Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Fizică
Specializarea: Metode fizice aplicate în kinetoterapie și recuperare medicală

Studentă:
Ciobanu Ioana Alexandra

IAȘI 2014
 Testarea clinică musculoarticulară a șoldului

I.1. Bilanțul articular

Articulația coxofemurală este o enartroză cu 3
grade de libertate, ca și umărul, dar cu mobilitate
mai redusă decât acesta, deoarece ea este
structurată în aceeași măsură și pentru stabilitate,
și pentru mobilitate.
Mișcările șoldului făcute cu genunchiul flectat
sunt mai ample cu 20-30° decât cele cu genunchiul
întins. De asemenea, la șold, diferențele dintre
mișcările active și cele pasive sunt mai mari decât
la alte articulații.
I.2. Bilanțul muscular
- f5 (normală): mușchiul poate efectua mișcarea

- f4 (bună): capacitatea mușchiului de a deplasa

antigravitațional
- f3 (acceptabilă): forța unui mușchi de a

mobiliza complet segmentul contra gravitației

- f2 (mediocră): permite mușchiului să

mobilizeze segmentul
- f1 (schițată): sesizarea contracției mușchiului

prin palparea lui

- f0 (zero): mușchiul nu realizeză nici un fel de

contracție.
 Aspecte generale coxartroza
 
Definiție: Coxartroza este o afecțiune cronică,
degenerativă a șoldului. Numită și artroza coxo-
femurală sau artroza șoldului, reprezintă localizarea
reumatismului cronic degenerativ la nivelul
șoldului. În timpul mersului sunt momente de sprijin
unipodal în care presiunea este de patru ori mai
mare pe o articulație coxo-femurală, decât în fazele
stațiunii bipodale, fapt ce favorizează apariția
coxartrozei.
Clasificare

a. Coxartroze primitive (idiopatice): reprezintă

40% – 50% din coxartroze; apar pe un șold fără
anomalii morfologice, la vârsta de 50 – 60 de
ani, uneori în cadrul unei boli artrozice
generale.
b. Coxartroze secundare: cu alterarea mecanicii
articulare (modificări congenitale, modificări
dobândite ale articulaţiei şoldului).
 Simptome:
Indiferent de etiologia coxartrozei, ea
prezintă câteva semne comune, astfel că într-o
coxartroză avasată decompensarea poate fi
algică, inflamatorie, statică, musculară și
dinamică. Durerea este declanșată de
modificările de la nivelul structurilor articulare,
datorită contracturilor musculare, tendinitelor
mușchilor de forță. Durerea este inițial
mecanică – apare la pornire, apoi permanentă,
mai intensă la urcatul și coborâtul scărilor.
Poate fi proiectată pe fața anterioară a coapsei
spre genunchi.
 Tratamentul artrozei
1. Măsuri igienice şi dietetice
2. Terapia farmacologică (sistemică şi locală);
3. Ortezarea;
4. Tratamentul chirurgical:
5. Programul complex de recuperare
balneofizicală şi kinetoterapeutică.
Masajul este foarte important în artroze, căci
tonifică mușchii și ameliorează circulația în
țesuturile periarticulare. Masajul combate
atrofiile musculare care pot contribui la uzura
articulațiilor
 Program Kinetoterapeutic
 
Un program kinetoterapeutic trebuie
întotdeauna inclus în orice schemă terapeutică a
artrozei; orientarea programului se face în funcţie
de stadiul clinico-anatomo-funcţional al bolii.
Mişcarea dozată şi controlată oportun, este
indispensabilă pentru menţinerea lubrefierii
articulare, încetinind limitarea progresivă a
amplorii mişcărilor articulare şi conservarea
troficităţii musculare.
 Obiectivele programului de recuperare:

 calmarea durerii;
 prevenirea instalării redorii articulare;
 prevenirea instalării atitudinilor vicioase ale şoldului;
 corectarea poziţiei bazinului cu menţinerea unei
funcţionalităţi cât mai bune a coloanei lombare;
 recuperarea funcţională a articulaţiei coxofemurale;
 refacerea stabilităţii;
 refacerea mobilităţii;
 refacerea controlului muscular dinamic pentru mers-
coordonare, echilibru, abilitate (evitându-se astfel mersul
şchiopătat);
 reeducarea mersului;
 protejezarea articulaţiei şoldului în decursul anilor.
Mijloace şi tehnici

