunt o reflectare a schimbarilor petrecute în ecosistemul
uman, urmare a utilizarii abuzive a antibioticelor, a cresterii grupurilor de
imundepresati, scaderea interesului igienizarea vietii cotidiene, perturbarea
reporturilor între diferitele categorii de agenti patogeni.
Factori de risc ai infectiilor nosocomiale
Cel mai frecvent, pacienții internați în unitățile de terapie intensivă pot dezvolta IN ca urmare a utilizării
diverselor proceduri moderne de diagnostic sau tratament, precum biopsii, examinări endoscopice, catetere
urinare, implantarea diverselor proteze, catetere venoase centrale și periferice, respirație asistată, proceduri
chirurgicale etc.
Obiecte sau substanțe contaminate, care pot introduce agenții patogeni direct în țesuturi sau situsuri normal
sterile (sânge, lichid cefalorahidian, lichid articular, tractul urinar etc.).
Sistemul imun compromis, care poate fi de natură congenitală sau dobândită prin: administrarea unor
medicamente imunosupresoare, maladii autoimune., alte boli cronice imunosupresoare, precum diabetul, leucemia,
insuficiența renală, infecția HIV etc.
Grupele de vârstă cu risc crescut (nou-născuții, prematurii și persoanele > 65 ani).
Internările pe perioade lungi de timp, antibioterapie de lungă durată și cu antibiotice cu spectru larg și
contactul cu alți pacienți care prezintă o infecție.
Condiții precare de funcționare ale unor spitale în ceea ce privește organizarea și igiena, sau nerespectarea
de către personalul spitalului a procedurilor de lucru adecvate, precum condiții de aglomerare în spital, transferuri
frecvente ale pacienților dintr-o unitate în alta, numărul mare al pacienților susceptibili într-o secție a spitalului
(ex.: nou-născuți, arși, terapie intensivă) etc
SIMPTOMATOLOGIE
• Semnele și simptomele caracteristice unei infecții sunt: febră, tahicardie, tahipnee, rash cutanat, stare
generală alterată.
• De cele mai multe ori, pe lângă aceste semne și simptome caracteristice, sursa IN poate fi sugerată de variatele
proceduri/ dispozitive medicale utilizate., precum:
Intubația traheală poate fi asociată cu o traheită, sinuzită și/ sau pneumonie.
Un cateter intravascular poate fi sursa unei flebite, bacteriemii sau septicemii.
Cateterul Foley, pentru cateterizarea vezicii urinare, poate fi asociat cu o infecție a tractului urinar.
• Netratate, infecţiile nosocomiale devin un pericol pentru viaţa pacientului şi pot duce la:
· Infecții ale tractului urinar;
· Infecții chirurgicale;
· Gastroenterită;
· Meningită;
· Pneumonie;
• Pacientii pot dezvolta noi simptome in timpul sederii lor in spital,putând experimenta de asemenea,durere si
iritatii la locul infectiei. Pentru multi,simptomele sunt vizibile.
CAUZELE INFECTIILOR NOSOCOMIALE
• Pacienții sunt expuși în timpul spitalizării la o varietate de
microorganisme, de obicei cu un pattern crescut de rezistență la agenții
antimicrobieni și care se răspândesc foarte ușor în organismul uman.
• Agenții patogeni responsabili pentru IN variază în funcție de patologia
pacientului, de tipurile de servicii medicale, dar și de la țară la țară. Ei pot
fi de natură bacteriană, virală sau fungică.
• Bacteriile implicate în producerea infecţiilor nosocomiale sunt
stafilococii, eneterococii, bacilii coliformi, pseudomonadele şi
Clostridium difficile. Unele dintre acestea sunt prezente în mod normal în
microbiota indigenă şi le eliminăm constant în mediul înconjurător.
CAUZELE INFECTIILOR NOSOCOMIALE
1.Bacterii comensale – prezente în flora microbiană normală a organismului uman.
Unele dintre aceste bacterii comensale pot provoca infecții în cazul afectării mijloacelor
de apărare imunitară a organismului. Ex.: stafilococii cutanați coagulazo-negativi pot
cauza infecții la nivelul cateterului vascular; Escherichia coli, prezent în intestine, este
agentul cel mai frecvent al infecției urinare.
2.Bacterii patogene, înzestrate cu o virulență mai mare, pot determina infecții,
indiferent de statusul imun al organismului.
 Bacilii anaerobi gram-pozitivi: Clostridium perfringens cauzează gangrene.
 Bacterii gram-pozitive: Staphylococcus aureus (bacterie care colonizează pielea și
nasul pacientului și al personalului din spital) poate cauza o diversitate de infecții –
pulmonare, osoase, cardiace, sanguine și, foarte frecvent, este rezistent la antibiotice;
streptococii beta-hemolitici de grup A sunt prin excelență agenți patogeni ai
organismului uman.
CAUZELE INFECTIILOR NOSOCOMIALE
 Bacteriile gram-negative: enterobacteriile (ex.: Escherichia coli, Klebsiella,
Proteus, Enterobacter, Serratia marcescens) pot coloniza anumite situsuri (situsul
de inserție al unui cateter, al unei canule sau sonde urinare) atunci când mijloacele de
apărare ale organismului sunt scăzute, putând provoca infecții grave (infecții ale
plăgilor operatorii, infecții pulmonare, bacteriemie, infecții peritoneale etc.). De
asemenea, aceste bacterii pot prezenta rezistențe foarte înalte la
antibiotice. Pseudomonas spp., izolate adesea din apă și alte medii umede, cu
rezistență foarte crescută la antibiotice, sunt printre microorganismele cele mai des
întâlnite în etiologia IN.
 Alte bacterii care prezintă un risc crescut pentru infecțiile intraspitalicești
sunt: Legionella – poate cauza pneumopatii, sporadice sau endemice, prin inhalarea
aerosolilor din apa contaminată (aer condiționat, duș, terapie cu
aerosoli); Streptococcus spp., Haemophilus influenzae, Neisseria meningitidis etc.
CAUZELE INFECTIILOR NOSOCOMIALE

