BIOMEMBRANE CELULARE

 Structura membranei celulare a fost studiată

prin microscopie electronică, difracţie de raze X
şi recent, vizualizată cu ajutorul microscopiei de
forţă atomică.
 Modelul de membrană acceptat este cu
dublu strat lipidic, straturile
monomoleculare juxtapuse cu capetele polare
spre exterior şi cu catenele hidrocarburice în
contact.
 Stratul lipidic este străbătut de pori umpluţi cu
apă, cu o structură de mozaic cu mici zone
hidrofile împrăştiate pe un fond hidrofob
 STRUCTURA
 Lipide
 Proteine – intrinseci
- extrinseci
 Glucide

 http://www.youtube.com/watch?v=37KN
BEfcbsA&feature=player_detailpage#t=
5s

 http://www.youtube.com/watch?v=Qqsf_
UJcfBc&feature=player_detailpage
 http://www.youtube.com/watch?v=GW0l
qf4Fqpg&feature=player_detailpage
 LIPIDELE

P. Raven, Understanding Biology, McGraw-Hill 2000

Dublu strat lipidic, cu capetele polare (hidrofile) spre

exterior şi cu catenele hidrocarburice (hidrofobe) în contact.
Matricea biomembranelor
 Autoorganizare
 Fluiditate (mobilitate)
Intermoleculară – difuzie liberă
- rotaţie în jurul propriei axe
- translaţie – laterală
– flip – flop
Intramoleculară
 LIPIDELE
 Stratul dublu lipidic reprezintă matricea lipidică a
biomembranelor iar structura sa este realizată printr-un
proces de auto-asamblare (autoorganizare).
 Proprietatea de autoorganizare a stratului dublu se
păstrează şi în vitro, putându-se astfel obţine membranele
artificiale. Acestea se prezintă de obicei sub două forme:
fie ca straturi bilipidice plane, fie ca straturi duble lipidice
dispuse în vezicule (lipozomi).
 Lipidele sunt molecule insolubile în apă şi uşor solubile în
solvenţi organici, Lipidele formează matricea pentru fixarea
proteinelor, dar îndeplinesc şi alte funcţii. Lipidele sunt
amfifile, adică prezintă capăt polar (extremitate polară care
interacţionează puternic cu apa) şi una sau mai multe
catene alifatice puternic hidrofobe (formate din două lanţuri
de hidrocarburi numite şi cozi hidrofobe)
 Lipidele membranare pot fi nepolare (neutre) cum este
colesterolul ori polare cum sunt fosfolipidele şi glicolipidele.
 LIPIDELE
 Fosfolipidele sunt derivaţi ai glicerolului (acool
simplu) sau ai sfingosinei (alcool complex). Există
fosfolipide care conţin colină: fosfatidilcolina,
sfingomielina sau care nu conţin colină:
fosfaditiletanolamina, fosfatidilserina,
fosfatidilinositol etc. Una dintre cele două cozi
hidrofobe ale fosfolipidelor se prezintă sub forma
unui lanţ drept de acizi graşi saturaţi, iar cealaltă
prezintă o mică buclă datorită unei legături duble
cis nesaturate.
 Fosfolipidele sunt asimetric distribuite în bistrat,
astfel, pe partea interstiţială a membranei se află
fosfaditilcolina şi sfingomielina, iar pe partea
citoplasmatică a membranei se află
fosfaditiletanolamina şi fosfaditilserina care are şi
sarcină electrică negativă.
 LIPIDELE
 Glicolipidele conţin la capătul polar
molecule de zahăr (glucoză sau galactoză),
ele fiind întâlnite exclusiv pe suprafaţa
extracelulară a membranelor lipidice.
 LIPIDELE
 Colesterolul se orientează în biomembrane
cu grupările hidroxil din structura inelară
steroidă în vecinătatea capetelor polare ale
fosfolipidelor interacţionând şi imobilizând
parţial grupările hidrocarbonate din cozile
fosfolipidelor, având ca efect scăderea
fluidităţii biomembranelor.
 Interacţiunea fosfolipide – apă
 Capetele polare care conţin
gruparea fosfat interacţionează cu
moleculele polare de apă.
 În funcţie de concentraţia
fosfolipidelor în apă, se pot
realiza trei tipuri de structuri:

