Universitatea de Stat din Moldova Facultatea de Biologie

si Pedologie

Tema: Managementul
resurselor forestiere

A efectuat : Bolocan Doina

Chișinău, 2018
 Cuprins

Introducere

Scurt istoric

Estimări recente privind suprafața pădurilor la nivel
global

Paduri naturale

Paduri artificiale

Mentinerea biodiversitatii

Concluzii
 1.Introducere în
managementul resurselor
forestiere

Resursele forestiere reprezintă unele dintre
cele mai importante tipuri de resurse
naturale, incluzând rezervele forestiere
lemnoase existente ale unei țări (continent,
regiune, etc.) cât și rezervele (resursele)
nelemnoase ce sunt sau se formează pe
teritoriile ocupate cu păduri (diverse resurse
alimentare: fructe de pădure, ciuperci,
vânat, plante medicinale etc.). Principala
 Scurt istoric
Resursele forestiere mondiale se caracterizează printr-o uluitoare
complexitate și diversitate. Pădurile acopereau aproximativ jumătate din
suprafața uscatului până la apariția civilizațiilor timpurii, astăzi ocupând doar
o treime din suprafață (FAO 1993)
.
Defrișările masive au caracterizat majoritatea culturilor timpurii:
Asiriană, Babiloniană, Chineză, Egipteană, Grecească sau Romană.
O mare parte din aceste defrișări s.au făcut pentru a obține teren pentru
agricultură, cu toate că aceste societăți au fost consumatori importanți de
lemn pentru gătit, încălzire, topirea cuprului, arderea ceramicii, arderea
cărămizilor, construcția de case, construcția de nave, ducând astfel la
defrișări de pădure în zone unde aceasta nu se mai putea regenera. Cu mai
mult de 10000 de ani în urmă, pădurile din regiunea Mediteranei au fost
defrișate. Acestea ocupă în prezent cca o șesime din suprafața regiunii
mediteraneene, pădurile existente fiind prezente preponderent pe terenuri
ce nu sunt pretabile agriculturii care sunt în mare parte degradate prin
pășunatul nerațional.
Exportul de lemn de cedru, de calitate, din Liban în Egipt a început cu cca
5000 de ani în urmă și a condus în cele din urmă la distrugerea completă a
pădurilor de cedru. Defrișarea pădurilor nu este un fenomen nou în istoria
umană, cu excepția răspândirii și scării la care se practică astăzi.
 Estimări recente privind suprafața
pădurilor la nivel global
În 1995 suprafața estimată ca fiind ocupată de păduri
era de 3454 milioane hectare, sau 26,6 % din totalul
suprafeței cu uscat (exceptând Groenlanda și
Antarctica). Distribuția pădurilor (naturale și
artificiale) pe regiuni, în 1995 este prezentată în
figura următoare
. Aproape 57% din păduri sunt în țările în curs de
dezvoltare, fiind în cea mai mare parte tropicale și
reprezentând mai mult de 58,9% din totalul
suprafețelor cu pădure la nivel mondial.
Figura 1.
1. Distribuția suprafeței pădurilor pe principalele regiuni geografice
în 1995 (FAO 1997a)
Mai mult de două treimi din pădure este localizată în
șapte state: Rusia, Brazilia, Canada, SUA, China,
Indonezia și Zair; 29 de țări au mai mult de
jumătatea suprafeței acoperită cu păduri, din care 21
sunt situate în zona tropicală. Cu toate acestea, sunt
49 de state care, în completarea celor care nu au
deloc pădure (state foarte mici) au cca 10% din
suprafață acoperită cu păduri. Cinci subregiuni sunt
în această categorie: Africa de Nord (1,2% din
suprafața totală), Orientul Apropiat (1,9%), Oceania
(6,2%), Africa de Sud non-tropicală (6,8%) și Africa
Sahariană de Vest (7,5%).
 Pădurile naturale
Suprafețele estimate de pădure până în prezent includ
pădurile neperturbate, pădurile numite ”seminaturale”,
gestionate prin utilizare și modificare de către oameni și
pădurile create artificial, realizate de oameni prin
împăduriri sau reîmpăduriri. În numeroase țări
industrializate, în special din Europa continentală, pădurile
sunt gestionate în așa fel încât la nivel de unitate de
management există metode de gestionare continuă de
intensitate redusă, care implică regenerarea naturală,
metode intensive ce presupun efectuarea izolată a unor
plantări artificiale de pădure și metode foarte intensive ce
presupun plantarea și cultivarea totală a pădurii. Aceste
moduri de lucru fac dificile identificarea corectă a pădurilor
naturale și a celor plantate. Distincția dintre pădurile
naturale sau cele seminaturale și plantații poate fi făcută
ușor în țările în curs de dezvoltare și în unele țări
industrializare, cum este Noua Zeelandă, unde prin
plantații s-au introdus noi specii forestiere.
Pădurile naturale prezintă interes în special
datorită rolului lor în conservarea diversității
biologice.
Acest aspect a condus la efectuarea de studii
ce au presupus compararea pădurilor de astăzi
cu ceea ce se presupune a fi caracterul original a
acestora, cu scopul de a oferi protecție completă
zonelor de pădure ce nu au fost afectate de om
sau au fost afectate la un nivel minim. Deși
există dificultăți de identificare exactă a pădurilor
naturale, există unele informații ce pot fi folosite
pentru a indica anumite caracteristici largi a
pădurilor naturale în diferite regiuni.
 Pădurile artificiale, plantațiile forestiere.
Primele lucrări de instalare artificială a pădurii au avut loc înainte de
secolul XVII, când s.au înregistrat perioade de declin în ce privește
pădurile naturale, nevoia umană de lemn conducând la căutarea
unor surse alternative de aprovizionare cu lemn. Uneori plantațiile
au fost realizate pentru furnizarea de
servicii (perdele de protecție, păduri cu rol de agrement, etc.), alteori
pentru producerea de lemn de foc. Primele plantații s.au făcut în
zonele unde pădurile au dispărut în mod natural, folosindu.se în
acest sens specii forestiere indigene (Franța, Germania, Anglia,
Scoția), dar și pe suprafețe unde nu a existat pădure anterior. De
exemplu, în Franța, plantările s.au făcut cu Pinus pinaster pe dunele
de nisip de la Landes, sau cu Pinus sylvestris și Picea abies pe
fostul teren agricol de la Vosges; în Germania, de asemenea, o serie
de terenuri agricole din zona Saxoniei au fost plantate cu molid. În
țările tropicale, cum ar fi Myanmar (fosta Burma), arborii de tec (
Tectona grandis) au fost plantați ca specii native
pentru zonele respective.
 Menținerea biodiversității

