8.

Elemente de naratologie

„Ce” și „cum” se povestește.

Speciile epicului.
Procedee narative.
Naraţiunea, descrierea, dialogul.
Tipologie narativă.
Instanțele narațiunii (autor, narator, personaj).

1
Elemente de naratologie

Naratologia - termen propus de Tzvetan Todorov, în Poetica – 1969;

definit ca studiul mecanismelor povestirii;

Există 2 tipuri de naratologie: tematică (analiză a conţinuturilor

narrative – “ce”) şi formală (analiză a modului de reprezentare
narativă, a discursului narativ – “cum”).

Vom folosi termenul generic de naraţiune, consacrat teoretic, pentru

orice formă a epicului. Sinonimul lui cu o mai lungă tradiţie –
povestirea – prezintă o anumită ambiguitate semantică.

2
Elemente de naratologie

„Povestire” = relatare orală sau scrisă, a unor fapte reale/imaginare.

1)specia epică „mai scurtă” decât nuvela;

2)actul de a povesti (infinitivul lung);

3)etimologic, trimite la poveste/ basm, forma cea mai veche a genului

epic.

3
Speciile epicului
(povestire, nuvelă, roman…)
Forme de organizare din ce în ce mai complexe, fără a implica în
complexitate şi un criteriu valoric. Unele epoci literare au preferat
speciile mai scurte – ex. Romantismul sau, în literatura română
postbelică, prozatorii generaţiei ’60 şi ’80, care au debutat cu proză
scurtă.
Efortul de concentrare şi de exprimare pe spaţiu mic - uneori la fel de
mare ca şi acela necesar unei construcţii de mai mare întindere.
Literatura română a suferit destulă vreme de un fel de complex al
romanului - dezbateri repetate: Iorga, la 1890, se întreabă „de ce nu
avem roman”; în 1927, M. Ralea, Camil Petrescu şi Mihail Sebastian -
aceeaşi problemă (care nu mai era însă la fel de îndreptăţită).

4
Speciile epicului
(povestire, nuvelă, roman…)

Povestirea - o „formă simplă”, fundamentală, a literaturii, o

permanenţă dincolo de mode şi epoci. La povestire recurg diverse
alte forme ale discursului – istoric, filozofic, ştiinţific, publicistic.

Marii romancieri (Cervantes, Tolstoi, Flaubert, Joyce…) au scris

şi povestiri.

Omniprezentă și în comunicarea cotidiană.

5
Speciile epicului
(povestire, nuvelă, roman…)
Nuvela:
-urmărește un singur efect, „anunţat” încă de la început şi
construit pas cu pas.
-caracterizată prin concizie, printr-un caracter laconic,
fiind stăpânită de forţe centripete (în contrast cu acelea
centrifuge ale romanului).
-efectul urmărit trebuie să fie continuu şi unitar, iar lectura
să se facă într-o singură şedinţă, pentru a percepe acest
efect.
-alegerea modalităților narative în concordanță cu efectul
urmărit (ex. alegerea persoanei I sau a III-a).
6
Speciile epicului
(povestire, nuvelă, roman…)
Romanul - specia literară cea mai flexibilă şi mai productivă. Greu
de definit, proteic. Cunoaşte forme istorice extrem de variate.
Înglobează deseori reflecţia filozofică, politică sau religioasă
(Thomas Mann, H. Hesse, Sartre, Marin Preda…). A început ca
o colecţie de povestiri sau nuvele (ex. Decameronul).

Delimitare de nuvelă - pe baza unui criteriu cantitativ? Limita

romanului: de la 50.000 de cuvinte în sus. Totuşi, criteriul e
departe de a fi infailibil.

7
Speciile epicului
(povestire, nuvelă, roman…)

Discursul romanului şi al celorlalte specii

narative este unul stratificat social, reflectând prin
vocile personajelor varietatea limbajelor
diferitelor clase şi medii de existenţă.
Față de epopee, romanul trimite la starea
societăţii contemporane sau, dacă e vorba de
romanul istoric, a unei societăți comparabile cu
cea contemporană.

8
Structura narațiunii
Problema organizării materialului epic, a prezentării
evenimentelor ce constituie intriga într-o formă anume.
Distincţia între două „etaje” ale povestirii (din raţiuni
metodice, ele existând de fapt împreună, simultan):
-ordinea cronologică a evenimentelor (fabula) şi
-prezentarea acestei ordini (subiectul).
Termenii aparţin Şcolii formale ruse. Nu trebuie confundaţi
cu omonimele lor.
Echivalente românești: poveste (sau istorie)/ discurs.

9
Structura narațiunii

Ne interesează, în aspectul de fabulă (istorie) al unei

naraţiuni, ce se povesteşte, iar când urmărim latura de
subiect, cum se povesteşte.
Subiectul (discursul) e mai interesant din punct de vedere
estetic. Motivul: fabula/ istoria există şi în afara operei
literare narative, independent de limbajul care o transmite
(film, articol de ziar etc.). Este ceea ce rămâne când se
ecranizează un roman. Ce se „pierde” – descrieri, stil,
atmosferă, pasaje teoretice, filozofice (unele dintre acestea
pot fi recuperate, pe alt plan, prin limbajele specifice
celorlalte forme de comunicare).

10
Structura narațiunii
Cititorii neprofesioniști – atenți mai ales la
fabulă/ istorie, la evenimentele povestite,
latură dominantă în romanul tradiţional.
Treptat, ponderea intrigii în naraţiunea
modernă scade, accentul fiind pus pe
experimentele formale, pentru a reveni în
proza postmodernistă.

11
Procedee de construcție narativă

Țin de subiect/ discurs.

