Tema 2.

OBIECTUL ŞI
METODA CONTABILITĂŢII
2.1Obiectul de studiu al contabilităţii
2.2 Activele: clasificarea şi caracteristica
2.3 Pasivele: clasificarea şi caracteristica
2.4 Noţiuni privind costurile şi cheltuielile
2.5 Noţiuni privind veniturile
2.6 Metoda contabilităţii
 2.1Obiectul de studiu al contabilităţii
Obiectul de studiu al contabilităţii este patrimoniul
entităţii, deoarece contabilitatea a apărut din necesitatea
cunoaşterii şi gestiunii eficiente a patrimoniului.
Prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce
aparţin unei persoane fizice sau juridice, dobândite în
cadrul relaţiilor de drepturi şi obligaţii.
De aici rezultă că patrimoniul este format din două părţi
interdependente: bunurile economice de care dispune
persoana fizică sau juridică (în continuare - entitate) ca
subiect de patrimoniu şi relaţiile de drepturi şi obligaţii
în cadrul cărora au fost procurate aceste bunuri.
 PATRIMONIU

Subiect de
BUNURILE ECONOMICE ca Patrimoniu
obiecte de drepturi şi Persoana Relaţiile de drepturi şi obligaţii
Obligaţii fizică sau care exprimă raporturile de
AVEREA juridică proprietate

Patrimoniu propriu Patrimoniu străin

(relaţiile de drept) (relaţiile de obligaţii)

Schema 2.1. Dubla reprezentare a patrimoniului

 Bunurile economice ca obiecte de drepturi şi
obligaţii formează averea, adică acea parte a
patrimoniului cu conţinut concret, material,
determinate fizic şi economic (clădiri, mijloace de
transport, mobilă, numerar în casierie, etc.).
Determinarea fizică a bunurilor economice remarcă
faptul că ele au o formă concretă (mărfuri, produse,
materiale, numerar, mijloace fixe, etc.).
Determinarea economică a bunurilor se concretizează
prin utilitatea (capacitatea bunului de a satisface
anumite cerinţe ale oamenilor), şi valoarea lor
(exprimarea în bani, ceea ce creează posibilitatea de
a fi schimbate în cadrul circuitului marfă – bani).
Cea dea doua componentă a patrimoniului, şi anume
drepturile şi obligaţiile (care se mai pot numi şi surse de
finanţare ale bunurilor economice), exprimă raporturile
de proprietate în cadrul cărora se aprovizionează şi
gestionează bunurile.
Relaţiile de drept – au în vedere situaţia în care
subiectul de patrimoniu (entitatea) îşi procură o parte din
avere din resurse proprii, bunurile respective îi aparţin de
drept, iar partea respectivă din patrimoniu poartă
denumirea de patrimoniu propriu.
Relaţiile de obligaţii au în vedere situaţia în care
subiectul de patrimoniu (entitatea) îşi procură o parte din
avere din resurse aparţinând altor persoane fizice şi
juridice, bunurile respective nu îi aparţin de drept,
echivalentul valoric al acestora trebuie restituit
proprietarului, fapt pentru care partea corespunzătoare
din patrimoniu poartă denumirea de patrimoniu străin.
Exemplul 1: Entitatea „G” SRL dispune de numerar în
contul curent în monedă naţională – 6 000 de lei şi
mărfuri – 10 000 de lei. Se ştie că numerarul a fost
depus în contul curent la bancă, în numele entităţii
patrimoniale, de către proprietar, iar mărfurile au
fost cumpărate de la un terţ cu plata ulterioară (în
datorie).
Dubla reprezentare a patrimoniului SRL „Galacom”:

Bunuri economice Relaţii de drepturi:

în sumă de 16 000 de lei: 6 000 de lei
•numerar în
=
+
contul curent în Relaţii de obligaţii:
monedă naţională – 6 000 de lei; 10 000 de lei
•Mărfuri – 10 000 de lei
 Contabilitatea studiază echilibrul global al
patrimoniului. După cum s-a menţionat, patrimoniul
reprezintă un complex de drepturi şi obligaţii cu
respectivele lor obiecte de drepturi şi obligaţii, exprimate
în bani. În cadrul acestui tot întreg se creează un echilibru
între bunurile economice, pe de o parte, şi drepturile şi
obligaţiile cu valoare economică, pe de altă parte, care
poate fi scrisă sub echilibru a patrimoniului.
BUNURI ECONOMICE = DREPTURI + OBLIGAŢII

Din relaţia echilibrului global al patrimoniului se poate

determina patrimoniul propriu şi cel străin:
PATRIMONIU PROPRIU = BUNURI ECONOMICE – OBLIGAŢII

PATRIMONIU STRĂIN = BUNURI ECONOMICE -DREPTURI

Exemplul 2. Doi asociaţi înfiinţează o societate cu răspundere
limitată, aducând la dispoziţia acesteia capitalul
concretizat în: numerar în casierie – 200 de lei; numerar în
contul bancă – 3 000 de lei; autocamion – 10 000 de lei.
Totodată societatea nou creată achiziţionează de la
furnizori cu plata ulterioară un calculator în sumă de 7 000
de lei.
Echilibrul global al patrimoniului:
Bunuri economice 20 200 lei = Drepturi 13 200 lei + Obligaţii 7 000 lei
Numerar în casierie 200 lei Capital social 13 200 lei Datorii față de furnizori 7 000 lei
Numerar în cont la bancă 3 000 lei
Autocamion 10 000 lei
Computer 7 000 lei

patrimoniu propriu = bunuri economice - obligaţii

20200 lei – 7 000 lei = 13 200 lei
patrimoniu străin = bunuri economice - drepturi
20200 lei – 13 200 lei = 7 000 lei
 Contabilitatea studiază echilibrul intern al patrimoniului .
Contabilitatea are menirea să înregistreze starea în clipa în care se
naşte, şi apoi să înregistreze evenimentele economice care au loc
şi care produc schimbări în conţinutul patrimoniului, adică,
echilibrul specific proceselor sau activităţii economice interne,
care produc transformări calitative şi cantitative în volumul şi
structura patrimoniului.
Efortul efectuat este măsurat de contabilitate prin noţiunea de
cheltuieli, iar efectul primit prin noţiunea de venituri.
La nivelul obiectului contabilităţii acest echilibru este oglindit ca o
relaţie între venituri şi cheltuieli şi implicit ai unui rezultat obţinut
prin compararea veniturilor cu cheltuielile.
Rezultatul obţinut poate fi profit (beneficiu) sau pierdere.
Rezultat financiar (R) = Profit (B) sau Pierdere (P);
Profit (B) = Venituri (V) >Cheltuieli (Ch);
Pierdere (P) = Cheltuieli (Ch) >Venituri (V)
Ecuaţia de echilibru intern al patrimoniului:
Rezultat financiar = Venit - Cheltuieli
Reluând ecuaţia de echilibru al patrimoniului din
momentul T0:
Bunuri economice=Drepturi +Obligaţii

şi o corectăm cu ecuaţia echilibrului intern:

Rezultat financiar = Venituri - Cheltuieli

ajungem la ecuaţia de echilibru în momentul T1:

Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii -/+ Rezultat financiar
Sau:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii + Profit
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii - Pierdere
Exemplul 3. Entitatea „Galacom” SRL la 02 ianuarie
2017 dispunea de patrimoniu în valoare de 20 000 de
lei, compus din numerar în casierie în sumă de 13 000
de lei şi mijloace fixe în valoare de 7 000 de lei, depuse
integral de proprietari pe numele entităţii.
La 05 ianuarie 2017 entitatea „Galacom” SRL procură cu
plata imediată în numerar 5 tone de grâu la preţul de
achiziţionare a câte 2 500 de lei per tonă, pe care
ulterior, la 20 ianuarie le livrează cumpărătorilor săi la
preţul de vânzare de 3 000 de lei per tonă banii fiind
încasați în numerar.
La 25 ianuarie, procură 10 tone de grăunţe de porumb la
preţul de procurare 2 700 de lei per tonă şi le livrează
pe 28 ianuarie la preţul de vânzare de 3200 de lei.
Achitările pentru ultima tranzacţie nu au fost efectuate.
Prezentați echilibrul global la 31 ianuarie 2017.
 Determinăm rezultatul financiar prin relaţia: Veniturile
obţinute minus cheltuielile suportate, ţinând cont de
principiul contabilităţii de angajamente. Pentru aceasta
parcurgem următoarele etape:
Determinăm suma veniturilor:
(5 tone x 3000 lei)+(10 tone x 3200 lei) = 47 000 lei
Determinăm suma cheltuielilor:
(5 tone x 2500 lei)+(10 tone x 2700 lei) = 39 500 lei
Determinăm rezultat financiar:
47 000 lei - 39 500 lei = 7 500 lei
Echilibrul global la 31 ianuarie:
Bunuri economice 54 500 lei = Drepturi 20 000 lei + Obligaţii 27 000 lei +

+ Rezultat financiar (profit) 7 500

lei
Mijloace fixe 7000 lei Capital social 20 000 lei Datorii comerciale 27 000 lei
Mijloace băneşti 15 500 lei Profit 7 500 lei
Creanţa cumpărătorilor 32 000 lei
 2.2 Activele: clasificarea şi caracteristica
Bunurile economice şi relaţiile de drepturi şi obligaţii (sursele de
formare a bunurilor economice), reieşind din caracteristicile ce
stau la baza acestora au fost denumite respectiv prin noţiunile de
active şi pasive.
Denumirea de active provine de la caracteristica bunurilor
economice de a se afla în continuă mişcare şi transformare în
cadrul circuitului economic. Structura activelor se modifică în
permanenţă datorită operaţiilor ocazionate de procesul de
aprovizionare cu noi bunuri economice, de participarea lor la
procesul de producţie, unde îşi schimbă forma, conţinutul şi
proprietăţile fizice sau chimice, precum şi de operaţiile
procesului de desfacere a produselor şi mărfurilor.
Sursele de constituire a bunurilor economice, spre deosebire de
bunurile economice apar ca ceva static, ele nu-şi schimbă
volumul şi structura în mod independent, modificările acestora
sunt condiţionate de mişcările şi transformările bunurilor
economice din activ, de aceea sunt denumite pasive.
Ce studiază contabilitatea?
În conformitate cu prevederile SNC Prezentarea situațiilor financiare
activele reprezintă resurse economice identificabile și
controlabile de către entitate ce provin din fapte economice
trecute din a căror utilizare se așteaptă obținerea unor beneficii
economice.
Din această definiţie se desprind următoarele elemente de bază care
conferă o caracterizare generală a activelor:
Resurse identificabile și controlabile de entitate. Asupra acestor
resurse (elemente de activ) entitatea îşi exercită dreptul său de
proprietate sau de creanţă, după caz.
Fapte economice trecute se referă la modul în care resursa este
dobândită şi utilizată, altfel spus acele evenimente ce în mod
normal determină obţinerea de active prin cumpărare, producţie
proprie sau alte surse ce preced o anumită dată.
Obținerea de beneficii economice pot îmbrăca două forme:
 Creşterea fluxurilor de intrări de numerar ca urmare a utilizării,
vânzării sau consumului de active;
 Reducerea fluxurilor de numerar de ieşire (ca urmare a utilizării
activelor).
Exemplul 4. Entitatea „Galacom” a procurat o macara
pentru a o utiliza în prestarea serviciilor către clienţi.
Identificăm şi exemplificăm elementele componente ale
definiţiei activelor.
Achiziţia macaralei în scopul prestării unor servicii către
clienţi:
este resursă controlată de entitate. Asupra sa, în urma
procurării entitatea are drept de proprietate;
fapte trecut este reprezentat de actul de vânzare-
cumpărare;
beneficiile economice viitoare îmbracă forma fluxurilor
de numerar de intrare ca şi contravaloare a serviciilor
prestate terţilor;
Conţinutul activului entităţii este stabilit în bază a
două criterii:

Modul de valorificare al bunurilor economice

Criteriile ce
stau la
baza
clasificării
activelor

Lichiditatea bunurilor economice

Din punct de vedere al criteriilor menţionate, activele se divizează în:
active imobilizate (active pe termen lung );
active circulante (active curente ).
ACTIVE

ACTIVE IMOBILIZATE
ACTIVE CIRCULANTE

imobilizări necorporale
Stocuri
imobilizări corporale
Creanţe curente
(pe termen scurt)
active biologice imobilizate

Investiţii financiare curente

investiții financiare pe termen lung

Investiții imobiliare Numerar (Mijloace băneşti)

Creanțe pe termen lung

Imobilizările (activele pe termen lung) – active deținute pentru a fi
utilizate pe o perioadă mai mare de un an în activitatea entității
sau pentru a fi transmise în folosință terților. În cadrul acestora se
includ:
imobilizări necorporale (activele nemateriale);
imobilizări corporale (activele materiale pe termen lung);
active biologice imobilizate;
investiții financiare pe termen lung.
investiții imobiliare
creanțe pe termen lung