1. monostrat lipidic pentru

concentraţii mici de fosfolipide;

2. micele, când conţinutul de lipide

al amestecului este mult mai
mare catenele alifatice se vor
orienta către interior, iar capetele
polare vin în contact cu faza
apoasă
 Interacţiunea fosfolipide – apă
3. bistraturi, la
concentraţie foarte mare
de fosfolipid, capetele
polare vin în contact cu
faza apoasă, iar
catenele alifatice sunt
împachetate paralel una
cu alta; miezul lipidic
fiind hidrofob este exclus
din faza apoasă, iar
bistraturile lipidice se
închid spontan formând
vezicule stabile.
Bistratul lipidic este o
structură dinamică,
prezentând fluiditate:
moleculele lipidice
prezintă mişcări:
 De translaţie în stratul
în care se află (difuzie
laterală),
 De rotaţie în jurul axei
proprii, rotaţie descriind
o suprafaţă conică,
 De flexie, basculare
dintr-un strat lipidic în
celălalt.
 Proteinele
Elementul activ al
membranei
Specifice membranei
Tipuri – intrinseci
- extrinseci
P. Raven, Understanding Biology, McGraw-Hill 2000
 Pe faţa internă a multor membrane
celulare se formează o reţea de proteine
fibrilare formând citoscheletul.
 Pe faţa externă a membranelor atât
proteinele cât şi lipidele prezintă porţiuni
oligozaharidice fiind constituite ca
glicoproteine şi glicolipide. Acestea
formează în ansamblul lor învelişul
celular numit glicocalix
Proteinele membranare - structuri
organizate de bază în desfăşurarea
următoarelor procese biologice:
 fenomene de transport (canalele şi transportorii care
contribuie la transportul ionilor şi al moleculelor mici sunt proteinele
specifice)
 cataliza enzimatică (enzimele, în majoritatea cazurilor, sunt
proteine, - măresc vitezele de reacţie ale proceselor desfăşurate in vivo)
 mişcarea coordonată (de exemplu, actina şi miozina sunt
structuri proteice specifice responsabile pentru existenţa mişcării
coordonate)
 suport mecanic (colagenul este o proteină esenţială în structura
pielii, a ţesuturilor osoase şi a tendoanelor)
 imunoprotecţie (anticorpii sunt de asemenea proteine extrem de
specializate cu rol în recunoaşterea organismelor străine)
 Proteine intrinseci
 Traversează membrana
pe toată grosimea ei.
 Pot fi extrase prin tratare
cu detergenţi
 sunt implicate în general
în fenomene de
transport.
 Părţile intramembranare
sunt structuri hidrofobe,
în dublu helix, legate
între ele, în mediul apos,
prin zone hidrofile
neelicoidale. P. Raven, Understanding Biology, McGraw-Hill 2000
 Proteine extrinseci
 pătrund în membrană pe
o anumită adâncime.
 sunt slab legate de
membrană şi pot fi
îndepărtate prin spălare
ori prin tratare cu soluţie
ionică scazută.
 sunt frecvent implicate in
transmiterea informaţiei
spre interiorul celulei. P. Raven, Understanding Biology, McGraw-Hill 2000
 Posibilităţi de mişcare în
stratul bilipidic
Lipide
 difuzie laterală în stratul lipidic şi schimb între moleculele
lipidice din strat şi cele adiacente proteinelor
 rotaţie în jurul axei proprii şi basculare dintr-un strat în
celălalt;