3. Virusurile. Numeroase virusuri pot cauza infecții nosocomiale: virusurile hepatitelor B


și C (prin transfuzii, dializă, injecții, endoscopie, tratamente stomatologice etc.);
rotavirus și enterovirusuri (transmise pe cale fecal-orală, mâini murdare); de asemenea,
mai pot fi implicați: virusul sincițial respirator, citomegalovirusul, HIV, virusul Ebola,
virusuri gripale, virusuri herpetice etc.
• 4. Paraziții și fungii.
• Anumiți paraziți (Giardia lamblia) se transmit ușor de la adult la copil. De asemenea,
alți paraziți și fungi (Candida albicans, Aspergillus spp., Nocardia, Pneumocystis
carinii, Cryptococcus neoformans, Cryptosporidium) sunt agenți oportuniști și pot
cauza infecții, de obicei în cazul tratamentului prelungit cu antibiotice și al
imunodepresiilor severe
MODUL DE TRANSMITERE
• Agenții infecțioși care cauzează IN pot proveni din surse diferite:
Sursele endogene sunt reprezentate de situsurile organismului uman, normal colonizate de microorganisme. De
exemplu, bacteriile gram-negative de la nivelul tractului digestiv pot cauza frecvent infecții ale plăgilor chirurgicale
de la nivelul abdomenului sau infecții urinare la pacienții sondați.
Sursele exogene includ alți pacienți infectați, vizitatorii, personalul medical. Bacteriile se transmit de la o altă
persoană/ alt pacient la alți pacienți în mai multe moduri:
Prin contact direct între pacienți (mâini murdare, picături de salivă, secreții nazale și/sau faringiene, sau alte
lichide biologice).
Prin personalul medical, care poate fi purtător temporar sau permanent al unor microorganisme patogene.
Prin obiecte sau substanțe recent contaminate (material medical, îmbrăcăminte etc.) de către alte surse umane
(prin mâinile contaminate ale pacienților, personalului medical sau vizitatorilor).
Prin contactul cu microorganisme care supraviețuiesc în mediul spitalicesc: bacterii precum Pseudomonas,
Acinetobacter, Mycobacterium pot supraviețui în apă, în mediile umede, în lenjerie și chiar în produsele
dezinfectante
Probabilitatea ca un microorganism să cauzeze infecții nosocomiale depinde, pe de o parte, de caracteristicile
acestuia (virulența crescută a microorganismului, rezistența la antibiotice și mărimea inoculului microbian) și, pe de
altă parte, de statusul imun compromis al pacientului, perioada de spitalizare, durata prelungită a antibioterapiei.
Pentru a stabili ca infectia este dobandita in spital, trebuie demonstrat ca pacientul
are o infectie si nu o simpla colonizare, ca pacientul nu a fost infectat anterior
internarii si ca pacientul a avut suficient timp pentru a dezvolta infectia.
 Infectie adevarata si nu o simpla colonizare: infectiile sunt insotite de semne si
simptome ca febra, alterarea starii generale
 Pacientul nu a fost infectat anterior internarii: se verifica istoricul bolii,
simptomele si semnele. Trebuie insemnat faptul ca la momentul internarii pacientul
avea o radiografie pulmonara normala, nu prezenta simptome sau semne de
infectie, examenul clinic a fost negativ, iar urocultura de asemenea negativa.
 Timp suficient pentru a dezvolta infectia: pentru bolile cu o perioada de
incubatie specifica trebuie ca perioada de sedere in spital sa fi fost mai mare decat
perioada de incubatie a bolii. Numeroase infectii nu au perioade de incubatie
stabilite (de exemplu, infectiile cu stafilococi, E. coli). Acestea au rareori incubatie