Imobilizările necorporale (active nemateriale pe termen lung) sunt

acele bunuri care nu au o formă fizică concretă, dar se reprezintă
printr-un document juridic sau comercial.
Conform SNC “Imobilizări necorporale și corporale” ele reprezintă
imobilizări nemonetare care nu îmbracă o formă materială,
identificabile și controlabile de entitate.
Imobilizările necorporale cuprind:
emblemele şi mărcile comerciale– simboluri (denumiri) înregistrate, protejate
de stat cu drept exclusiv de utilizare pentru identificarea mărfurilor, serviciilor
unor persoane juridice şi fizice de mărfurile altor persoane juridice şi fizice;
licenţele – drepturi întocmite juridic pentru practicarea unui anumit gen de
activitate. Pentru proprietatea intelectuală licenţa este un acord (contract)
conform căruia o persoană (licenţiar) în anumite condiţii permite altei persoane
(licenţiat) să folosească drepturile la proprietatea intelectuală;
know-how-urile - cunoştinţe tehnico-ştiinţifice, tehnologice, comerciale,
financiare, organizatorice, de gestiune, biotehnice şi de altă natură acumulate de
întreprindere, care constituie secret comercial şi aduc avantaj economic;
copyriht – drepturi de autor garantate de stat pentru publicarea, editarea,
vânzarea operelor literare, muzicale, video şi de cinema, precum şi a altor opere
de artă pe întreaga durată prevăzută de legislaţie;
programele informatice – set de documentaţie tehnică şi de exploatare,
precum şi complexul de programe pentru sisteme de prelucrare a informaţiei;
desenele şi mostrele industriale – un nou tip de articol înregistrat, cu funcţie
de utilitate care acordă deţinătorului documentului de protecţie dreptul exclusiv
de utilizare a articolului;
francizele – drepturi acordate de o întreprindere altei persoane fizice sau
juridice pentru utilizarea unei anumite formule a produsului sau tehnologii a
procesului de producţie pentru un comision stabilit.
 Imobilizările corporale (activele materiale pe termen lung ) cuprind
activele care îmbracă o formă fizică, naturală, au o durată de funcţionare
utilă mai mare de un an, se utilizează în activitatea entității sau se află în
procesul creării şi nu sânt destinate vânzării. Structura acestora este
stabilită în SNC „Imobilizări necorporale și corporale”. Această grupă
include:
Imobilizări corporale în curs de execuţie imobilizări corporale
procurate sau aflate în procesul de creare și de pregătire pentru utilizare
după destinație, pînă la transmiterea lor în exploatare (achiziţionarea
utilajului care necesită montaj, construcţia clădirilor şi construcţiilor
speciale).
Mijloace fixe imobilizări corporale transmise în exploatare, valoarea
unitară a cărora depășește plafonul valoric prevăzut de legislația fiscală
(6 000 lei) sau pragul de semnificație stabilit de entitate în politicile
contabile.
Terenurile – imobilizări corporale sub formă de teritorii funciare (de
pămînt) deținute de entitate cu drept de proprietate sau primite în arenda
financiară pentru a fi folosite în activitatea entității.
Resursele minerale imobilizări corporale sub formă de costuri
capitalizate ale lucrărilor de explorare (pregătire spre extracție), pentru
care este demonstrată fizabilitatea tehnică și viabilitatea comercială.
Active biologice imobilizate reprezintă activele
biologice (un animal viu sau o plantă vie) mature
care asigură obținerea multiplă a produselor
agricole și/sau activelor biologice adiționale pe
parcursul unei perioade ce depășește un an (viile,
livezile, platațiile de pomușoare roditoare, culturi
multianuale de flori, de furaje, legumicole, vacile,
ovinele, porcinele, cabalinele adulte) precum și
imature care se află în perioada de pregătire spre
utilizare după destinație (viile și livezile plantate,
pînă la transferarea lor în categoria pe rod).
Activele biologice imobilizate sunt reglementate de
SNC Particularitățile contabilității în agricultură.
Investiţiile financiare pe termen lung – sunt active deţinute de entitatea –
investitor mai mult de un an în scopul obţinerii veniturilor (dobânzilor,
dividendelor, redevenţelor), care generează creşterea capitalului propriu sau
obţinerii profitului de altă natură.
Investiţiile financiare sunt reglementate de SNC Creanţe şi investiţii financiare”
Investiţiile financiare reprezintă active sub formă de valori mobiliare, cote de
participaţie în capitalul social al altor entităţi şi alte investiţii deţinute de entitate
în scopul exercitării controlului, obţinerii veniturilor sau altor beneficii
economice.
În funcţie de direcţiile de investire, investiţiile financiare pe termen lung se
clasifică în:
investiţii financiare în părţi neafiliate - au loc atunci când investitorul deţine
până la 20 % din capitalul social al întreprinderii în care s-a investit. În cazul
dat, din partea întreprinderii investitoare nu există nici influenţă, nici control
asupra întreprinderii în care s-a investit.
investiţii financiare în părţi afiliate - includ investiţiile în întreprinderile
asociate şi investiţiile în întreprinderile fiice. Întreprinderea asociată este
întreprinderea în care investitorul exercită o influenţă notabilă şi deţine de la 20
la 50 % de acţiuni sau participaţii în capitalul social, dar care nu este nici
întreprindere fiică, nici întreprindere mixtă a investitorului. Întreprinderea-fiică
se consideră întreprinderea care se află sub controlul altei întreprinderi (mamă),
ce deţine peste 50 % de acţiuni sau participaţii în capitalul social.
Investiții imobiliare reprezintă proprietatea
imobiliară deținută (de proprietar sau
locatar în baza unui contract financiar), mai
degrabă în scopul închirierii și/sau pentru
creșterea valorii acesteia, decît pentru a fi:
- utilizată în producție, pentru furnizarea de
bunuri, prestarea serviciilor sau în scopuri
administrative,
-vîndută în procesul desfășurării normale a
activității.
Creanţele pe termen lung reprezintă valori
economice avansate temporar de
întreprindere altor persoane fizice şi
juridice pe o perioadă mai mare de un an şi
pentru care urmează să primească un
echivalent valoric.
Toate persoanele fizice şi juridice care au
beneficiat de o valoare avansată urmând să
dea echivalentul corespunzător sunt
denumite generic prin noţiunea de debitori.
 Activele circulante (curente) sunt bunurile care participă la
procesul de producţie cu întreaga lor valoare de utilitate şi
care se consumă şi îşi transmit dintr-o dată valoarea de
utilitate şi valoarea asupra noului produs. Sub aspectul
lichidităţii, caracteristica de bază a activelor curente este
aceea că durata ciclului de exploatare este mai mică de un an:
ele intră şi ies, în şi din patrimoniu de mai multe ori sau cel
puţin o dată în cursul unei perioade de gestiune.
În conformitate cu IAS 1 „Prezentarea situaţiilor financiare” un
activ trebuie clasificat ca activ circulant/curent atunci când:
entitatea se aşteaptă să valorifice activul, sau intenţionează să
îl vândă sau să îl consume, în cadrul ciclului normal de
exploatare;
activul este deţinut, în principal, în scopul tranzacţionării;
se aşteaptă valorificarea activului în termen de douăsprezece
luni după perioada de raportare; sau
activul reprezintă numerar sau echivalente de numerar.
Activele circulante includ:
Componenţa stocurilor este determinată de SNC „Stocuri”. Ele cuprind:

active biologice circulante

Stocurile includ:
Materialele bunuri care participă la activitatea entității și se consumă la prima
utilizare. Includ: - materiile prime și materialele de bază și - materialele
consumabile.
Active biologice circulante sunt animalele la creștere și îngrășat care includ
unele grupe de active biologice mature (iepuri de casă, animale cu blană, păsările
adulte) și imature, cum ar fi animalele tinere (vițeii, purceii, mieii) și animalele
rebutate din cireada (turma) de bază și trecute la îngrășat.
Obiectele de mică valoare și scurtă durată - bunuri valoarea unitară a cărora nu
depășește plafonul stabilit de legislație sau pragul de semnificație prevăzut de
politicile contabile, indiferent de durata de serviciu sau cu o durată de serviciu nu
mai mare de un an, indiferent de valoarea unitară.
Producția în curs de execuție - bunuri care nu au trecut toate stadiile de
prelucrare prevăzute în procesul tehnologic, precum și produsele nesupuse
probelor tehnice și recepției sau necompletate în întregime, precum și costurile
aferente serviciilor și lucrărilor în curs de execuție.
Produse - bunuri fabricate în cadrul entității.
Mărfurile – bunuri procurate de entitate în vederea revînzării sau produse
transmise spre vînzare magazinelor proprii.
 Creanţele curente reprezintă valori economice
avansate temporar de întreprindere altor persoane
fizice şi juridice pe un termen mai mic de un an şi
pentru care urmează să primească un echivalent
valoric. Aici se includ:
 creanţele comerciale;
 creanţe ale părţilor afiliate;
 avansurile acordate curente;
 creanţe ale bugetului;
 creanţe ale personalului;
 creanţe privind veniturile din utilizarea de către terți a
activelor entității;
 creanțe curente privind asigurările;
 alte creanţe pe termen scurt.
Investiţiile financiare curente sunt investiţii
pe care întreprinderea are intenţia să le
comercializeze sau să le stingă în curs de un
an, cu excepţia titlurilor de valoare de piaţă
cu lichiditate înaltă având un termen de
stingere până la trei luni.