 rotaţie descriind o suprafaţă conică (o asemenea mişcare
pot avea şi derivaţii acizilor graşi);
Proteine
 difuzie laterală;
 rotaţie în jurul unei axe perpendiculare pe stratul bilipidic;
 rotaţie izotropică (fără axa preferenţială);
 rotaţie descriind suprafeţe conice, molecule hidrofobe,
comportându-se ca un bastonaş rigid
Permeabilitatea si selectivitatea
membranelor biologice
 Impermeabile
 Permeabile
 Selectiv permeabile:
– SMP – membrane
semipermeabile (permeabile
numai la solvent):
 naturale:
– pluricelulare;
– monocelulare;
 artificiale:
– organice;
– anorganice.
– IRP – membrane ireciproc
permeabile, adică permeabile
la solviţi dar numai intr-un
sens.
 Funcţiile membranei celulare
În primul rând, membrana asigură menţinerea caracteristicilor
fizico-chimice diferite ale celor două compartimente pe
care le separă. Membrana reprezintă o zonă de
comunicare controlată între cele două compartimente, în
ambele sensuri prin:
1. Transport de substanţă prin membrana intactă
(molecule, ioni şi apă) sau prin ruperea membranei
urmată de refacerea acesteia datorită plasticităţii ei
excepţionale.
2. Traducere şi transfer de informaţie adusă de diferiţi
stimuli (mecanici, electrici, electromagnetici, chimici,
termici etc.) prin receptorii specifici pe care membrana îi
conţine.
3. Implicare în funcţiile celulare datorită enzimelor şi
complexelor enzimatice pe care le conţine: replicarea
ADN, biosinteza proteinelor, bioenergetică celulară,
răspuns hormonal.
 Transportul de substanţă prin
membrana celulară - macrotransportul
Fagocitoza - În procesul de fagocitoză celula înglobează
particule de substanţă solidă, învăluindu-le anterior cu nişte
prelungiri citoplasmatice numite pseudopode, prelungiri
care fuzionează apoi în spatele acestor particule.
Pinocitoza - Prin pinocitoză, lichidele, dispersate în picături
fine, şi macromoleculele sunt introduse în celulă sau
scoase din aceasta, după ce în prealabil au fost învelite
într-un bistrat lipidic devenind vezicule. Veziculele
fuzionează cu membrana celulară şi pot fi transportate
dintr-o parte într-alta a membranei. Expulzarea conţinutului
lichid al veziculei are loc ca efect al forţelor de tensiune
superficială
 Formele pinocitozei
 endocitoza (pătrunderea in interiorul celulei a
veziculei, urmată de expulzarea conţinutului
acesteia).
 transcitoza (vezicula traversează celula, fără a se
sparge) are loc cu precădere în celulele
endoteliului capilar, facilitând trecerea proteinelor
plasmatice din sânge către spaţiul extravascular.
 exocitoza (expulzarea de către celulă a unei
vezicule care, de exemplu, conţine substanţe pe
care celula este incapabilă de a le utiliza).
Fenomenele de exocitoză sunt frecvente în
terminaţiile nervoase şi în celulele secretorii.
http://www.youtube.com/watch?v=FJmnxbYBlr4&feature=rela
ted
 Transportul de substanţă prin
membrana celulară - microtransportul
Transport pasiv
 difuzie simplă prin stratul
bilipidic;
 difuzie prin canale ionice;
 difuzie facilitată de moleculele
transportoare;
 osmoza