mai mica de 2 zile.
Formele clinice ale infecțiilor nosocomiale
Infecțiile nosocomiale prezintă o importanță deosebită în domeniul medical. Ele pot fi
localizate sau sistemice, putând implica orice sistem/organ al corpului, în special ca urmare a
utilizării unor dispozitive/ proceduri medicale pentru diagnostic sau tratament.
Astfel, cele mai frecvente tipuri de IN sunt:
1. Infecții ale plăgilor chirurgicale.
S. aureus se asociaza cu diverse infectii ale pielii si tesuturilor moi, ca foliculite, impetigo,
furuncule, hidrosadenita supurata, celulita. Managementul acestor infectii depinde de
extinderea lor. Toaleta plagilor si drenajul pot fi suficiente in cazul leziunilor mici localizate.
Impetigo-ul localizat poate fi tratat topic cu mupirocin. Antibioticele sistemice se folosesc
pentru celulite sau in prezenta simptomelor sistemice, in cure scurte (5-14 zile).
Prin intermediul producerii de toxine, S. aureus poate, de asemenea, cauza sindromul socului
toxic. Acesta se manifesta prin febra, hipotensiune, rash macular care ulterior se descuameaza
si disfunctie multipla de organe. Managementul consta in indepartarea sursei primare de S.
aureus (drenajul abcesului sau indepartarea pansamentului) si folosirea unui antibiotic
antistafilococic rezistent la betalactamaza in combinatie cu clindamicina care are potentialul
de a reduce producerea de toxine.
2. Infecțiile urinare.
În infecțiile tractului urinar, pacientul se poate prezenta cu sau fără febră, disurie,
polakiurie. Pacienții cu cistită pot acuza tensiune suprapubiană, în timp ce pacienții cu
pielonefrită pot prezenta sensibilitate costovertebrală. La inspecția macroscopică se poate
observa urina cu aspect tulbure și urât mirositoare. La nou-născut, semnele infecției urinare
pot fi subclinice și nespecifice; febra poate fi prezentă sau nu; pot prezenta apnee,
bradicardie, letargie, stare de nervozitate și intoleranță la alimentație. Urocultura este
pozitivă, cu cel puțin 105 unități formatoare de colonii/ml. Germenii cel mai des izolați
sunt Proteus, Pseudominas și E. coli.

3. Infecții ale tractului respirator inferior (în principal pneumonia).


S. aureus este un agent patogen major in infectiile articulare. Tratamentul consta in drenaj si
antibiotice timp de 4 saptamani. Infectiile articulatiilor protezate sunt dificil de eradicat, din
cauza prezentei materialului strain si necesita de obicei indepartarea protezei, urmata de
antibiotice 4-6 saptamani.
Antibioterapia utilizată în pneumonie trebuie să fie cât mai scurtă posibil, pentru a diminua
apariția tulpinilor bacteriene rezistente.
4.Infecții ale fluxului sanguin (bacteriemia, ce poate duce la septicemie).
Bacteriemiile/ septicemiile sunt infecții generalizate grave din cauza diseminării în sânge a
germenilor patogeni, plecând de la un focar primitiv, cel mai adesea de la un cateter
intravascular. Pot cauza o rată crescută a mortalității (peste 50% în cazul anumitor
microorganisme, înzestrate cu o multitudine de factori de virulență și multirezistență la agenții
antimicrobieni). Infecția se poate dezvolta la punctul de inserție cutanat al unui dispozitiv
intravascular sau pe traiectul subcutanat al unui cateter. Germenii cel mai frecvent izolați sunt
stafilococii coagulazo-negativi, S. aureus, enterococii. Pacientul prezintă febră (> 380C),
frisoane sau hipotensiune. Cel puțin o hemocultură este pozitivă.

