Calificare pentru o sansa in plus pe piata muncii!

SUDOR
Nivel 2
Cod COR: 7212.21
Obiectiv General:

- dobândirea cunoştinţelor referitoare la caracteristicile materialelor,

documentaţia tehnică necesară, particularităţile tehnologice ale procedeelor de sudare
precum și ale metodelor specifice de examinare distructivă și nedistructivă;

- dobândirea competentelor de a executa îmbinări sudate, folosind utilajele și

echipamentele specifice tehnologiei de sudare indicate în documentația tehnologică.
 1. Introducere în tehnologia sudării

Obiective

Intelegerea (dobandesc cunostinte pentru a intelege in general) evolutiei

proceselor de sudare, inclusiv a standardelor acceptate, terminologie, abrevieri.

 Scop
 Istorie
 Definitii
 Prezentarea schematica a proceselor de sudare
 Terminologie
 Imagine si o scurta descriere cu caracteristici
 Aplicabilitatea de sudare la cele mai frecvente procese
 Aplicatii generale la sudare
 Abrevieri folosite in procesul de sudare
 Sugestii folosite pentru procesele de sudare
 Clasificarea proceselor de sudare (IIW, ISO, CEN si standardele nationale)
 Rezultate asteptate

 Detalile si diferentele dintre fiecare tip major de procese de sudare, de exemplu,

rezistenta, arc, flacara, etc
 Diferenta intre procese cu referire la standarde.
 Recunoasterea unui procedeu de sudura dupa abreviere.
 Evolutia istorica a sudarii.

Standarde de referinta

• EN 14610 - Sudare şi procedee conexe. Definiţiile procedeelor de sudare

ale metalelor
• EN ISO 4063 - Sudare şi procedee conexe. Nomenclatorul procedeelor şi
numere de referinţă
• ISO 857 - Procedee de sudare, lipire tare şi lipire moale. Vocabular
 1.1 Generalităţi

Sudarea ca procedeu de îmbinare îşi are originea probabil în epoca bronzului,

când a fost inventat un material cu temperatura de topire inferioară elementelor de
asamblat. În acest sens stau mărturie vase din bronz, datând din perioade de peste
3000 de ani înaintea erei noastre.

Etapa următoare a constituit-­o încercarea de îmbinare a obiectelor din fier,

procedeul folosit fiind încălzirea în focul de forjă, combinat cu aplicarea unei presiuni
locale prin lovire.
Visul tehnicienilor a fost tot timpul acela de a avea un mijloc de încălzire locală,
punctuală, de putere suficientă pentru a topi materialele. Flacăra obţinută prin suflarea
unui jet de aer în forjă nu asigură căldura suficientă decât pentru topirea plumbului.

Căldura mai puternică s-a putut obţine numai după descoperirea oxigenului de
către Lavoisier în 1774 şi punerea în evidenţă a proprietăţilor acestuia.

Secolul XIX marchează dezvoltarea cu adevărat a sudării ca procedeu industrial

de îmbinare, competitiv cu alte tehnici de îmbinare.
Sunt de menţionat o serie de momente care au influenţat dezvoltarea tehnicii sudării:

 1821, Devy descoperă arcul electric;

 1867, Thompson inventează sudarea prin presiune;
 1885, N. Benardos inventează sudarea cu arcul electric;
 1907, Kjellberg inventează electrodul cu înveliş;
 1919, Roberts inventează sudarea în mediu protector de gaz;
 1920, Nobel inventează sudarea sub strat de flux;
 1951, Paton inventează sudarea în baie de zgură;
 1953, apare sudarea în mediu de dioxid de carbon;
 1957, Stohr inventează sudarea cu fascicul de electroni;
 1961, apare sudarea cu plasmă;
 1970, apare sudarea cu laser;
 În România pot fi menţionate o serie de etape definitorii pentru dezvoltarea
tehnicii sudării:

 1931, s-a construit primul pod peste râul Bârzava de la Reşiţa, acesta fiind unul din
primele poduri realizate în construcţie sudată din Europa;
 1937, se înfiinţează la Timişoara „Cercul pentru încurajarea sudurii” care a
polarizat în jurul său eminenţi oameni de ştiinţă, ca: academician Corneliu Micloşi,
academician Ştefan Nădăzan, academician Remus Răduleţ, profesor C.C.
Teodorescu;
 1952, se înfiinţează la Timişoara, Catedra de sudură a Facultăţii de Mecanică al
cărui susţinător principal a fost academician Traian Sălăgean;
 1954, se creează la Timişoara, Secţia de sudură a Bazei Academiei Române;
 1990, se înfiinţează Asociaţia de Sudură din România (ASR), care editează două
reviste de specialitate.
 1.2 Procesul şi procedeul de sudare

Sudarea este acţiunea în urma căreia se realizează îmbinarea nedemontabilă între

două sau mai multe componente metalice sau nemetalice. Îmbinarea la locul de
asamblare este rezultatul obţinerii interacţiunii atomilor mărginaşi ai componentelor,
în condiţii de apropiere la distanţe comparabile cu parametrul reţelei cristaline.