Transport activ
 primar (pompe ionice) este cuplat http://www.youtube.com/watch?
cu o reactie exergonică (exemplu v=JShwXBWGMyY&feature=fvw
hidroliza ATP); rel
 secundar: este cuplat cu
transportul simultan al unei alte
substanţe în sensul gradientului
electrochimic;
Transportul pasiv
Difuzia simplă
Flux - cantitatea de
substanţă, sarcină, energie
etc., transportată printr-o
suprafaţă “S” în unitatea de
timp.

Gradient - variaţia unei

mărimi (concentraţie, densitate,
potenţial electric etc.) între
două puncte ale spaţiului
raportată la distanţa dintre cele
două puncte.
 Legile lui Fick
 I. Fluxul masic dintr-o substanţă printr-o suprafaţă S este
direct proporţională cu suprafaţa si cu gradientul de
concentraţie:

 II. În procesul difuziei, în intervalul de timp (t, t + t)

masa de solvit ce intră în volumul Sdx este egală cu
masa ce rămâne în acest volum, minus masa de lichid
care iese din volum

Variaţia temporală a concentraţiei în orice punct al soluţiei

este proporţională cu variaţia spaţială a gradientului de
concentraţie.
 Aplicaţii ale difuziei
 Transportul intracelular;
 Transporturile prin membrană sau
dializa;
 Filtrarea printr-o membrană;
 Filtrarea unei soluţii;
 Osmoza şi presiunea osmotică.
 http://www.youtube.com/watch?v=s0p1ztrbXPY&feature=player_det
ailpage
 Difuzia prin canale ionice
Substanţele ionizate nefiind liposolubile, difuzia lor
prin membrană se poate face prin structuri
proteice specializate care străbat membrana pe
toata grosimea ei şi creează căi de trecere
pentru ioni, formând canale (ionice).
Aceste canale permit trecerea ionilor în ambele
sensuri direcţionalitatea fiind impusă de
gradientul electro-chimic. Noţiunea veche era de
pori prin membrană.
Canalul ionic poate fi o enzimă (E) care formează
tranzitoriu un complex care va fi transportat ele
formând substratul (S).
 Difuzia prin canale ionice
Canalul se poate închide şi deschide funcţie de
modificarea conformaţională a proteinei canal.
Comanda - realizată
 electric prin modificarea potenţialului membranar
(canale Na+ şi K+);
 chimic prin molecule ce se leagă specific la proteina
canal;
 prin alte mecanisme.
 Difuzia facilitată de molecule
transportoare
 Moleculele mici hidrofobe pot traversa membrana prin
difuzie simplă, iar ionii difuzează prin canale.
 Moleculele hidrofile mari (care constituie factori nutritivi
pentru celule) nu pot traversa membrana decât dacă
utilizează un transport mediat de o moleculă
transportoare, numită ca mecanism difuzie facilitată.
 Molecula transportoare recunoaşte molecula de
transportat pe care o introduce în celulă în sensul
gradientului electrochimic.
 Transportorii sunt capabili să deosebească izomerul
dextrogir de cel levogir.
http://highered.mcgraw-hill.com/sites/0072495855/student_view0/chapter2/anim
ation__how_facilitated_diffusion_works.html
 Descrierea mecanismului
Transport mediat de o moleculă transportoare, cu rol enzimatic, care se poate
afla în două stări conformaţionale:
1. având un loc de legare a substratului (molecula ce urmează a fi transportată) pe
una din feţele membranei;
2. modificarea conformaţională ca rezultat de transferare a situsului pe cealaltă
faţă a membranei.
Viteza de reacţie este proporţională cu concentraţia substratului, transportul se
efectuează de la concentraţie mare la concentraţie mică (în direcţia
gradientului de concentraţie a substratului).
Eficienţa difuziei facilitate este mult mai mică decât a celei prin canale. Ex:
transportul de glucoză din membrana eritrocitară mediază circa 300
molec/s
 Osmoza
 Osmoza reprezintă fenomenul pasiv de
trecere a a soluţiilor apoase printr-o
membrană semipermeabilă datorită
gradientului de presiune când între cele două
compartimente există o diferenţă de
concentraţie. Sensul fluxului osmotic este de
la concentraţia mică a solvitului la
concentraţia mare a solvitului. Agitaţia
termică este o cauză a osmozei.
 Presiunea osmotică reprezintă presiunea
mecanică necesară opririi fenomenului de
osmoză.
Osmoza