5. Osteomielita
S. aureus este germenul cel mai frecvent izolat la pacientii cu osteomielita.
Tratamentul osteomielitei cu S. aureus se face cu antibiotice cel putin 4-6 saptamani. In
anumite cazuri poate fi necesar si tratamentul chirurgical.
6. Infectiile articulare
S. aureus este un agent patogen major in infectiile articulare. Tratamentul consta in
drenaj si antibiotice timp de 4 saptamani. Infectiile articulatiilor protezate sunt dificil
de eradicat, din cauza prezentei materialului strain si necesita de obicei indepartarea
protezei, urmata de antibiotice 4-6 saptamani.

7. Infectiile sistemului nervos central


Se estimeaza ca S. aureus cauzeaza aproximativ 2% dintre meningitele bacteriene
postoperatorii sau aparute pe cale hematogena. S. aureus apare in 10-15% dintre
abcesele cerebrale si in 60-90% dintre abcesele epidurale si trombozele venoase
septice.
TRATAMENTUL INFECTIILOR NOSOCOMIALE
Tratamentul IN va fi stabilit în funcție de etiologia infecției și susceptibilitatea germenilor
patogeni la agenții antimicrobieni. Din cauza creșterii rezistenței antimicrobiene se recomandă
utilizarea judicioasă a antibioticelor (doza corespunzătoare și durata optimă a antibioterapiei),
conform rezultatelor testelor de susceptibilitate și răspunsului clinic. În plus, se va administra și
tratamentul simptomatic al complicațiilor, precum șocul septic, hipoventilația etc.
1. ANTIBIOTERAPIA
Terapia antimicrobiana trebuie ghidata de profilul de susceptibilitate al microorganismului
respectiv. Tulpinile de stafilococ auriu meticilin-susceptibile (methicillin-susceptible S. aureus,
MSSA) producatoare de betalactamaza se trateaza de preferinta cu o penicilina semisintetica
(de exemplu nafcilina intravenos; oxacilina, dicloxacilina per os) la pacientii care nu sunt
alergici la penicilina. O alternativa la acestea ar fi cefalosporinele de prima generatie (de
exemplu, cefalexinul oral sau cefazolinul intravenos). 
Exemple de substante folosite:
Vancomicina ar trebui folosita numai pentru tratamentul  pacientilor alergici la
penicilina, din cauza folosirii abuzive si aparitiei de microorganisme rezistente si deoarece
clearance-ul bacteriemiei poate fi lent. Vancomicina este de preferat sa se administreze numai
intravenos, deoarece formula orala nu se absoarbe in totalitate din tractul gastrointestinal.
 Daptomicina, clasa lipopeptidelor ciclice, este un antibiotic ce se administreaza
numai intravenos. Nu penetreaza suficient tesutul pulmonar, asa incat nu trebuie
folosita pentru infectii ale aparatului respirator. In timpul tratamentului trebuie
monitorizat nivelul creatinkinazei, deoarece s-au raportat cazuri de toxicitate
musculara

 Linezolidul are activitate bacteriostatica pe S. aureus si este aprobat in SUA pentru


tratamentul infectiilor complicate cutanate si ale tesuturilor moi, precum si al
pneumoniei la adulti si copii. Face parte din clasa oxazolidinonelor, cu formule orale
si parenterale si cu biodisponibilitate orala buna. Cel mai important efect advers
asociat cu linezolidul este supresia medulara, in special trombocitopenia, care se
accentueaza paralel cu cresterea dozei si cu durata tratamentului.
2. ADMINISTRAREA PROBIOTICELOR
Probioticele au fost definite în 2001 de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi FAO
drept „microorganisme vii, care, administrate în cantităţi adecvate, exercită efecte
benefice asupra gazdei”. La oameni, probioticele acţionează la nivelul tractului
digestiv, cavităţii bucale, tractului respirator, genitourinar, dar şi asupra
metabolismului.
Probioticele s-au dovedit a fi eficiente în patru tipuri
distincte de boli diareice: diareea infecţioasă, asociată
rotavirusurilor, diareea post-medicamentoasă, diareea
asociată cu Clostridium difficile şi diareea călătorului.
Principalul probiotic indicat in colita pseudomembranoasă
cauzată de colonizarea cu Clostridium difficile, este
Sacharomyces Boulardi.
3. IMUNOSTIMULATOARE