Numerar reprezintă mijloacele băneşti în

casierie, conturi curente în monedă
naţională, conturi valutare şi în alte
conturi la bancă.
Exemplul 5. Prezentăm în diferite ipostaze elementul de activ stofa:
Stofa poate fi materie primă pentru o fabrică de textile. În acest
caz în raport cu hainele fabricate, stofa îndeplineşte condiţiile
pentru a fi considerată materie primă:
 formează substanţe de bază a produsului finit, hainele;
 se regăseşte parţial sau total în cadrul produsului finit într-o
formă transformată;
Stofa poate avea calitatea de produs finit pentru o fabrică care
produce stofă, cu respectarea celor trei condiţii:
 a parcurs toate etapele procesului de fabricaţie;
 corespunde din punct de vedere calitativ;
 a fost recepţionat la depozit sau magazie
Stofa este marfă în următoarele situaţii:
 A fost produsă de o fabrică specializată în producţie de stofă şi
este scoasă la vânzare prin propriul magazin de vânzare cu
amănuntul;
 A fost procurată de o entitate specializată în comerţul cu stofele
şi este destinată revânzării în aceiaşi stare.
 2.3 Pasivele: clasificarea şi caracteristica
După cum s-a menţionat, sursele de constituire a
bunurilor economice, reieşind din caracteristicile
ce stau la baza acestora au fost denumite pasive.

Pasivul prin componenţa sa reflectă modul de

finanţare a bunurilor economice şi gradul de
exigibilitate al surselor de finanţare .

Criteriile ce stau la baza ordonării şi clasificării

pasivelor:
 Finanţarea bunurilor economice se referă la modul de dobândire
economică şi susţinere financiară a activelor entității. Pentru
procurarea bunurilor economice o întreprindere foloseşte
finanţarea proprie şi finanţarea străină.
 Finanţarea proprie a unei întreprinderi este făcută de proprietarul
ei, care aduce contribuţia sa materială sub formă de capital
personal sau capital social, la care se mai adaugă unele resurse
proprii cum sunt: rezervele, profitul.
 Finanţarea străină este asigurată de terţa persoană în raport cu
întreprinderea, care-i împrumută capitalurile sub diferite forme
juridice, cum sunt creditele bancare, împrumuturile pe bază de
titluri şi datoriile în curs de decontare.
Exigibilitatea surselor de finanţare se referă la termenul lor de
decontare. Acest termen, în cazul capitalului propriu operează în
momentul lichidării patrimoniului, iar în cazul datoriilor, termenul
de scadenţă poate fi mai mare sau mai mic decât perioada de
gestiune (1 an), după cum sunt datoriile pe termen lung şi datoriile
pe termen scurt.
Corespunzător celor două modalităţi de finanţare,
pasivele se împart în capital propriu şi datorii.
PASIVE

CAPITAL PROPRIU DATORII

Capital social
şi suplimentar
Datorii pe termen
Datorii curente
lung
Rezerve

Profit nerepartizat
(pierdere neacoperită)

