Karl R.

Popper

- n. în Viena la 28 iulie 1902

- în tinerețe a lucrat ca asistent social și tapițer
- 1928 – doctor al Universității din Viena cu
o lucrare de psihologie a gândirii
- atras până în 1919 de marxism ulterior crititic înverșunat al
oricărei forme de totalitarism
- intre 1930 si 1936 este profesor in invatamantul secundar
iar din 1937 este lector in filozofie la University of New Zealand
-din 1946 obține o catedră la London School of Economics and
Political Science
- In 1965 este innobilat de regina Elizabeth II
- moare în 1994 la Londra, cenușa sa este adusă și inmormântată
la Lainz (Austria)

Lucrări principale:
- Logica cercetării (1934)
- Societatea deschisă și dușmanii săi (1945)
- Mizeria istoricismului (1945)
- Conjecturi și infirmări. Creșterea cunoașterii științifice (1963)
 Premisele concepției popperiene (1919)

 Nu se poate ști despre nici o teorie

științifică dacă este adevărată

 O teorie științifică empirică se

caracterizează prin faptul că se poate
afla în conflict cu faptele stabilite empiric

 O atitudine rațională este în genere

caracterizată de o poziție critică
 raționalism critic
 raționalism – ceea ce se opune iraționalismului și nu
empirismului în sens larg, vizează rezolvarea a cât mai
multor probleme, apelând la gândire și la experiențe, și
nu la pasiuni sau sentimente

 atitudine critică – încercarea de a soluționa o problemă

nu presupune aducerea de dovezi relevante pentru
soluție, ci vizează identificarea greșelilor în soluționarea
problemei; o soluție care rezistă criticii poate fi
considerată pe mai departe bună și poate fi utilizată ca
bază a viitoarei activități teoretice și practice
 falsificarea - criteriu de demarcație

 falsificabilitate – proprietatea unui enunț sau a unei teorii de a putea fi respinsă

de experiență

 științificitatea unei teorii nu constă în faptul că propune ipoteze confirmate

empiric ci dimpotrivă în faptul că ipotezele științifice pot fi respinse de dovezi
empirice

 Ipotezele se confruntă cu posibilitatea de a fi testate și respinse atunci când nu

se conformează experienței.

 Metoda științifică nu constă în inducția mecanică ce generalizează pornind de la

date acumulate, ci în formularea unor ipoteze curajoase (știința eroică) care sunt
apoi supuse unor texte severe: metoda apelează la conjecturi și respingeri.
Logica soluționării de probleme

P1 → TT→ EE → P2
 concluzii referitoare la izvoarele cunoasterii omenesti

 nu exista surse ultime ale cunoasterii, orice izvor, orice impuls fiind
binevenite pentru noi, acestea trebuind însa sa formeze si obiectul verificarii critice;

 problemele epistemologiei nu au de fapt nimic de-a face

cu sursele;

 traditia este cea mai importanta sursa a cunoasterii noastre, aceasta din urma nefiind
posibila fara traditie;

 confruntarea cu experienta va trebui autorizata de o judecată intersubiectivă de

adevar din partea comunității expertilor (obiectul cunoasterii depinde de un acord
intersubiectiv)

 progresul stiintei consta în modificarea, în corectarea cunostintelor noastre anterioare;

 orice solutie a unei probleme creeaza probleme noi, nerezolvate, cu atât

mai interesante, cu cât a fost mai dificila problema initiala, iar solutia mai
curajoasa.