Sunteți pe pagina 1din 25

Substanţe de contrast

Ce sunt substanţele de contrast?

• Substanţele de contrast sunt medii lichide,


solide sau gazoase care permit
vizualizarea radiologică a anumitor organe
şi structuri interne, care altfel ar rămâne
invizibile.
Tipurile substanţelor de contrast
• contrast pozitiv
(sulfat de bariu, sub. iodate: acestea au în
compoziţie elemente chimice care
determină absorbţie crescută a radiaţiei X)
• contrast negativ
(este utilazat aerul)
Substanţe cu contrast negativ
• Aerul este folosit în examinarea
articulaţiilor , pneumoartrografie. Odată cu
apariţia CT şi IRM examinările precum
retropneumoperitoneul,
pneumomediastinul, ventriculografia, etc.,
au doar un interes istoric
Substanţe cu contrast pozitiv
Sulfat de bariu
• -         este o sare insolubilă
• -         nu este degradată în mediile cu pH
diferit ale tubului digestiv
• -         nu se resoarbe
• -         este substanţa de contrast de
elecţie în examinarea organelor cavitare
abdominale.
Contraindicaţii
• Nu este indicat în cazul suspicionării
unei fistule digestive, perforaţiilor -
sulfatul de bariu fiind iritant pentru
peritoneu  - sau a ocluziei intestinale -
precipitarea cu formarea de
conglomerate poate agrava o ocluzie.
Substanţe iodate
• sunt destinate explorării altor
lumene decât cele digestive sau
pentru lumene digestive în cazul
contraindicaţiilor sulfatului de
bariu
Substanţe iodate
• pentru opacifierea vaselor sanguine
(arteriografie, flebografie)
• căilor biliare (colangiografie anterogradă sau
retrogradă)
• căilor excretorii urinare (urografie intravenoasă,
ureteropielografie retrogradă sau percutană,
uretrografie, cistografie)
• canalului rahidian (mielografie),articulaţiilor
(artrografie)
• explorări complexe (tomografie computerizată),
Tipurile substanţelor iodate:
1. Monomeri ionici

1. Dimeri ionici

1. Monomeri nonionici
Istoric
• Au început a fi folosite pe scară largă în 1950 odată cu apariţia sărurilor
monomerice de acid benzoic triiodat. Aceste prime substanţe sunt
monomeri ionici cu osmolaritate ridicată – de 5-8 ori osmolaritatea plasmei –
ceea ce determină apariţia relativ frecventă a reacţiilor adverse (toxice,
anafilactice şi hemodinamice) la injectarea intravasculară. 
• În anii `70 au apărut primii monomeri non-ionici, substanţe de contrast care
nu disociază în soluţie, realizând un raport iod : particulă chimică activă de 3
: 1, cu riscuri mai reduse de reacţii adverse. Osmolaritatea acestor
substanţe este de aproximativ două ori mai mare decât cea a plasmei,
similară următoarei generaţii de medii de contrast iodate, substanţele ionice
dimerice.
• Spre sfârşitul anilor `80 apar substanţele de contrast dimerice non-ionice,
care au osmolaritate practic egală osmolarităţii plasmei (300 mg/ml) şi un
raport iod : particulă chimică activă de 6 : 1. Avantajul principal al
substanţelor de contrast  dimerice non-ionice este o toleranţă foarte bună la
injectarea intravasculară, cu creşterea securităţii pentru pacient.
Dezavantajele sunt preţul de cost relativ ridicat şi o vâscozitate ce creşte pe
măsură ce scade osmolaritatea, făcând injectarea intravasculară mai dificilă
mai ales pentru debite mari.
Mod de acţiune
• Injectarea intravasculară a substanţelor de contrast
iodate va produce opacifierea vaselor mari (timp
vascular-vizibil în funcţie de debitul de injectare şi
concentraţia produsului), urmată de opacifierea
capilarelor parenchimatoase (timp parenchimatos) şi în
final eliminarea din organism (timp excretor). Agenţii de
contrast iodaţi nu depăşesc în mod normal bariera
hematoencefalică. Eliminarea substanţelor de contrast
iodate se face pe cale renală (filtrare glomerulară),
timpul de înjumătăţire fiind de aproximativ două ore, la 4
ore fiind eliminată aproximativ 75% din substanţă.
Reducerea filtratului glomerular are drept consecinţă
eliminarea contrastului iodat si pe alte căi (biliară,
cutanată…).
Reacţii adverse
• Administrarea i.v. a subtanţelor de
contrast produce reacţii cu intensităţi
diferite din partea organismului. Uneori
reacţiile chimice produse în organism nu
dau simptomatologie clinică, dar alterori
simptomatologia este foarte importantă,
chiar dramatică, putînd apărea, foarte rar,
chiar decesul.
• Reacţiile minore apar mult mai frecvent
decît cele majore. Odată cu introducerea
în practica clinică a substanţelor de
contrast nonionice hipoosmolare, numărul
cazurilor de deces a scăzut foarte mult.
SDC ionice dau reacţii minore în 10% din
cazuri, iar decesul apare la 1:50.000
• Simptomatologia aparută după injectarea
SDC este asemănătoare cu cea întîlnită în
reacţiile alergice de tip I. S-a constatat că
această simptomatologie nu este dată de
o adevărată reacţie antigen-anticorp şi
este denumită pseudoalergică sau
alergoida atunci cînd există simptome
minore şi pseudoanafilactică sau
anafilactoida atunci cînd există reacţii
asemănătoare şocului anafilactic.
Reacţiile sunt:
• -         minore, care nu necesită tratament

