Spaţiul românesc între diplomaţie

şi conflict în Evul Mediu

GRECU VALENTIN
 Constituirea statelor medievale româneşti Ţara
Românească (sub conducerea voievodului Basarab I) şi
Moldova (sub conducerea a lui Dragoş şi Bogdan) a fost, în
primul rând, rezultatul acţiunii factorilor interni, pe fondul
unor împrejurări externe favorabile. Conducătorii
formaţiunilor politice prestatale au acţionat pentru înlăturarea
influenţei acelor factori externi care împiedicau ori limitau
afirmarea de sine stătătoare a noilor state. Sub urmaşii lui
Basarab şi ai lui Bogdan a avut loc organizarea instituţiilor
interne în Ţara Românească şi Moldova şi angajarea statelor
medievale româneşti în ansamblul relaţiilor interstatale din
sud-estul Europei.
Situaţia internaţională între sec. XIV – XVII

        În ultimul deceniu al sec. al XIV-lea, în timpul sultanului Baiazid I,

turcii au ajuns la Dunăre şi intenţionau să înainteze spre nord şi vest,
ameninţând Ţările Române, Ungaria şi Polonia. La rivalitatea ungaro-
polonă pentru hegemonie în teritoriile româneşti extra-carpatice se adaugă,
de acum înainte, şi pericolul otoman. 
        Secolul al XVI-lea, a fost epoca de culminaţie a puterii otomane. În anul
1526, Ungaria a fost zdrobită în bătălia de la Mohach, fiind transformată în
paşalâc (1541). În acest context, Transilvania se devine principat autonom
sub suzeranitate otomană (1541). 
În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor
Române a fost influenţată în mod direct de lupta dintre Imperiul otoman
şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală, dar şi de
atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor,
prudentă faţă de turci şi, în acelaşi timp, interesată de asigurarea
propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova. Intervenţia
austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai
ales, la Poartă. Aceasta din urmă a intensificat operaţiunile militare
împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat Banatul în paşalâc (1552).
La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care
alătura habsburgilor, Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua,
Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.
În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au
reuşit, cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, să-şi salveze
existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice
româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a
apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de Regatul
Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul
efortului antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului
militar românesc din Transilvania şi Banat.
Rezistenţa Ţărilor Române împotriva
expansiunii otomane a fost ilustrată de
câteva mari personalităţi ale evului mediu
românesc: Mircea cel Bătrân, Vlad
Ţepeş, Iancu de Hunedoara, Ştefan
cel Mare şi Mihai Viteazul.
Diplomaţie şi conflict în secolele XIV - XV

Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească

şi Moldova au reuşit să-şi salveze existenţa statală şi să asigure
continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea
rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două state
româneşti de Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. In
cadrul efortului antiotoman al Ungariei un rol însemnat a revenit
factorului militar românesc din Transilvania şi Banat.
   Rezistenţa Ţărilor Române împotriva
expansiunii otomane a fost ilustrată de
câteva mari personalităţi ale Evului Mediu
românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de
Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel
Mare, Mihai Viteazul. 
Mircea cel Bătrân (1386-1418)