Scena/ rezumatul: nararea este încredinţată direct
personajelor / naratorului. Greu de întâlnit în stare
pură.
Există mai multe modalităţi narative în acelaşi text,
dintre care una este predominantă.
Ex. pentru naraţiune scenică: Dl. Goe sau Vizită...
Ex. pt narațiune rezumativă: Proces-verbal
(Caragiale)

12
Procedee de construcție narativă

Forme/ jocuri ale timpului narativ:

raportul între timpul istoriei şi cel al discursului –
fundamental pentru povestire. Romancierii fluxului
conştiinţei au încercat să abolească timpul exterior
în povestire, înlocuindu-l cu trăirile personajului,
care amestecă trecutul, prezentul şi viitorul.
Componentele acestui joc cu timpul: durata,
ordinea (flashback vs anticipare), frecvenţa relatării
evenimentelor (o dată/ de mai multe ori; ex. Patul
lui Procust).

13
Procedee de construcție narativă

Alte procedee ce jonglează cu timpul: înlănţuirea,

alternanţa, inserţia, punerea în abis.
Ex. Punerea în abis (Şeherezada care începe să spună
propria poveste).
Înlănţuire (Boccaccio, Decameronul; Sadoveanu,
Hanu Ancuței; alături de povestirea cu ramă).
Alternanţă (Rebreanu, Ion; Sadoveanu, Frații Jderi;
Tolstoi, Război şi pace).
Inserţie / povestire cu
ramă (Sadoveanu, Creanga de aur; 1001 de nopţi).

14
Procedee de construcție narativă

Alte componente ale povestirii: naraţiunea,

descrierea, dialogul.
Genette - descrierea e indispensabilă: ne putem
închipui o descriere fără naraţiune, nu şi invers.
Dialogul – specific genului dramatic. Efecte.

15
Procedee de construcție narativă

Punctul de vedere
-include problematica distanţei (relația
narator/personaje), a viziunii (cine vede) şi a vocii
(cine vorbeşte).
Tzvetan Todorov: categoria aspectului, care vizează
relaţia dintre narator şi personaje.
Etimologie: aspect < specto, a privi, şi speculum,
oglindă; Todorov delimitează 3 forme ale privirii (şi
cunoaşterii) narative, numite „viziuni”:

16
Procedee de construcție narativă

- viziunea dindărăt: naratorul ştie mai multe decât

personajele, se uită peste umărul lor, le citeşte
scrisorile, le vede gândurile; formă
aristocratică/totalitară a narațiunii;
ex.: Ciocoii vechi şi noi, Mara, romanul realist
obiectiv în general (Sadoveanu, Rebreanu,
Dickens, Balzac…);

17
Procedee de construcție narativă
- viziunea „împreună cu”: naratorul ştie cât
personajele (sau unul dintre ele) şi vede prin ochii
lor. Viziune tipică naraţiunii moderne,
psihologice; formă democratică; poate recurge atât
la persoana I, cât şi la a III-a. Formă ieşită din
dorinţa de o mai mare obiectivitate, ceea ce nu
exclude existenţa personajelor privilegiate: dna T.,
Fred Vasilescu în Patul lui Procust, ale căror
opinii sunt mai creditabile decât ale Emiliei
Răchitaru;

18
Procedee de construcție narativă

- viziunea „din afară”: naratorul lasă personajele

să vorbească şi să acţioneze, nu oferă motivaţii,
explicaţii etc. Tehnică similară unei camere de luat
vederi care se plimbă aleatoriu (totuşi, montajul
scoate la iveală mâna regizorului/autorului); în
analogia politică, ar fi o formă anarhică de
guvernare a naraţiunii; ex. Hemingway, Marin
Preda.

19
Instanțele narațiunii.
Autor, narator, personaj
Discursul narativ ca dialog între instanţe simetrice.
Pe de o parte, emiţătorii: autorul concret, autorul
abstract și naratorul;
pe de alta, destinatarii discursului: cititorul concret,
cititorul abstract și naratarul. Personajele care
acţionează fără să aibă şi funcţia de narare se
numesc actori.
(Jaap Lintvelt, Punctul de vedere, 1981)

20
Autorul
Autorul concret este personalitatea istorică,
biografică, din afara operei literare, cel care
participă la viaţa instituţiei literare din
epoca sa, primeşte sau nu premii literare,
are şi alte activităţi pe lângă cea de scriitor.

21
Autorul
Autorul abstract - proiecţie estetică a celui
concret, un alter ego creat pentru operă.
Numit şi autor implicit sau autor model.
Există doar la nivelul operei, dar nu în
interiorul lumii romaneşti, nu e reprezentat
direct. Are deci o existenţă virtuală, fără
identitate precisă.
Uneori, recurge la un pseudonim, chiar de
alt sex (George Eliot, Georges Sand).

22
Autorul
Autorul abstract - sensul profund,
semnificaţia de ansamblu a operei literare; o
poziţie interpretativă ori ideologică.
Ex. Autorul abstract al Doamnei Bovary a
scris un roman ce se opune literaturii
romantice, iar Cervantes - unul totodată
critic şi nostalgic faţă de cele cavalereşti.

23
Autorul
Această ideologie auctorială se poate
modifica de la o operă la alta: ex.
perioadele de creaţie ale unor prozatori –
Rebreanu, în Ion vs Pădurea spânzuraţilor.
Există în aceste situaţii un autor concret şi
mai multe alter-ego-uri ale sale abstracte.
„Autorul abstract” - o versiune purificată/
mai rafinată/ mai subtilă a celui concret.

24
Naratorul
Naratorul - cel care relatează evenimentele
în povestire; poate fi anonim sau unul dintre
personaje. Nu trebuie confundat cu autorul
concret sau cu cel abstract (ex. Amintiri din
copilărie).
Orice personaj care povesteşte o întâmplare
îşi asumă rolul de narator.

25