Alte elemente de
capital propriu
 Capitalul propriu reprezintă mărimea rămasă în
activele entităţii, după scăderea datoriilor acesteia.
Altfel spus, capitalul propriu reprezintă mărimea activelor
exprimată valoric, care ar putea fi distribuită
proprietarilor după deducerea tuturor datoriilor sale.
Abordarea capitalului propriu porneşte însăşi de la ecuaţia
de echilibru global al patrimoniului unde:
capital propriu = active –datorii
Capitalul propriu se compune din următoarele elemente:
capital social şi suplimentar;
rezerve;
profit nerepartizat (pierdere neacopertă);
alte elemente de capital propriu.
 Capitalul social se constituie la înfiinţarea întreprinderii,
fiind o condiţie a existenţei şi funcţionării acesteia, reprezintă
valoarea aporturilor proprietarilor entității la patrimoniul
acesteia depuse în contul achitării acţiunilor (cotelor) pentru
asigurarea activităţii entității. Altfel spus, capitalul social
reprezintă dreptul nominal al proprietarilor asupra bunurilor
economice aflate în patrimoniul entităţii. Mărimea minimă a
capitalului social este stabilită prin actele normative în
vigoare. De exemplu pentru societăţile cu răspundere limitată
mărimea minimă a capitalului social nu este stabilită, pentru
societăţile pe acţiuni - nu poate fi mai mică de 20 000 lei.
Aporturi la capitalul social pot fi mijloacele băneşti; valorile
mobiliare plătite în întregime (investiţii financiare); alte bunuri,
inclusiv drepturi patrimoniale sau alte drepturi care pot fi evaluate
în bani. Aporturile în mijloace băneşti se depun până la
înregistrarea entităţii, iar aporturile nebăneşti pot fi depuse în
termen de 6 luni după înregistrarea de stat a acesteia. De aceia la
momentul înregistrării de stat a entităţii se formează o obligaţie a
proprietarilor faţă de entitate numită capital nevărsat.
Exemplul 6. Doi asociaţi înfiinţează o societate cu
răspundere limitată, aducând la dispoziţia
acesteia, conform contractului de constituire şi
statutului, capitalul concretizat în numerar în
casierie – 400 de lei şi disponibil în contul
bancar – 5 000 de lei.
Patrimoniul societăţii nou create va constitui 5400
lei, format din:
ACTIVE = PASIVE
Numerar în casierie 400 lei Capital social 5400 lei
Numerar în cont 5 000 lei
Capitalul nevărsat reprezintă datoriile fondatorilor privind
aporturile la capitalul social. În situaţia în care capitalul nevărsat
va fi prezent în componenţa capitalului propriu, acesta
întotdeauna va micşora mărimea capitalului propriu.
Exemplul 7. Trei asociaţi înfiinţează o societate pe acţiuni, care
conform contractului de constituire şi statutului, s-au obligat să
contribuie cu capitalul social în mărime de 21 000 de lei
concretizat în: numerar în casierie – 400 de lei; disponibil în
cont la bancă – 13 600 de lei şi dreptul de utilizare a unei clădiri
în valoare de 7 000 de lei. Aporturile băneşti au fost depuse
până la înregistrarea entităţii, iar aporturile nebăneşti vor fi
depuse în termen de 1 lună după înregistrare.
Patrimoniul societăţii pe acţiuni la momentul când a primit
certificatul de înregistrare este 14 000 de lei, prezentat astfel:
ACTIVE = PASIVE
Numerar în casierie 400 lei Capital social 21 000 lei
Numerar în cont 13 600 lei Capital nevărsat (7 000 lei)
Capital retras reprezintă valoarea acţiunilor proprii (cotelor de
participaţie) răscumpărate de la acţionarii (asociaţii) săi.
Capitalul retras va micşora mărimea capitalului propriu.
Acţiunile plasate de societatea pe acţiuni se achiziţionează de
societate la propunerea sa, prin intermediul ofertei publice
pe piaţa secundară, dacă legislaţia nu prevede altfel.
Societatea cu răspundere limitată poate dobândi, dacă au fost
achitate integral, părţi sociale proprii doar:
a) de la asociatul care a propus spre vânzare partea socială sau
o fracţiune din ea dacă adunarea generală a asociaţilor, la
cererea vânzătorului, a hotărât ca aceasta să fie dobândită
de societate;
b) de la succesorii asociatului decedat;
c) în cazul executării silite a creanţelor creditorului
asociatului;
d) în cazul excluderii asociatului din societate.
Exemplul 8. SA „Galaction” la 02 ianuarie 2015 prezenta
patrimoniul său in următoarea structură: mijloace băneşti în
contul curent – 12 000 de lei; mijloace fixe – 24 000 de lei;
mărfuri – 4 000 de lei; capital social - 20 000 de lei (20 000
acţiuni cu valoarea nominală unitară 1 leu), profit net –
18 000 de lei, datorii faţă de buget – 2 000 de lei. Pe
parcursul lunii ianuarie au fost răscumpărate de la un
acţionar 5 000 acţiuni la preţul de răscumpărare de 1,25 lei
per bucată.
Patrimoniul entităţii „Galaction” SA la finele lunii ianuarie
se va prezenta în felul următor:
ACTIVE = PASIVE
Numerar în contul curent 5 750 lei Capital social 20 000 lei
Mijloace fixe 24 000 lei Capital retras (6 250 lei)
Mărfuri 4000 lei Profit net 18 000 lei
Datorii faţă de furnizori 2 000 lei
Notă: mijloace băneşti 12000-5000x1,25
Pe parcursul funcţionării întreprinderii poate apărea necesitatea
de a modifica capitalul social constituit la crearea acesteia.
Se poate majora prin plasarea de acţiuni noi din emisiune
suplimentară sau prin majorarea valorii nominale a
acţiunilor plasate. Din operaţiile de creştere a capitalului
social poate să rezulte capitalul suplimentar, care reprezintă
diferenţa între preţul de emisiune (mai mare decât valoarea
nominală) şi valoarea nominală al noilor acţiuni (mai mică).
În caz contrar, adică când preţul de emisiune este mai mic
decât valoarea nominală, tot avem capital suplimentar, dar el
are menirea de a micşora valoarea capitalului propriu.
Micşorarea capitalului social se efectuează prin rambursarea
către acţionari sau asociaţi a unei părţi din acesta, atunci
când societatea îl consideră prea mare în raport cu
activitatea sa, sau alte situaţii.
 Rezervele reprezintă profitul capitalizat în mod durabil
de întreprindere, până la o decizie contrară a organelor
competente. Deci caracteristica de bază a rezervelor este
aceea că ele se constituie în raport cu cotele stabilite din
profitul net.
Structural rezervele se împart în:
 capital de rezervă, care se constituie anual într-o
anumită proporţie din profitul net, fiind destinate
protejării capitalului, în cazul în care perioada de
gestiune se încheie cu pierderi.
 rezerve statutare, ce reprezintă acele fonduri a căror
constituire din profitul net este stipulată în statutul de
constituire a întreprinderii.
 alte rezerve, cele ce sunt create prin decizia adunării
generale din profitul net.
 Profitul nerepartizat (pierderea neacoperita) include:
 profit net (pierderea netă) al perioadei de gestiune este
rezultatul financiar al perioadei de gestiune după
impozitare şi se determină ca diferenţa dintre venituri şi
cheltuieli.
 profit nerepartizat (pierderea neacoperită) al anilor
precedenți - o parte din capitalul propriu care nu a fost
utilizată sau repartizată între proprietarii întreprinderii
sub formă de dividende sau venituri din participaţii.
 corecţii ale rezultatelor anilor precedenți - rezultatele
corectărilor efectuate în anul de gestiune la operaţiunile
aferente perioadelor precedente.
 Alte elemente de capital propriu cuprind:
 subvenţiile entităților cu proprietate
publică, reprezintă asistenţa acordată
întreprinderii de Guvern sau de alte organe
de stat, respectându-se anumite condiţii
legate de activitatea acesteia.
 Fondurile pentru organizaţiile
necomerciale.
 Surplus (ecart) din reevaluare
Datoriile, care reprezintă obligaţii actuale ale entităţii, ce decurg din
fapte economice anterioare si prin stingerea cărora se aşteaptă să
rezulte o ieşire de resurse care incorporează beneficii economice.
Din definiţie reliefăm elemente definitorii care caracterizează datoriile :
obligaţie actuală, care reprezintă un angajament sau o responsabilitate
de a acţiona într-un anumit fel. Decizia entităţii de a procura active în
viitor nu reprezintă obligaţie actuală. Obligaţia actuală apare numai în
momentul livrării de către furnizor a activului sau în momentul în care
entitatea are un acord irevocabil de cumpărare a activului;
evenimentul trecut care generează o obligaţie actuală poate fi
reprezentat de existenţa unor clauze contractuale, achiziţia unor
active, lucrări, servicii, existenţa unor prevederi legale, etc.;
decontarea (stingerea) obligaţiei presupune renunţarea de către
entitate la unele resurse care încorporează beneficii economice.
Stingerea datoriilor se poate realiza prin plata în numerar sau prin
transfer, cedarea diferitor active, prestarea unor servicii,
transformarea obligaţiei în capital propriu, etc.
Deci datoriile exprimă fondurile sau capitalurile furnizate de terţi pentru
care întreprinderea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent
valoric.
În categoria datoriilor se includ creditele contractate de la bănci sau alte instituţii
financiare, împrumuturile din emisiunea de obligaţiuni, precum şi datoriile
create în cadrul relaţiilor de decontare ale entităţii cu alte persoane fizice şi
juridice.
Persoanele fizice şi juridice, faţă de care entitatea are obligaţii sunt
denumite creditori.
În funcţie de exigibilitate datoriile se clasifică în:
 datorii curente – termenul de stingere al cărora este de pînă la un an
 datoriile pe termen lung - termenul de stingere al cărora este mai mare de un
an
În funcţie de conţinutul economic datoriile se împart în:
datoriile financiare (împrumuturi bancare, credite), care pot fi curente sau
termen lung;
datoriile comerciale, care se formează în cadrul relaţiilor de decontare cu
furnizorii pentru aprovizionarea de bunuri materiale, lucrări şi servicii primite
şi se consideră ca fiind pe termen scurt.
datorii calculate care pot fi curente (datorii privind locațiune/arendă
operațională, datoriile fiscale, salariale şi sociale, datoriile faţă de asociaţi), ori
pe termen lung (datorii privind locațiune/arenda finanţată).
 2.4 Noţiuni privind costurile şi cheltuielile
Mişcările şi transformările activelor şi pasivelor întreprinderii ca urmare
a evenimentelor şi tranzacţiilor ce au avut loc în vederea realizării
obiectului de activitate generează costuri, cheltuieli şi venituri,
determinând rezultatele activităţii desfăşurate.
Costurile reprezintă resurse exprimate valoric și consumate pentru
fabricația produselor/prestarea serviciilor.
Prin urmare deducem că costurile sunt nemijlocit legate de procesul de
producţie, îşi găsesc întruchipare materială în stocurile producţiei
finite şi produselor în curs de execuţie, altfel spus formează costul
produselor fabricate sau a celor în curs de execuţie.
La finele perioadei de gestiune costurile personificate în costul
stocurilor de produse finite ori produse în curs de execuţie se reflectă
în bilanţul contabil ca active. Respectiv costurile nu se iau direct în
calcul la determinarea rezultatului financiar al întreprinderii.
Conform prevederilor standardului internaţional de contabilitate (IAS) 2
„Stocuri”, noţiunea de cost este oglindită prin sinonimul consum
folosit în RM, având aceeaşi semnificaţie şi importanţă în
contabilitate.
Componenţa costurilor este determinată de prevederile „Idicațiilor
metodice privind contabilitatea costurilor de producție și
calculația costului produselor și serviciilor”.
Costurile în dependenţă de modul de includere în costul de producţie
se clasifică în două grupe:
Costuri directe;
Costuri indirecte. Costuri de producţie