Menținerea biodiversității este cheia pentru

menținerea rezilienței pădurilor și pentru evitarea
punctelor critice. Diversitatea biologică a pădurilor
este legată de productivitatea ecosistemelor,
reziliența, rezistența și stabilitatea acestora în timp și
spațiu, și stă la baza acestora. Reducerea
biodiversității în sistemele forestiere are implicații
clare, adesea negative, în funcționarea sistemelor și
în suma de bunuri și servicii pe care aceste sisteme le
pot produce.
Înțelegerea modului prin care biodiversitatea sprijină local
reziliența și rezistența pădurilor oferă indicii importante
pentru îmbunătățirea modului de gestionare a pădurilor.
De exemplu, este relativ simplu să plantăm arbori și să
producem lemn în culturi cu ciclu scurt, dar este mult mai
dificil să refacem un ecosistem forestier. Lipsa diversității
la toate nivelurile (gene, specii de floră sau faună și peisaj)
în plantațiile forestiere conduce la reducerea rezilienței și a
rezistenței la disturbanțe, la degradarea producției de
bunuri și servicii pe care acestea le pot oferi și la creșterea
vulnerabilității la perturbări catastrofale. Prin aplicarea
principiilor ecologice în managementul forestier, plantațiile
forestiere pot oferi mai mult decât o simplă cultură de
lemn, și ecosistemele forestiere pot fi refăcute în același
timp cu îmbunătățirea capacităților de producție din pădure
pentru un anumit produs (Parrotta and
Knowles, 1999; Brockerhoff et al., 2008)
 Concluzii
Abordarea Ecosistemică are un puternic suport politic, și a fost adoptată ca
un cadru principal de măsuri ce au fost luate pentru punerea în aplicare a
Convenției privind Diversitatea Biologică. Analiza comparativă a celor două
concepte
Obiective:
Obiectivul de bază a Principiilor Forestiere este de ”a contribui la
managementul, conservarea și dezvoltarea durabilă a pădurilor și de a
asigura funcțiile și produsele multiple și complementare furnizate de
acestea”.În ce privește Abordarea Ecosistemică, aceasta este ”o strategie
pentru gestionarea integrată a terenurilor, apelor și a resurselor vegetale și
animale ce promovează conservarea și utilizarea în mod echitabil a
resurselor” Managementul, conservarea și dezvoltarea durabilă a
resurselor regenerabile este de altfel scopul declarat al ambelor concepte.
Principiile forestiere au fost dezvoltate la nivel sectorial, atâta timp cât
unele dintre preocupările majore au fost de a integra conservarea speciilor
non-lemne și de a obține beneficii și valori non-materiale în sistemele de
producție. De asemenea aceste principii promovează o mai mare
participare la gestionarea atât a sistemelor de producție cât și a zonelor