 http://www.youtube.com/watch?
v=sdiJtDRJQEc&feature=player
_detailpage

 http://www.youtube.com/watch?
v=H6N1IiJTmnc&feature=player
_detailpage
 http://www.youtube.com/watch?
v=0c8acUE9Itw&feature=player
_detailpage#t=1s
Importanţa pentru practica medicală a
studiului fenomenului de osmoză
Presiunea osmotică a plasmei este de 285 – 295 mOsm/l sau 7,6
atmosfere sau 5667 mmHg.
Atât variaţiile în plus cât şi cele în minus ale osmolarităţii diferitelor
sectoare lichidiene ale organismului pot ameninţa însăşi
existenţa individului.
Exemplu: o deshidratare celulară produsă ca urmare a unei
evaporări masive a apei prin transpiraţie abundentă. Pierderea
unei cantităţi mari de apă va fi urmată de creşterea presiunii
osmotice a lichidelor extracelulare. În aceste condiţii apa
intracelulară se va deplasa extracelular - osmoză la nivelul
membranei celulare, selectiv permeabile. Diminuarea volumului
lichidian intracelular va altera metabolismul celular. Intensitatea
şi durata unei astfel de deshidratări condiţionează
reversibilitatea sau ireversibilitatea alterărilor proceselor
celulare.
 Este sugestiv de menţionat că la un deficit de peste 15 % apă
din greutatea corporală, pentru un interval de timp de 6-7 zile,
survine încetarea funcţiilor vitale ale organismului - moartea.
Transportul activ
 Este forma de transport care necesită energie metabolică.
– Necesitatea acestui transport este de a extrage din mediu
substanţe când concentraţia extracelulară (Ce) este mai mică
decât concentraţia intracelulară (Ci) şi a elimina deşeurile din
celulă în urma metabolismului;
– Menţinerea unei stări staţionare de evidentă asimetrie ionică
inexplicabilă doar prin intervenţia transportului pasiv.
 Transportul activ se produce împotriva gradientului
electrochimic. Această energie provine din hidroliza
legăturilor fosfat, bogate în energie, ale acidului
adenozintrifosforic (ATP) care se transformă în acid
adenozindifosforic (ADP).
 http://www.youtube.com/watch?v=STzOiRqzzL4&f
eature=player_detailpage
 Clasificarea
transportului activ:
 Transport activ primar - pompe
 Transport activ secundar
 simport
 antiport
Se realizează împotriva
gradienţilor, cu consum de
energie
 Transportul activ primar
(pompe)
Pompa de Na+-K+ este electrogenă şi
asimetrică. Ea este influenţată de
hormoni, enzime, de unele
medicamente ca şi de substanţe
biologic active.
Date recente demonstrează ca Na+-K+
ATP-aza este în realitate o parte a
pompei de Na+-K+
Pompa de Na -K + +

 http://www.youtube.co
m/watch?v=_bmp2_T
0c7k&feature=player_
detailpage
 http://highered.mcgra
w-hill.com/sites/00724
95855/student_view0/
chapter2/animation__
how_the_sodium_pot
assium_pump_works.
html
Cum funcţionează pompa de Na+-K+?
 Pompa de H+ - K+
 în mucoasa gastrică
(din membrana
plasmatică a celulelor
parietale)
 tot o ATP-ază a cărei
structură este
asemănătoare cu cea
a Na-K-ATP-azei
 Transportul de Ca 2+
 Transportul de Ca2+ are rol în reglarea contracţiei
musculare.
 Muşchiul scheletic conţine o reţea complexă de tubuli şi
de vezicule legate de membrană, iar acest sistem
membranar numit reticul sarcoplasmic reglează
concentraţia în ioni de Ca2+.
 Tranportul ionilor de Ca2+ de către reticulul sarcoplasmic
necesită hidroliza ATP, în acest caz existând o ATP-ază
care este activată de ionii de Ca2+ prin pompa de Ca2+.
 Densitatea pompelor de Ca2+ în reticulul sarcoplasmic
este foarte crescută, aproximativ 20.000 /m2. Ca2+ ATP-
aza constituie peste 80% din proteinele membranare
intrinseci şi ocupă mai mult de 1/3 din suprafaţa
reticulului sarcoplasmic.
 Formele şi dimensiunile proteinei au fost determinate
prin difracţie cu raze X şi microscopie electronică dupa
criofractură. Forma sa este simetrică, cea mai mare
parte fiind în contact cu citoplasma.
 Transportul activ secundar
(co-transportul)
 Transportul activ secundar se referă la
transportul unei substanţe împotriva gradientului
de concentraţie, cuplat cu transportul altei
substanţe în sensul gradientului ei, menţinut prin
transport activ primar.
 Cele două fluxuri sunt asigurate de aceeaşi
moleculă transportoare.
 Consumul de energie este mai redus decât în
transportul activ primar deoarece se foloseşte
energia furnizată de gradientul electrochimic al
uneia din substanţele transportate.
Din punctul de vedere al sensului fluxurilor,
transportul activ secundar se clasifică în:
 antiport (contratransport) cele două substanţe
fiind transportate în sensuri contrare;
 simport (cotransport) cele două substanţe fiind
transportate în acelaşi sens.
 Antiportul
O proteină transportoare leagă pe faţa 1 a membranei o
substanţă (S) pe care o transferă pe faţa 2 în schimbul unei
alte substanţe (P) legată pe faţa 2 şi transferată pe faţa 1 a
membranei.
Viteza de transport va fi proporţională cu valoarea concentraţiei
S1 (pe faţa 1) a substanţei S, deci cu valoarea concentraţiei
P2 (pe faţa 2) a substanţei P, deci cu produsul S1P2.
La echilibru stoichiometric de 1/1 concentraţiile pe cele două feţe
ale membranei vor fi:
S1P2 = S2P1; S1/S2 = P1/P2
Deci antiportul asigură acelaşi raport al concentraţiilor celor două
substanţe.
Dacă stoichimetria este diferită de 1/1 pentru s moli de substanţă
S fiind transportaţi p moli de substanţă P la echilibru rezultă
un raport al concentraţiilor.
(S1/S2)s = (P1/P2)p
Deci raportul concentraţiilor depinde de stoichimetria reacţiei
enzimatice.
 Antiportul de Na+/Ca2+
Antiportul de Na+/Ca2+ asigură o concentraţie scăzută
de calciu intracelular (exemplu: muşchiul cardiac,
celula fotoreceptoare).
Pentru fiecare ion de calciu scos din celulă (împotriva
gradientului de concentraţie) sunt introduşi în celulă
trei ioni de sodiu (în sensul gradientului). La
echilibru se obţine:   3    1
 Na1   Ca 1 
 