Costuri directe de Costuri indirecte de

producţie producţie

Costuri directe Costuri indirecte Costuri indirecte

Costuri directe de retribuire a de producţie de producţie
de materiale muncii variabile constante
 Costurile directe reprezintă costurile identificate
nemijlocit pe un anumit produs sau serviciu în
momentul efectuării lor. Costurile directe de producţie
la rândul său includ următoarele tipuri:
 Costuri directe de materiale reprezintă valoarea
materiei prime, materialelor, semifabricatelor, utilizate
la fabricarea produselor care în mod substanţial intră în
componenţa acestora şi se includ direct în costul
produselor finite.
 Costuri directe privind retribuirea muncii reprezintă
costurile privind remunerarea muncitorilor, incluse în
mod direct în costul produselor finite.
 Costurile indirecte de producţie reprezintă costurile aferente deservirii şi
conducerii subdiviziunilor de producţie care nu pot fi incluse în mod direct în
costul produselor finite (serviciilor) şi se repartizează la sfârşitul perioadei de
gestiune pe tipuri de produse. La rândul său, ele, includ:
 Costurile indirecte de producţie variabile reprezintă costurile entităţii
mărimea cărora depinde de volumul producţiei, cum ar fi remunerarea
muncitorilor ce deservesc secţiile de producţie, consumul de materiale pentru
gestiunea generală a secţiilor etc. Costurile indirecte de producţie variabile se
includ în costul produselor fabricate şi soldurilor producţiei în curs de execuţie
în sumă totală, indiferent de nivelul utilizării efective a capacităţilor de
producţie.
 Costurile indirecte de producţie constante reprezintă costurile entităţii
mărimea cărora nu depinde sau depinde neesenţial de volumul producţiei, cum
ar fi amortizarea calculată mijloacelor fixe, consumul de energie electrică
pentru iluminarea secţiilor de producţie etc.
Costurile indirecte de producţie constante se repartizează între costul producţiei şi
cheltuielile perioadei în baza capacităţii normative a utilajului de producţie.
Capacitatea normativă reprezintă nivelul de producţie, care poate fi realizat în medie pe parcursul
a câteva perioade sau sezoane în cazul unor circumstanţe ordinare, ţinând cont de pierderile de
capacităţi, rezultate în urma executării lucrărilor tehnice de planificare. Dacă volumul efectiv de
producţie este egal sau depăşeşte capacitatea normativă, suma efectivă a consumurilor de producţie
constante se trece integral în costul de producţie. În cazul în care volumul efectiv de producţie este
mai mic decât capacitatea normativă consumurile indirecte de producţie constante se trec în cost în
baza cotei normative rezultate din împărţirea sumei efective a acestor consumuri la capacitatea
normativă. Suma rămasă a consumurilor indirecte de producţie constante se consideră drept
cheltuială în perioada de gestiune în care au fost suportate.
În viziunea SNC „Cheltuieli” cheltuielile reprezintă diminuări ale
beneficiilor economice înregistrate în perioada de gestiune sub
formă de ieșiri, reduceri ale valorii activelor sau creșteri ale
datoriilor care contribuie la diminuări ale capitalului propriu
(rezultatului financiar), altele decît cele rezultate din
distribuirea acestuia proprietarilor.
Cheltuielile se reflectă în raportul de profit şi pierdere şi se scad
din venituri la determinarea rezultatului financiar (profit sau
pierdere) al perioadei de gestiune.
In viziunea Cadrului conceptual contabil IASB, cheltuielile
reprezintă diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe
parcursul perioadei contabile sub formă de ieşiri sau de scăderi
de valori ale activelor, ori creşteri ale datoriilor, care se
concretizează în reduceri ale capitalului propriu, altele decât
cele rezultate din distribuirea acestora către acţionari.
Cheltuielile entităţii se înregistrează conform prevederilor SNC
„Cheltuieli” pe feluri de activităţi.
În funcţiile de direcţiile efectuării, cheltuielile se subdivizează în trei grupe:
cheltuieli ale activităţii operaţionale;
cheltuieli ale altor activități;
cheltuieli privind impozitul pe venit.

CHELTUIELILE ENTITĂŢII

CHELTUIELI ALE CHELTUIELI

CHELTUIELI ALE
ACTIVITĂŢII PRIVIND
ALTOR ACTIVITĂŢI
OPERAŢIONALE IMPOZITUL
PE VENIT
Costul vînzărilor Cheltuieli cu active
imobilizate
Cheltuieli de distribuire
Cheltuieli
Cheltuieli administrative financiare

Alte cheltuieli din Cheltuieli

activitatea operaţională excepţionale
 Cheltuielile activităţii operaţionale cuprind cheltuielile
aferente desfăşurării activităţii de bază a entității.
Acestea cuprind:
– costul vânzărilor;
– cheltuielile de distribuire;
– cheltuielile administrative;
– alte cheltuieli ale activității operaţionale.

 Costul vânzărilor cuprnde:

- Valoarea contabilă a mărfurilor și produselor vîndute și/sau
transmise în schimbul altor active, care se determină în funcție de
metoda de evaluare curentă a stocurilor;
- Costul serviciilor prestate terților în cadrul activității operaționale;
- Alte cheltuieli corelate cu veniturile din vinzări.
 Cheltuielile de distribuire reprezintă cheltuieli aferente promovării și
comercializării produselor/mărfurilor și serviciilorAceste cheltuieli pot fi
suportate pînă la comercializarea produselor/mărfurilor (publicitatea), în
procesul comercializării acestora (salariile lucrătorilor antrenați în
comercializare) sau după comercializarea lor (cheltuieli de reparație în perioada
de garanție).
Ele includ: cheltuieli cu personalul implicat în procesul de ambalare, marcare, etichetare,
certificare, păstrare și comercializare a produselor/mărfurilor și prestare a serviciilor,
precum și cu personalul serviciului vînzări și marketing; costul materialelor utilizate în
procesul de comercializare a produselor/mărfurilor; cheltuieli de depozitare și pregătire
a produselor/mărfurilor pentru comercializare; cheltuieli de transportare și expediere a
produselor/mărfurilor de la depozitul entității pînă la locul de predare cumpărătorului
sau pînă la stația de expediere (aeroport, debarcader) cu condiția că aceste cheltuieli le
suportă vînzătorul; cheltuieli legate de exportul produselor/mărfurilor (drepturile de
export, serviciile brokerului vamal, serviciile terminalului vamal etc.); cheltuieli
aferente serviciilor de marketing primite; comisioanele mandatarului sau comisionarului
pentru serviciile de intermediere prestate la comercializarea bunurilor; cheltuieli de
publicitate, participare la expoziții și expoziții; cheltuieli aferente serviciilor de reparație
și deservire prevăzute în perioada de garanție pentru produsele/mărfurile comercializate;
plăți pentru leasingul operațional, locațiunea și arenda operațională a imobilizărilor
corporale utilizate în scopuri comerciale; cheltuieli aferente returnării
produselor/mărfurilor vîndute, precum și reducerile de preț acordate; etc.
 Cheltuielile administrative reprezintă cheltuielile aferente organizării,
deservirii și gestionării entității în ansamblu.
Ele cuprind cheltuielile privind retribuirea muncii salariaţilor atribuite
personalului de conducere şi gospodăresc, premiile de orice tip conform
sistemelor existente la întreprindere, adaosurile de orice tip; contribuţiile
pentru asigurările sociale; întreţinerea, uzura şi reparaţia mijloacelor fixe cu
destinaţie administrativă, gospodărească şi de protecţie a naturii;
amortizarea activelor nemateriale cu destinaţie generală a întreprinderii;
uzura şi reparaţia obiectelor de mică valoare şi scurtă durată; cheltuielile
poştale şi telegrafice; cheltuielile privind paza obiectelor administrativ-
gospodăreşti şi asigurarea securităţii antiincendiare; cheltuielile privind
deplasările personalului de conducere; cheltuielile de reprezentare;
cheltuielile în scopuri de caritate şi sponsorizare; plata pentru diversele
servicii prestate întreprinderii în conformitate cu contractele încheiate
(bancare, juridice, informaţionale, de audit, traducători); cheltuieli pentru
pregătirea şi reciclarea personalului; cheltuieli pentru cercetări ştiinţifice,
inovaţii şi raţionalizări cu caracter de producţie; cheltuielile de judecată, de
arbitraj şi taxele de stat; alte cheltuieli.
 Alte cheltuieli ale activității operaţionale includ
cheltuielile legate de desfășurarea activității operaționale
a entității, dar care nu pot fi atribuite la costul vînzărilor,
cheltuielile de distribuire sau administrative. Cuprind
valoarea contabilă a activelor circulante vîndute și
transmise în schimbul altor active și în capitalul social al
altor etități, cu excepția costului produselor/mărfurilor
vîndute; pentru arenda curentă, cheltuieli sub formă de
amenzi, penalităţi, despăgubiri; cheltuieli din
modificarea metodelor de evaluare a activelor curente;
aferente dobânzilor pentru credite şi împrumuturi;
consumurile indirecte de producţie nerepartizate;
lipsurile şi pierderile din deteriorarea valorilor, etc.
 Cheltuielile ale altor activități cuprind cheltuielile
condiționate de desfășurarea altor de activităţi. Acestea
cuprind:
 cheltuieli cu active imobilizate;
 cheltuieli financiare;
 cheltuieli excepţionale.
Cheltuielile cu active imobilizate reprezintă cheltuielile
aferente ieșirii imobilizărilor (necorporale, corporale,
investițiilor financiare pe termen lung, investițiilor
imobiliare și altor active imobilizate).
Cheltuielile financiare includ cheltuielile (pierderile)
rezultate din operațiunile financiare ale entității. La ele
se referă cheltuielile din diferențe de curs valutar,
cheltuieli privind redevențele, cheltuieli privind valoarea
contabilă aferentă activelor transmise cu titlu gratuit, etc.
Cheltuielile excepţionale condiționate de evenimente
atipice, care nu se manifestă permanent sau cu
regularitate. Acestea cuprind pierderile provocate de
calamităţile naturale, pierderile rezultate din perturbări
politice, pierderile ocazionate de modificarea legislaţiei.