Apropierea în vederea creării efectelor de coeziune interatomică se face pe seama

introducerii la locul de asamblare a unei energii, numită energia de activare. Din
apropierea atomilor mărginaşi scoşi din echilibru prin introducerea unei energii termo-
mecanice, are loc un fenomen de substituire a atomilor într-o reţea cristaline comună.
 Nivelul energetic necesar pentru activare depinde de natura şi proprietăţile
componentelor de sudat. Energia aceasta se obţine ca o interacţiune termomecanică la
locul de sudare, ale cărei valori limită, pentru fiecare metal sau aliaj metalic, se pot
reprezenta pe un grafic, în care T este temperatura la locul de contact al
componentelor, iar p este presiunea în acelaşi loc (fig. 1.1).
 Procedeul de sudare este ansamblul operaţiilor tehnice prin care se realizează
sudura între componente în mod industrial.

In conformitate cu EN 14610 procedeele de sudare se clasifica în:

 procedee de sudare prin topire - Sudarea se realizeaza fara aplicarea unei forte
externe, in care suprafata de imbinare trebuie sa fie partial topita. Procesul de
sudare se poate realiza cu sau fara material de adaos;

 procedee de sudare prin presiune - Sudarea se realizeaza prin aplicarea unei forte
externe, realizandu-se o deformare plastica pe ambele suprafete ale materialelor,
de obicei fara metal de adaos.
 Clasificare conform In functie de gradul de mecanizare procesele de sudar pot fi
clasificate astfel:
Standardul ISO 827 realizeaza o clasificare a proceselor conexe sudarii si anume a
proceselor de lipire si brazare.
Alegerea proceselor de sudare.

 Tipul si natura materialului de baza

 Numarul componentelor de sudat
 Configuratia geometrica a componentelor si a constructiei sudate
 Cost
 Echipamente
 Cerinte speciale
 Accesibilitate la locul imbinarii sudate
 Pozitia de sudare
 Numarul sudurilor
 Termeni si definitii.

Sudura – este produsul operaţiei de sudare.

Îmbinarea sudată – este ansamblul nedemontabil format în urma sudării

componentelor supuse asamblării.
Cusătura de sudură – este zona în care are loc îmbinarea componentelor
Cusatura sudata

A
ZIT
B B
MB1 MB2

ZITM - zona influenţată termomecanic în urma încălzirii materialului la temperatura

sub temperatura de topire;
Metal de bază (MB), este metalul supus sudării;
Metal de adaos (MA), este metalul destinat completării spaţiului dintre marginile
componentelor.
MA

MB1 MB2
Sudabilitate – proprietatea unui material de a forma in bune conditii imbinari sudate
Temperatura interpas (Ti) - Temperatura intr-un proces de sudare multi-strat,
imediat inainte de sudarea stratului urmator.
Temperatura de preincalzire (Tp) - Temperatura a piesei de lucru in zona de sudare
imediat inainte de inceperea procesului de sudare.
Protectie la radacina - Material de sudare auxiliar (gaz de formare), utilizat in
scopul prevenirii oxidarii in partea inferioara a cusaturii.
Linia de topire – delimitarea intre materialul topit in procesul de sudare si matrialul
ramas in baia solida.
Material depus – metalul provenit din topirea materialului de adaos, care contribuie
la realizarea imbinarii sudate.

Rand – metal depus prin sudare, care rezulta in urma unei treceri

Strat – unul sau mai multe randuri si tuate la acelasi nivel

Radacina sudurii – primul strat depus in vederea realizarii unei imbinari sudate.

Patrundere – adancimea de topire a materialului de baza.

Latimea sudurii – dimensiunea maxima a sudurii masurata in exterioe, perpendicular

pe directia de sudare.
Rost – spatiu dintre suprafetele frontale ale pieselor ce urmeaza a fi imbinate prin
sudare

Sudarea dintr-o singura parte – tehnica de sudare la care sudura se executa dintr-
o singura parte a pieselor de imbinat.