Posturări; mobilizări articulare; tehnici de

facilitare neuro-musculară proprioceptivă, cum
ar fi: alternanţa contracţie izometrică –
izotonică, stabilizarea ritmică, tehnica hold-
relax; tonifierea musculaturii flexorilor,
extensorilor, abductorilor, adductorilor,
rotatorilor şi în special a cvadricepsului,
fesierului mare şi mijlociu; tracţiuni ; elemente
din terapia ocupaţională (se vor utiliza doar
acele forme care se execută din şezând şi
eventual decubit, bazate pe pedalaj, giroplane,
alunecări pe planşeta cu rotile); elmente din
sport fără caracter competitiv: nataţie, ciclism,
schi, călărie.
 Program recuperator:

Posturări pentru evitatea flexumului:

1. decubit dorsal la marginea patului lăsând membrele
inferioare să atârne jos din pat. Atenţie să nu se lordozeze
coloana lombară;
2. decubitul ventral, eventual cu un sac de nisip pe sacru şi o
pernă mică sub genunchi;
Posturări pentru evitarea rotaţiei externe:
1. şezând pe sol, genunchii flectaţi, picioarele aşezate cu talpa
pe sol, pe o linie în afara coapselor;
2. în poziţia de şezând pe un scaun cu picioarele pe sol, se caută
ca picioarele să se afle cât mai în afara scaunului, genunchii
fiind apropiaţi unul de altul;
3. uneori, pentru noapte, pot fi folosiţi suporţi pentru picioare şi
gambe, care obligă membrele inferioare să rămână în poziţie
anatomică blocând tendinţa spre rotaţie externă.
De preferat cu rezistenţă;

1. din decubit lateral se execută flexii şi extensii forţate,

abducţii şi adducţii ale şoldului de deasupra;
2. pacientul în decubit lateral: se face extensia coapsei în
timp ce kinetoterapeutul împinge înainte bazinul;
3. decubit lateral, membrele inferioare întinse, se ridică cât
mai mult posibil membrul heterolateral, se menţine 3-4
sec. la nivelul maxim atins, apoi se coboară foarte încet.
Se repetă până la oboseală..Se repetă cu celălalt
membru.
4. pacientul în decubit heterolateral cu şoldul şi genunchii
flectaţii la 90° , kinetoterapeutul presează faţa laterală a
piciorului, gambei şi genunchiului, punând în tensiune
fesierul mijlociu, apoi pelvitrohanterienii;
5. din patrupedie se flectează trunchiul, forţând flexia
coxofemurală.
 Protejarea articulaţiei şoldului

 In decursul anilor se va realiza respectând următoarele reguli :

 evitarea statului prelungit în picioare;
 evitarea mersului îndelungat;
 menţinerea unei greutăţi corporale normale;
 odihna, repausul se vor face în decubit şi nu pe fotolii sau scaune.
 evitarea poziţiilor prelungite, fixe, mai ales cele de stând pe scaun.
 utilizarea (corectă) a bastonului de câte ori apare durerea sau
imediat ce primele semne de coxartroză au apărut. Este interzis
mersul şchiopătat pentru a se evita purtarea bastonului;
 evitarea pantofilor cu tocuri înalte;
 executarea în fiecare zi a programului special de gimnastică
pentru şold, compus din exerciţii de
mobilizare,echilibru,coordonare şi de tonifiere musculară
 Concluzii

De regulă, coxartroza, indiferent de cauza care a

produs-o, evoluează pe o perioadă destul de lungă,
de ordinul anilor sau chiar zecilor de ani.
Kinetoterapia vine în ajutorul acesteia vizând
să întrețină o bună mobilitate articulară, generală și
o musculatură tonică . O mobilitate mai bună a
articulației șoldului mai poate fi obținută și prin
mișcări ușoare, fără încărcare cu greutatea corpului
și în cazurile care se pretează se recomandă mersul
pe bicicletă. Mersul pe bicicletă are un dublu rol
pozitiv: activează mișcările articulare și cre ște for ța
mușchilor care sunt în general slăbiți prin
inactivare. 
 Bibliografie
 
Marcu V. , Dan M., Kinetoterapie/Phisiotherapy,
Editura Universității din Oradea, 2006;
Sbenghe T., Kinetologie profilactică, terapeutică și
de recuperare, Editura Medicală București, 1987;
Drăgoi Mihai, Osteoartrita.Conduită diagnostică și
terapeutică. Volumul I. Șoldul-Coxopatia, Editura
Orizonturi Universitare, Timișoara,2008;

www.romedic.ro/displazie-congenitală-de-șold ;
www.kinetoterapiaacasa.ro/reumatismul-
degenerativ-coxartroză .