Imunitatea reprezinta capacitatea organismului de a se apara de agenii


patogeni, adica de virusuri, bacterii, paraztii si toxine. Imunitatea poate fi
innascuta sau naturala, este imunitatea cu care un om se naste, si
dobandita, adica cea instalata dupa contactul cu diferite microorganisme
sau postvaccinare.
Remedii naturale care cresc imunitatea
Echinacea. Sunt studii care sustin ca echinacea este eficienta in intarirea
sistemului imunitar. Echinacea ajuta organismul sa lupte impotriva infectiilor
prin stimularea ficatului, a sistemului limfatic si a membranelor mucoaselor.
Se foloseste sub forma de: tinctura, ceai, capsule, extract hidrogliceric.
Aloe vera. Este recunoscuta pentru efectul antiseptic, dezinfectant,
antiinflamator.
Catina. Este cea mai bogata sursa naturala pentru vitaminele A, C, E, B1, B2,
K si P, carotenoizi si flavonoizi.
Uleiul de peste. Acesta ajuta la funcionarea normala a sistemului imunitar.
Propolisul, un produs al stupului considerat unul dintre „antibioticele”
naturale care au rolul de a stimula sistemul imun. Propolisul are efecte
antiseptice, antibiotice, antifungice si antivirale. Se administreaza sub forma
de tinctura de propolis sau poate sa fie incorporat in diferite tincturi compuse
sau in siropuri.
METODE COMBATERE A INFECTIILOR NOSOCOMIALE

Toate infectiile intraspitalicesti urmeaza un model epidemiologic de baza, care daca


este inteles si recunoscut din timp ajuta la instaurarea unor masuri eficiente de prevenire
si control al bolilor. Procesul epidemiologic nu poate fi declansat in absenta unei surse
infectioase; ulterior, infectia urmeaza moduri de transmitere predictibile, pentru
raspandirea intr-o colectivitate. 
Speciile patogene se pot raspandi cel mai
adesea, de la un pacient la altul, prin intermediul
mainilor murdare. In alte cazuri, transmiterea
infectiilor pe calea aeriana se poate realiza prin
intermediul fragmentelor de sputa; picaturile
infectioase sunt raspandite prin tuse sau stranut.
Orice interventie chirurgicala, ce induce un stres
considerabil pentru organismul bolnav, poate
contribui la cresterea susceptibilitatii in fata
infectiilor nosocomiale.
METODE COMBATERE A INFECTIILOR NOSOCOMIALE
Cateva exemple de mijloace prin care personalul medical poate contribui la eforturile
sustinute de limitare si control al infectiilor intraspitalicesti:
respectarea cu strictete a masurilor de igiena a mainilor, inainte si dupa fiecare contact
cu un pacient;
utilizarea dispozitivelor si manevrelor invazive, doar acolo unde aceastea sunt strict
necesare, functie de necesitatile clinice;
limitarea profilaxiei antimicrobiene la perioada peri-operatorie;
intreruperea antibioterapiei la momentul oportun;
cunoasterea amanuntita a patogenilor cu posibilitate de transmitere parenterala;
Instituirea unor masuri prompte de izolare a pacientilor infectati;
folosirea precautiilor speciale prinvind sangele si fluidele corporale impun masuri de
protectie ce trebuie respectate – halat, manusi, masca etc. Personalul medical este instruit
adecvat, pentru a purta echipament de protectie. Se recomanda utilizarea unor masuri minime
de protectie; ulterior, vor fi instaurate masuri specifice, functie de natura patogenului si
masuri de izolare care sa intrerupa posibilele cai de trasnmitere ale infectiei (izolare specifica)
.
VA MULTUMIM PENTRU ATENTIA ACORDATA!