Sudarea din ambele parti - tehnica de sudare la care sudura se executa din ambele
parti a pieselor de imbinat

Sudarea cu pendulare – sudarea la care aparatul pentru sudare executa o miscare

de pendulare, transversal pe directia de sudare

Amplitudinea de pendulare – istanta maxima parcursa de apaatul de sudare, de la

axa de simetrie a sudurii transversale pe directia de sudare.

Latimea de pendulare – dublul amplitudinii de pendulare

Energia liniara – enrgia consumata la sudare raportata la lungimea unui rand.

Procesul de producţie şi procesul tehnologic

Procesul de producţie
Procesul de producţie reprezintă totalitatea activităţilor care se desfăşoară într-
o întreprindere, în vederea transformării materiilor, materialelor şi semifabricatelor
în produse finite. În funcţie de obiectivele lor întreprinderile pot organiza activitatea
de producţie pentru realizarea unor piese, subansambluri sau maşini, instalaţii etc.

Din acest punct de vedere noţiunea de produs finit, are un caracter

convenţional. Astfel pentru o întreprindere specializată în prelucrare prin deformare
a pieselor grele (virole, funduri de recipiente), realizarea acestora în urma
procesului de producţie conduce la obţinerea produsului finit – fundul de recipient.
Semifabricatele utilizate, în cazul amintit, sunt foi de tablă, lingouri, piese turnate
etc. aceste piese, care sunt considerate produs finit în exemplul anterior, sunt
asamblate împreună cu alte piese componente ale unei maşini sau instalaţii. Dacă
prelucrarea ulterioară se execută într-o altă întreprindere, pentru aceasta din urmă,
piesele forjate primite constituie în acest caz semifabricate.
 Procesul de producţie într-o întreprindere are în general o structură complexă,
determinată de complexitatea produselor realizate şi a condiţiilor economice şi
organizatorice în care se realizează producţia. Activităţile cuprinse într-un proces de
producţie se pot grupa în:

Activităţi de bază, în decursul cărora, materialele semifabricate sunt supuse

unui proces de transformare şi modificare. În decursul acestor activităţi se
realizează asigurarea unor anumite poziţii relative între elementele componente ale
unui subansamblu sau ansamblu se constată calitatea materialelor, a pieselor sau a
prelucrărilor efectuate etc. În general, activităţile de bază se referă la o serie de
procese tehnologice cum sunt: turnarea, deformarea plastică, debitarea, prelucrarea
mecanică, sudarea, tratamentele termice, asamblare, încercare, vopsire etc.

Activităţi auxiliare şi de deservire sunt acelea care se efectuează cu scopul

creării condiţiilor pentru buna desfăşurare a activităţilor de bază. Printre acestea
sunt: alimentarea cu energie electrică, abur, aer comprimat, apă etc., construcţia şi
întreţinerea sculelor dispozitivelor şi verificatoarelor, întreţinerea şi repararea
utilajelor şi echipamentelor tehnologice, depozitarea, recepţionarea şi livrarea
materialelor şi semifabricatelor sau a pieselor, subansablurilor care sunt realizate
prin colaborare, transportul materialelor, semifabricatelor pieselor în interiorul
atelierelor, întreprinderilor etc., întreţinerea clădirilor şi spaţiilor de producţie şi
altele.
 Procesul tehnologic
Procesul tehnologic este o parte componentă a procesului de producţie,
proiectat şi organizat după anumite principii tehnice şi economice, în decursul
căruia se efectuează logic şi treptat modificările şi transformările materialelor
necesare obţinerii produsului.
 Procesul tehnologic de sudare se subdivide în: operaţii, faze, treceri, mânuiri,
mişcări.
Operaţia este acea parte a procesului tehnologic care se execută în mod
continuu asupra unei piese, subansablu etc., la un loc de muncă, de către un
muncitor sau echipă de muncitori, până la trecerea acesteia la următorul loc de
muncă. Atunci când piesele sunt nedeplasabile, echipa de muncitori, specializată pe
operaţii, se mută la locul următor de muncă. Asemenea situaţii se întâlnesc în mod
frecvent în producţia structuri sudate.

Faza este acea subdiviziune a operaţiei, în decursul căreia se execută

prelucrarea cu aceiaşi parametrii ai regimului de lucru.