  
 Na 2   Ca 2 

Pentru un raport al concentraţiei de sodiu de 1/10

(menţinut prin transport activ primar: pompa de
Na+/K+) se obţine un raport al concentraţiei de Ca de
1/103 deci o concentraţie intracelulară de calciu de
1000 de ori mai mică decât a mediului interstiţial.
 Antiportul Na+/Ca2+ este electrogenic: unui
ion de Ca2+ scos din celulă (două sarcini) îi
corespund trei ioni de Na+ introduşi (trei
sarcini).
 Deci la fiecare ciclu, apare un flux net de o
sarcină pozitivă, ceea ce generează un
potenţial la echilibru de transport, de o
sarcină pozitivă generând un potenţial
electro-chimic de echilibru diferit de zero.
 Simportul
Enzima transportoare leagă pe aceeaşi parte a membranei
două substanţe.
Modificarea conformaţională a proteinei - permite transferul
pe cealaltă parte a membranei şi survine numai după
legarea ambelor substanţe.
Una din ele este transportată împotriva gradientului de
concentraţie, în timp ce cealaltă în sensul gradientului de
concentraţie, gradient menţinut şi de această dată prin
transport activ primar.
Viteza de transport este proporţională cu concentraţiile celor
două substanţe pe aceeaşi parte a membranei (S1P1). La
echilibru se obţine:
S1P1 = S2P2; S1/S2 = P2/P1,
deci un raport invers al concentraţiilor. Pentru o
stoichiometrie  1 raportul concentraţiilor va fi:   s   p
 S1    P2 
 S2   P1 
 Simportul de Na+/glucoză şi
transportul activ prin pompa de Na+/K+.
 Acest simport de glucoză este important în elaborarea
urinei. În urina primară concentraţia de glucoză este
comparabilă cu cea din sânge. Ea va fi absorbită total
(glucoza) la nivelul tubului urinar însoţită de Na+,
transportat în sensul gradientului de concentraţie
menţinut prin transport activ primar.
 În regiunea proximală a tubului are loc un simport de
Na+/glucoză cu o stoichimetrie de 1/1. În regiunea
distală a tubului apare un simport Na+/glucoză cu o
stoichimetrie de 1/2 asigurând pentru un raport al
concentraţiei de Na+ de 1/10 un raport al concentraţiei
de glucoză de 1/100. Astfel este absorbită în patul
vascular practic întreaga cantitate de glucoză.
 Pompa este electrogenică.
Transportul activ secundar (co-
transportul)
http://www.youtube.com/watch?v=NewpaNwevFk&
feature=player_detailpage

simport