Stilul ca fenomen şi modele

analitice

Jan La RUE
(1)
 Istoric
• Guido Adler modifică unghiul scrierii istorice
despre muzică, introducând noţiunea de STIL
(Der Stil in der Musik, 1911), ca ansamblu al
acelor trăsături ce unesc lucrările unei epoci
istorice.
• Knud Jeppesen (îndeosebi Stilul lui Palestrina şi
disonanţa, 1925) s-au consacrat printre din cele
mai însemnate exemple de analiză concret
stilistică, detaliată.
 Istoric
• generalizările istoriografice semnate de
Richard Crocker - A History of Musical
Style, 1966 - şi Günter Hausswald -
Musikalische Stilkunde, 1973
• Charles Rosen - The Classical Style, 1971
şi Leonard B.Meyer - Style and Music.
Theory, History, Ideology, 1991
Meyer:palierele analizei stilistice
• a. lucrările unui compozitor (pe perioade sau ca întreg);
• b. lucrările unui grup de compozitori (eventual dintr-o anume
perioadă şi în aceeaşi cultură, de ex. şcoala vieneză,
impresionismul etc.);
• c. lucrări scrise în aceeaşi arie geografică (stilul rusesc, muzica
nord-indiană faţă de sud-indiană);
• d. lucrări dintr-un gen anume (operă, lied, cameră etc.);
• e. lucrări scrise pentru un segment cultural definit social (muzica
folclorică);
• f. lucrări scrise pentru scop utilitar (muzica liturgică, militară);
• g. lucrări scrise într-o perioadă importantă, într-o arie culturală
extinsă (Renaşterea, Barocul etc. în muzica europeană apuseană);
• h. muzica unei întregi civilizaţii (muzica amero-indiană, muzica
europeană de la Renaştere etc.), alte diviziuni şi subdiviziuni fiind
posibile.
 LaRue, Guidelines for Style
Analysis
Sonoritate, Armonie, Melodie, Ritm şi
Evoluţie formală
Trei dimensiuni standard ale analizei:
• - mică (nivelul motivului, frazei, eventual
perioadei),
• - mijlocie (eventual perioadă, paragraf,
secţiune, parte) şi
• - mare (mişcare, lucrare, grup de lucrări).
 Sonoritatea (Sound):
• timbrul (vocal, instrumental sau de alt tip),
• dinamica (intensitatea) şi
• textura, alcătuirea sonoră, scriitura:
• “tessitura” (combinaţii particulare, momentane de
sunete) şi
• “fabric” (întreaga reţea continuă de texturi
combinate şi niveluri dinamice).
 S.
Criterii de analiză:

• alegerea timbrurilor,
• registrul timbral,
• gradul şi frecvenţa contrastului timbral,
• existenţa efectelor particulare sau inedite;

• tipologia nuanţelor sau contrastul dinamicilor în bloc faţă de

cele graduale;
• tipurile de alcătuiri sonore: fie omofon-izoritmic-acordic, fie
polifonic, fie polaritatea melodie-bas (în Trio-sonata barocă),
melodia cu acompaniament etc.
 S.
• Scriitura:
• activ/ stabil,
• abrupt/ gradual,
• tare/ încet,
• înalt/ grav,
• limitat/ vast
 Armonia (Harmony)
• Armonia = simultaneitate, orice combinaţie
verticală, inclusiv toate formele de
contrapunct.
• proceduri disonante neobişnuite,
• fenomenul acordic,
• relaţionarea combinaţiilor verticale
succesive, inclusiv contrapunctul,
• diverse organizări polifonice
 Dimensiunile Armoniei:
• culoarea, termen destul de vag din zona
semantică: modulaţii “întunecate” (în sens
descendent) sau “luminoase” (în sens
ascendent),
• tensiunea (între consonanţă şi disonanţă,
respectiv stabilitate/ instabilitate).

• modulul armonic: o unitate caracteristică,

generată de mişcarea schimbărilor de armonii.
Rezultă un fel de ritm al armoniei, altul decât
ritmul propriu-zis al lucrării.
 Contrapunctul:
• polifonic, contrapunctic, imitativ, canonic, complex
• 1. activitate aproximativ egală a liniilor concurente (ca în
Sonata de César Franck pentru vioară şi pian),
• 2. articulaţii suprapuse parţial (cum este cazul cadenţelor
palestriniene, peste care încep alte noi fraze, sau cazul
secţiunilor dezvoltător-polifonice la Haydn şi Mozart).
 Analiza Armoniei pe cele trei
dimensiuni
• major/ minor,
• diatonic/ cromatic/ netemperat,
• disonant/ consonant,
• acordic/ contrapunctic;
• coloristic/ tensional,
• activ/ stabil,
• uniform/ divers

• importanţa unui vocabular al disonanţelor (similare cu

“adjectivele descriptive” dintr-o limbă naturală),
caracteristic fiecărui compozitor,
 “Tonality”
• Faze:

• - tonalitatea lineară (de la începuturile polifoniei până pe la mijlocul

Renaşterii), cu predominanţa orizontalităţii melodice, a cantus firmus-
ului;
• - tonalitatea migratoare (din Renaşterea timpurie până în Barocul
târziu), aşadar trecerea permanentă prin centri diferiţi;
• - tonalitatea bifocală (secolul 17 - începutul secolului 18), cu
cristalizarea major-minorului şi oscilaţia între cele doi poli;
• - tonalitatea unificată (cca. 1680-1860), în care se precizează
direcţionalitatea prin raportul tensiune/ rezolvare şi se stabileşte
centrismul de tip tonal.
• - tonalitatea extinsă datorită culorii afectiv-descriptive a secolului 19. În
acest cadru, se păşeşte chiar în secolul 20, prin diatonia lărgită,
cromatism, neomodal (cu referire la Bartók), disonanţa structurală (de
tipul sextei adăugate), bitonal, politonal etc.
• - atonalism, serialism.