Trecerea este acea parte a fazei care se execută în decursul unei deplasări
active a sculei sau aparatului de sudare în raport cu piesa de prelucrat. O fază poate
fi formată din mai multe treceri.

Mânuirea este acea parte a fazei sau operaţiei efectuată de către operatorul
uman, ca o acţiune determinată şi completă pentru executarea unei lucrări.
 s

a
2

2 2
Tipuri şi metode de producţie
În funcţie de programul de producţie al întreprinderii, care se exprimă prin
numărul de produse realizate într-un anumit interval de timp, există trei tipuri
principale de producţie individuală, de serie şi de masă.

Producţia individuală sau de unicate este aceea la care se realizează unul sau
câteva produse de acelaşi tip a căror fabricaţie nu se va mai repeta sau la care ne se
poate cunoaşte dinainte perioada când va mai fi introdus în producţie un anumit
produs.
Muncitorii care realizează produsele în cadrul acestui tip de producţie de
unicate sunt muncitori cu calificare ridicată a căror pricepere trebuie să asigure
găsirea soluţiilor tehnologice cele mai potrivite, pe seama adaptării utilajelor şi
echipamentelor tehnologice, cu o pregătire de fabricaţie sumară.

Numărul mic de produse în cazul producţiei individuale sau de unicate impune

realizarea producţiei în anumite condiţii specifice, cum ar fi: utilaje tehnologice
trebuie să aibă un caracter universal, uşor de adaptat la situaţii concrete impuse de
realizarea produsului, alte echipamente tehnologice trebuie să fie pe cât posibil
standardizate şi normalizate pentru a putea fi uşor de procurat şi utilizate apoi şi în
alte cazuri impuse de schimbarea produsului.
 Producţia de serie este aceea la care procesul de realizare a produselor este
organizat pe loturi sau serii de piese, care se repetă în mod regulat sau după un
program dinainte cunoscut. Mărimea seriei depinde de volumul de producţie şi de
complexitatea produselor.
Utilajele şi echipamentele tehnologice folosite la producţia de serie sunt cu
caracter universal, adaptate obţinerii unor anumite produse, precum şi speciale şi
specializate. Gradul de specializare şi adaptare este cu atât mai ridicat cu cât se
merge spre producţia de serie mare. În realizarea acestor produse se aplică
principiul interschimbabilităţii şi în anumite limite al ajustării şi reglării.

Producţia de masă este producţia care se realizează în condiţiile unui număr

mare şi foarte mare de produse de acelaşi fel. Fabricarea în cazul producţiei de
masă are în mod continuu, o perioadă lungă de timp, de 1-5 ani, în funcţie de genul
şi complexitatea produselor.

Procesul tehnologic este organizat în cele mai mici amănunte pe operaţii, faze,
treceri, mânuiri. Prelucrarea se face în condiţiile interschimbabilităţii totale,
folosind şi echipamente speciale şi specializate; organizate pe linii tehnologice în
flux mecanizate şi automatizate.
Activităţi specifice în atelierele de sudare

Controlul calităţii metalelor şi materialelor pentru sudare se realizează în

primul rând pe baza documentelor de expediţie – recepţie şi după modul de
marcare. Atunci când este necesar se execută probe de compoziţie chimică, se fac
încercări pentru determinarea proprietăţilor fizico-chimice. În cazul unor oţeluri
speciale se execută încercări speciale menite să pună în evidenţă proprietăţi speciale
cum ar fi coroziunea intercristalină, rezistenţa la uzură etc.

Pregătirea metalelor şi semifabricatelor constă în curăţirea de rugină, oxizi,

grăsimi etc., care pot provoca apariţia unor defecte în cordonul de sudură. Această
operaţie este în general greoaie şi dificilă; mai ales în cazul metalelor pretenţioase.

Înlăturarea deformaţiilor structurilor sudate este o problemă importantă

căreia i se acordă atenţie atât în faza de elaborare a construcţiei cât şi a execuţiei
acesteia. În prezent există numeroase metodologii pentru stabilirea mărimii
deformaţiilor şi cauzele apariţiei acestora, pentru a se putea interveni eficient în
vederea diminuării şi eliminării deformaţiilor.
Tratamentele termice aplicate construcţiilor sudate se stabilesc în funcţie de
compoziţia chimică a metalului de bază, complexitatea şi destinaţia structurii
sudate respective, procedeele de sudare şi regimurile utilizate etc.
? ?
?

Intrebari ?
 VA MULTUMESC
PENTRU ATENTIE!