• -         moderate, care impun tratament,


dar nu şi terapie intensivă

• -         severe, care pun în pericol viaţa şi


necesită terapie intensivă.
Reacţii minore

• Reacţii minore ca: greţuri, gustul metalic,


senzaţii de căldură, roşeata feţei, urticarie,
erupţii cutanate, strănut, cefalee, ameţeli
apar la aproximativ 10% din pacienţi.
Aceste simptome dispar după oprirea
injectării şi de regulă nu mai apar la
continuarea sa. Ele nu necesită alt
tratament în afara opririi injectării timp de
aproximativ 20-30 secunde.
Reacţii moderate

• Reactiile moderate necesită tratament, dar


nu necesită terapie intensivă. Reacţiile
moderate pot fi de tip alergic (alergoid)
sau de tip anafilactic (anafilactoid).
Reacţiile de tip alergoid
• urticarie, edem facial, spasme laringiene, stridor
inspirator, spasme bronşice, erupţii cutanate, strănuturi
repetate, lăcrimare. în cazurile mai grave apar: diaree,
dureri abdominale, vărsături, cefalee.
• Tratamentul se face prin:
• -         administrare de oxigen
• -         administrare de adrenalină (epinefrina) 0,5 mg
soluţie 1 mg/ml subcutanat
• -      administrare de antihistaminice: inhibitori de H1
(difenilhidramina) sau inhibitori de H2 (cimetidina).
Reacţii de tip anafilactic
• hipotensiunea arterială,
tahicardie, paloare, care de regulă
se adaugă peste cele de tip
alergoid. Se aplică acelaşi
tratament.
Reacţii severe (grave)

• Aceste reacţii cuprind semnele şi


simptomele şocului anafilactic. Apar
simptome cardio-vasculare, respiratorii,
neurologice. Tratamentul este cel specific
şocului anafilactic
Profilaxia
• se face în primul rînd prin identificarea
pacienţilor cu risc: alergici, cu boli cardio-
vasculare, diabet zaharat şi căutarea unor
alternative la diagnosticul imagistic cu
SDC. Atunci cînd este posibil se vor folosi
SDC nonionice hipoosmolare
Denumiri de substante de contrast:
– Pobilan (conţinutul fiolelor se injectează
intravenos spre a vizualiza vezica biliară)
– Odiston (conţinutul fiolelor care se injectează
spre a vizualiza aparatul reno-uretero-vezical)
– Lipiodol ( se injectează spre a vizualiza uterul
şi trompele sau bronhiile)
Substanţele de contrast
ecografice
• se bazează pe observaţia că
microparticulele de aer cresc reflexia
fascicolului de ultrasunete, ducând la
creşterea intensităţii semnalului receptat.
Astfel, microbule de dioxid de carbon
injectate intravenos cresc ecogenitatea
vaselor şi a oricărei leziuni vascularizate,
reducându-se dimensiunile leziunilor
detectate
Substanţele de contrast pentru
imagistica prin rezonanţă
magnetică
• Sunt denumite substanţe de contrast
paramagnetice şi conţin ioni cu unul sau
mai mulţi electroni liberi. Efectul pe timpul
de relaxare protonică (proton relaxation
time) apare datorită interacţiunii dipolului
magnetic electronic al substanţei de
contrast cu dipolul magnetic al protonilor
vecini.