Cheltuielile privind impozitul pe venit reprezintă

suma totală a cheltuielilor privind impozitul pe venit
luate în calcul la determinarea profitului net (pierderii
nete) al perioadei de gestiune.
 2.5 Noţiuni privind veniturile întreprinderii
În viziunea IASB și SNC, Veniturile reprezintă creşteri ale
beneficiilor economice înregistrate în cursul perioadei de
gestiune, sub forma intrărilor de active sau majorării
valorii acestora, sau a diminuării datoriilor care au drept
rezultat creşteri ale capitalului propriu, cu excepția
creșterilor legate de contribuțiile proprietarilor.
În componenţa venitului nu se includ sumele încasate în numele terţelor
persoane, cum ar fi taxa pe valoare adăugată, accizele, încasările
globale obţinute de întreprindere din însărcinarea organizaţiilor terţe
din comercializarea produselor sau mărfurilor acestora, deoarece
aceste sume nu reprezintă un avantaj economic al întreprinderii şi nu
influenţează capitalul propriu al acesteia.
Componenţa veniturilor, modul de determinare şi constatare sunt
determinate de prevederile SNC „Venitul”.
În funcţie de sursele de intrare, veniturile se subdivizează în două grupe:
venituri din activitatea operaţională;
venituri din alte activități.
 VENITURILE ENTITĂŢII

VENITURILE VENITURILE
ACTIVITĂŢII ALTOR ACTIVITĂŢI
OPERAŢIONALE

Venituri din operațiuni cu

Venituri din vînzări active imobilizate

Alte venituri
operaţionale Venituri financiare

Venituri excepţionale
 Veniturile din activitatea operaţională cuprind sumele rezultate
din activitatea de bază a întreprinderii și includ:
– veniturile din vânzări;
– alte venituri operaţionale.
 Veniturile din vânzări includ:
- venituri din vinzarea produselor și mărfurilor care reprezintă
veniturile din comercializarea bunurilor produse de entitate sau
cumpărate pentru a fi revîndute, inclusiv terenurile și alte imobilizări
deținute în scopul revinzării;
- Venituri din prestarea serviciilor reprezintă venituri din executarea de
către entitate a unor lucrări pe parcursul unei anumite perioade de
timp (din servicii de transport, reparație, consultanță, instruire,
agrement, instalare a utilajului, telefonie, internet, turism).
 Alte venituri operaţionale includ sumele primite sau de primit din
ieşirea (vânzarea, schimbul) activelor circulante, cu excepţia
produselor finite şi mărfurilor, din sancțiuni, din recuperarea
prejudiciului material, din plusurile de active imobilizate și circulante
constatate la inventariere, din decontarea datoriilor cu termen de
prescripție expirat.
 Veniturile din alte activități cuprind sumele primite sau de primit
din alte feluri de activităţi ale întreprinderii, decât cea de bază, și
includ:
 venituri din operațiuni cu active imobilizate;
 venituri financiare;
 venituri excepţionale.
Venituri din operațiuni cu active imobilizate cuprind sumele rezultate
din ieşirea imobilizărilor (necorporale, corporale, investițiilor
finaciare pe termen lung, investițiilor imobiliare.
Veniturile financiare cuprind sumele rezultate din diferențe favorabile
de curs valutar, veniturile din redevențe (din utilizarea imobilizărilor
necorporale ale entității), venituri din active imobilizate și circulante
intrate cu titlu gratuit, venituri din dividende (din cotele deținute în
capitalul social al altor entități), venituri din dobînzi (din utilizarea
numerarului sau a echivalentelor acestuia, precum).
Veniturile excepţionale cuprind sumele primite de la organele de stat,
companiile de asigurări, persoanele fizice şi juridice sub formă de
recuperare a pierderilor din calamităţi naturale, perturbări politice,
modificări ale legislaţiei şi alte evenimente ce nu sunt legate de
activitatea ordinară a întreprinderii.
 2.6 Metoda contabilităţii
Contabilitatea ca disciplină ştiinţifică se caracterizează prin existenţa unui
obiect propriu de studiu. În scopul realizării acestuia, contabilitatea
foloseşte o metodă proprie de cercetare. Prin metoda contabilităţii se
înţelege ansamblul de principii, procedee şi instrumente cu ajutorul
cărora se realizează evidenţa, calculul, analiza şi controlul stării şi
mişcării patrimoniului.
Noţiunea de metodă este de origine greacă şi provine de la meto, care
înseamnă succesiune, schimbare, după care hodos înseamnă drum. Cele
două noţiuni unite în metodos se pot traduce în drum, după care trebuie
să se meargă pentru a ajunge la un anumit rezultat, scop, adevăr.
Deci, metoda este un produs al gândirii teoretice abstracte desfăşurate pe
parcursul cercetării existenţei şi mişcării patrimoniului în vederea
cunoaşterii componenţei, conţinutului acestuia şi a fenomenelor care se
produc în/sau în legătură cu acesta. Între obiect şi metodă există o
strânsă interdependenţă şi condiţionare în sensul că obiectul arată ce
trebuie studiat, iar metoda indică cum trebuie studiat.
Metoda contabilităţii, sintetizând un drum de parcurs într-o investigaţie
economică, se va baza pe procedee de lucru care reprezintă o manieră,
un anume fel specific de a ajunge la un anumit scop.
Metoda contabilităţii utilizează o serie de procedee care
permit furnizarea de informaţii cu privirea la producerea
şi desfăşurarea fenomenelor economice şi sociale.
Aceste procedee utilizate de către metoda contabilităţii
pentru realizarea obiectului său de studiu pot fi grupate
în:

Procedee comune tuturor ştiinţelor;

Procedee comune şi altor ştiinţe economice;
Procedee specifice metodei contabilităţii
Metoda contabilităţii
 Procedeele metodei contabilităţii
comune tuturor disciplinilor stiinţifice
Observaţia este faza iniţială a cercetării în cazul oricărei ştiinţe. Numai printr-o observaţie
atentă se pot delimita faptele şi fenomenele pe care, având conţinut economic şi fiind evaluabile
în bani, le vom include în obiectul contabilităţii, adică le putem asocia unui patrimoniu dat, aflat
în circuitul economic sau social. Observaţia se asociază cu cantitatea, calitatea şi valoarea.
Raţionamentul se aplică de metoda contabilităţii pentru ca pe bază de judecăţi logice obţinute
prin observare sau documentare asupra elementelor patrimoniale să se stabilească concluzii cu
valoare de generalizări. Raţionamentul face posibilă înţelegerea dublei reprezentări a
patrimoniului, a influenţelor pe care le produc mişcările de valori asupra bilanţului, a stabilirii
corelaţiilor în balanţa de verificare, etc.
Comparaţia se foloseşte în metoda contabilităţii prin punerea în faţă a două elemente sau
structuri aflate în perimetrul său de studiu în vederea fixării unor concluzii. Comparaţia este de
neconceput în analiza contabilă, în luarea deciziilor, etc. Comparaţia se face fie între elementele
componente ale patrimoniului, între veniturile şi cheltuielile proprii, fie faţă de componentele
sau structurile altor unităţi patrimoniale.
Clasificarea în contabilitate serveşte la repartizarea raţională a elementelor patrimoniale,
respectiv a bunurilor economice şi a surselor de formare a acestora. Clasificarea este posibilă în
contabilitate întrucât trăsăturile comune atrag elementele patrimoniale cu una sau mai multe
trăsături identice şi le separă pe cele cu trăsături diferite. În acest fel este folosită împărţirea
sistematică pe clase a elementelor, fenomenelor sau proceselor economice.
Analiza. Ca procedeu ştiinţific de cercetare a unui fenomen, domeniu, spaţiu de activitate etc.,
analiza porneşte de la studierea aprofundată a fiecărui element în parte observând locul, rolul şi
implicaţia acesteia în cadrul ansamblului dat. În contabilitate, analiza se aplică în cele mai
diferite situaţii începând cu înregistrarea zilnică a operaţiunilor şi terminând cu întocmirea
lucrărilor periodice.
Sinteza ca procedeu ştiinţific de cercetare asigură trecerea de la particular la general. Prin ea se
realizează generalizarea unor concluzii desprinse în procesul de analiză. Sinteza permite
generalizarea atât la nivel microeconomic cât şi macroeconomic. În ambele cazuri sinteza are ca
scop stabilirea politicilor economice şi financiare de urmat privite din planuri diferite.
Procedeele metodei contabilităţii
comune disciplinilor economice
Documentaţia reprezintă procedeul ce permite consemnarea datelor ce privesc
patrimoniul, în documente. Documentul este un act prin care se adevereşte, se
constată sau se preconizează un fapt, se conferă un drept, se recunoaşte o
obligaţie. Orice operaţie economico-financiară trebuie reflectată într-un
document în momentul producerii ei, pentru că numai astfel este posibilă
asigurarea integrităţii patrimoniului în ansamblu şi pe elemente componente.
Documentul este necesar şi pentru stabilirea răspunderilor, pentru că acesta, în
afara operaţiei în sine, relevă actul decizional, ceea ce implică răspunderea
gestionării prin efectele produse.
Evaluarea este procedeul ce permite exprimare valorică a elementelor
patrimoniale şi a operaţiunilor ce privesc elementele patrimoniale. În
contabilitate, evaluarea înseamnă aducerea elementelor componente ale
patrimoniului la un numitor comun prin intermediul aceleaş unităţi de măsură.
Evaluarea constă în transformarea unităţilor naturale în unităţi valorice cu
ajutorul monedei naţionale chiar şi în cazul elementelor patrimoniale exprimate
în unităţi monetare străine.
Calculaţia este un ansamblu de operaţiuni matematice referitoare la fapte şi
fenomene economice în scopul de a găsi valoarea uneia sau mai multor mărimi
de această natură. Calculaţia se află în legătură directă cu evaluarea în cazul
stabilirii valorii elementelor patrimoniale rezultate din activitatea proprie.
Inventarierea este acel procedeu prin care se întocmeşte o listă, un registru sau
un document în care sunt reflectate şi descrise cantitativ şi valoric toate
bunurile care se află într-o întreprindere, instituţie, depozit, etc. Inventarierea
prezintă cunoaşterea faptică a structurilor patrimoniale, în vederea evaluării
patrimoniului dat.
Procedeele specifice metodei
contabilităţii
Bilanţul contabil este un document care reflectă sintetic, în
expresie valorică, în activ, mijloacele economice după
componenţa lor materială, iar în pasiv aceleaşi mijloace după
sursele lor de provenienţă în cadrul unei unităţi patrimoniale, la
un moment dat.
Contul este procedeul propriu contabilităţii prin care elementele
patrimoniale sunt individualizate în cadrul fiecărei unităţi, fiind
destinat urmăririi apariţiei şi evoluţiei acestora pe parcursul
existenţei lor, concomitent cu existenţa patrimoniului. Conturile
reflectă componenţa patrimoniului şi starea acestuia de-a lungul
fazelor circuitului economic. Totalitatea conturilor utilizate de
către o întreprindere formează sistemul de conturi.
Dubla înregistrare este considerată un procedeu de bază al
metodei contabilităţii care presupune înregistrarea oricărei
operaţii economice oricât de simplă este ea, în cel puţin două
conturi, unul care se debitează şi altul care se creditează.
Balanţa de verificare asigură verificarea exactităţii înregistrării
operaţiilor economice în conturi, legătura dintre conturile
sintetice şi bilanţ, legătura dintre conturile sintetice şi conturile
analitice, precum şi centralizarea datelor contabilităţii curente.
 De clasificat elementele patrimoniale pe categorii
1.Credite bancare pe termen de 3 ani
2.Creanţe comerciale
3.Datorii privind asigurările 4.Capital social
5.Produse finite 6.Profit net al perioadei de gestiune
7.Utilaje 8.Datorii privind taxa pe valoarea adăugată
9.Capital nevărsat 10.Avansuri pe termen scurt primite
11.Datorii faţă de personal privind retribuirea muncii
12.Programe informatice 13.Împrumuturi primite pe termen de 1 an
14.Capital suplimentar 15.Ambalaje
16.Datorii faţă de titularii de avans
17.Datorii faţă de uzina de tractoare 8. Amenzi şi penalităţi neachitate
19.Datorii privind impozitul funciar
20.Profit nerepartizat al anilor precedenţi
21.Datorii de locațiune pe un termen de 5 ani
22.Rezerve statutare 23. Numerar în casierie
24.Credit bancar pe termen de 5 luni 25.Clădiri
Vă mulțumim pentru atenție...