        Primul voievod român care a organizat apărarea Ţării Româneşti

faţă de pericolul otoman a fost Mircea cel Bătrân. Timp de câţiva ani,
după înscăunarea sa, el a continuat confruntarea cu Regatul Ungar.
Urmând direcţia dominantă a politicii externe a predecesorilor săi, în
1389 el a încheiat o alianţă cu regele Poloniei, Vladislav Jagello, act
cu un caracter explicit anti-ungar. Creşterea pericolului otoman l-a
determinat însă pe Mircea să-şi orienteze politica externă spre
alianţa cu Ungaria. 
        Începutul conflictului cu puterea otomană a fost urmarea
intervenţiei lui Mircea la sud de Dunăre, în teritorii pe care le
revendica Baiazid I. Preluând stăpânirea Dobrogei în anii 1388-1389
şi intervenind în favoarea lui Straţimir, ţarul Vidinului, Mircea a
declanşat inevitabil conflictul cu puterea otomană. 
 În aşteptarea unei ofensive turceşti, Mircea a încheiat un tratat de
alianţă cu regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei (Braşov, 7
martie 1395), prima alianţă antiotomană din istoria sud-estului
european. Acest tratat era încheiat de pe poziţii de egalitate, rod al
înţelepciunii diplomatice de care a dat dovadă domnul muntean, din
moment ce regele maghiar îi recunoaşte lui Mircea titlurile de duce
de Făgăraş şi ban de Severin, anterior contestate.
Episodul principal al confruntării dintre domnul Ţării
Româneşti şi sultanul Baiazid I a fost bătălia de la Rovine (17 mai
1395), loc neidentificat, situat probabil în zona muntoasă a Ţării
Româneşti, unde turcii au suferit o grea înfrângere. Victoria
obţinută de Mircea a avut drept consecinţe consolidarea
neatârnării Ţării Româneşti şi organizarea primei coaliţii
continentale antiotomane iniţiate de regele Ungariei, cu participarea
cavalerilor occidentali şi a lui Mircea cel Bătrân.
 Fidel cauzei creştine, Mircea a participat la cruciada europeană
antiotomană. În ciuda înfrângerii oştilor creştine la Nicopole, în
sept. 1396, el reuşeşte în cursul anului următor să-şi restaureze
puterea în Ţara Românească, fiind înlăturat Vlad Uzurpatorul, un
pretendent la domnie sprijinit de turci.
Înfrângerea catastrofală a lui Baiazid la Ankara (1402)
de către Timur Lenk a deschis epoca marilor iniţiative ale lui
Mircea în raport cu Imperiul Otoman, aflat în plină criză ca urmare
a luptelor politice dintre pretendenţii la tron. Ţelul principal al
iniţiativelor politice şi militare ale domnului român a fost să
împiedice creşterea puterii otomane.
Mircea cel Bătrân a încercat să îndepărteze primejdia otomană
de Ţara Românească sprijinind, în cooperare cu alte puteri, diverşii
pretendenţi la succesiunea lui Baiazid. In anul 1409, perspectiva
consolidării imperiului de către Soliman îl determină pe Mircea să-
1 sprijine pe Musa, un alt fiu al lui Baiazid. Cu ajutor de la Mircea şi
de la Ştefan Lazarevici, despotul Serbiei, Musa reuşeşte să preia
conducerea părţii europene a Imperiului Otoman în 1411.
Domnia lui Musa (1411-1413) marca apogeul politic şi diplomatic al lui
Mircea cel Bătrân. Raporturile speciale cu sultanul Musa pot explica
stăpânirea de către Mircea a unui teritoriu destul de mare la sud de
Dunăre, după cum reiese din titlul său: „... domn a toată ţara
Ungrovlahiei şi a părţilor de peste munţi, încă şi spre părţile tătăreşti şi
herţeg (duce) al Amlaşului şi Făgăraşului şi domn al Banatului
Severinului şi de amândouă părţile peste toată Podunavia
(Dobrogea), încă până la Marea cea Mare şi singur stăpânitor al
cetăţii Dârstor (Silistra)”. Spre marea neşansă a voievodului român,
Musa a fost înlăturat de fratele său mai mic, sultanul Mahomed I (1413-
1421), care a readus sub o singură stăpânire partea asiatică şi cea
europeană a Imperiului Otoman.
În anul 1416 Mircea cel Bătrân intervine pentru a doua oară în
sprijinul unui pretendent la succesiunea lui Baiazid, anume
Mustafa, dar şi acesta este înfrânt de Mahomed I. Reacţia
sultanului nu întârzie şi, la începutul anului 1417, o armată
otomană, condusă chiar de sultan invadează Ţara Românească,
anexează Dobrogea şi impune domnului român plata unui tribut.
Tot acum turcii ocupă cetăţile Giurgiu şi Turnu, de unde
puteau să lanseze mai uşor atacuri în interiorul ţării. După aceste
evenimente sultanul Mahomed I a încheiat pace cu Mircea cel
Bătrân, prin care se garanta menţinerea autonomiei Ţării şi a
credinţei locuitorilor săi. Diplomaţia domnului român a făcut din
Ţara Românească un factor politic important în sud-estul Europei,
vecinii căutându-i alianţa împotriva Imperiului Otoman.
Ştefan cel Mare (1457-1504)

        Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de

Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. La începutul domniei pe primul plan al
preocupărilor domnului s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia.
Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie împotriva
tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a
politicii externe a ţării. Din 1448 Ungaria şi-a asigurat controlul direct
asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două decenii o garnizoană
ungară. În aprilie 1459 Ştefan a încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-
lea al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel
angajamentele anterioare faţă de Ungaria.
 In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed
al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, împotriva lui Vlad Ţepeş,
Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în
1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul Moldovei reuşeşte să
aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale
Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a restabili situaţia, Matei Corvin,
regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului
1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la Baia.
 In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea
domnului Moldovei s-a încadrat într-un efort mai larg de îngrădire a
expansiunii otomane la care mai participau, din 1463, Veneţia, hanul
turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova din luptă,
Mahomed al Il-lea a organizat o mare expediţie la începutul anului
1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei. Armata
otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea
Bârladului, la sud de Vaslui şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a trimis
o scrisoare capetelor încoronate creştine din Europa pentru a cere
sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar scrisori
de încurajare nu şi sprijin concret.
In vara anului 1475 turcii au cucerit cetăţile genoveze de pe
litoralul nordic al Mării Negre (Caffa şi Mangop), iar Hanatul tătar al
Crimeii a devenit vasalul sultanului, Moldova fiind prinsă astfel în
cleştele coaliţiei turco-tătare. In aceste împrejurări grele, Ştefan cel
Mare a încheiat o alianţă cu regele Ungariei, Matei Corvin, în iulie 1475.
 Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut
Dunărea în iunie 1476 şi a înaintat spre Suceava, pe valea Siretului. La 25
iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria de la Războieni (Valea
Albă) unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei ostăşeşti a ţării, dar
rezistenţa îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a împiedicat pe sultan să tragă
beneficii politice din victoria sa. In august 1476 sultanul a dat semnalul
retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat astfel printr-
un eşec.
   Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea,
profitând de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu
Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva lui Ştefan, în
1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea acestora
turcii controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc.
Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu sprijinul Poloniei
acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a
încheiat însă pacea cu turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea
cu Poarta, reluând plata tributului. 
        Marea expediţie polonă, al cărei ţel proclamat era recuperarea
Chiliei şi Cetăţii Albe dar, de fapt, urmărea instalarea unui prinţ
polonez pe tronul Moldovei, s-a soldat cu un eşec. Armata polonă a
fost surprinsă şi nimicită la Codrii Cosminului (octombrie
1497)
   La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi
respectată, care şi-a păstrat propria organizare şi a fost stavilă în calea
expansiunii otomane. 
        In secolul al XV-lea Moldova şi Ţara Românească au fost silite să
accepte plata tributului şi să se resemneze cu pierderea cetăţilor dunărene
şi pontice (Turnu, Giurgiu, Chilia şi Cetatea Alba). In schimbul acestor
renunţări, Imperiul Otoman a recunoscut autonomia celor două ţări, statut
înscris în convenţii numite capitulaţii
Diplomaţie şi conflict în secolele XVI - XVII

Secolul al XVI-lea prezintă în cele trei principate române o

complexitate de structuri de civilizaţie care lasă să se întrevadă zorii
lumii moderne pe un fond social încă puternic feudal. In acest timp
istoria europeană a înregistrat efectele marilor descoperiri geografice
şi ale expansiunii pe alte continente. A fost un secol al Renaşterii şi
Umanismului, al apariţiei tiparului, al Reformei, Contrareformei şi
Reformei catolice, cu efecte pozitive asupra societăţii. Noua dinamica
continentală a cuprins în sfera ei şi Ţările Române, care înregistrează
influenţe determinate de civilizaţia modernă. Ele sunt antrenate în
vârtejul confruntărilor politice dintre puterile competitoare: Imperiul
Habsburgic, Imperiul Otoman şi Polonia, în care se reflectă şi
rivalităţi general europene. Izolarea faţă de Europa Occidentală se
accentuează odată cu mutarea căilor comerciale din Mediterana în
Atlantic, ca urmare a marilor descoperiri geografice.
 Imperiul Otoman a atins în această
perioadă maxima expansiune, în timpul
sultanului Soliman Magnificul (1520-
1566). In 1541 partea centrală şi sudică a
Ungariei au devenit paşalâc otoman,
nordul şi vestul Ungariei au intrat sub
administrate habsburgică, iar Transilvania
a fost organizată ca principat autonom sub
suzeranitatea otomană. Imperiul habsburgic, după ce încercase
Polonia se afla într-o perioada de fără succes să-i alunge pe otomani din
criză politică, datorită stingerii Ungaria cu forţe proprii, caută noi aliaţi.
dinastiei Jagiellonilor (1572). Ea se De aceea, în anii 1590 - 1592 iniţiază o
apropie de Imperiul Otoman şi alianţă antiotomană numită Liga Sfântă, la
revine la politica pontică, care au participat Statul Papal, Spania,
redeschizând rivalitatea medievală Austria şi ducatele italiene Toscana,
din această zonă, numai că locul Mantova şi Ferrara.
Ungariei este asumat, în noile
împrejurări, de Habsburgi.
Secolul al XVII-lea - începutul secolului al XVIII-lea

        A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european.

Ca urmare a afirmării Rusiei, teritoriul românesc a intrat în zona de
influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia, Imperiul
Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai
importantă activitate, s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile
Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Şerban Cantacuzino şi
Constantin Brâncoveanu
   În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin
participarea la Războiul de 30 de ani (1618-1648), Ţara Românească şi
Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui
Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol
de politică defensivă, care urmează sultanului Soliman Magnificul, turcii
au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale secolului
al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la
Viena a avut consecinţe deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a
consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei şi
Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.
Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara
Românească marchează încercarea de recâştigare a independenţei
prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o
delegaţie solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea
domnului schimbă însă din nou termenii problemei, lăsând noii
domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte
posibilităţi de tratative în avantajul ţării.
În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi
Moldova, aflate la interferenţa de interese ale marilor puteri, şi-
au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană,
având ca principii directoare: independenţa politică, integritatea
teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii
dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin
Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea unui război
antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra
turcilor presiunea austriecilor a sporit, astfel că domnul Ţării
Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia.
 Aparţinând marii boierimi, înrudit cu
Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a
desfăşurat împreună cu ei şi în final împotriva
lor, o politică de echilibru într-o vreme de
transformări politice internaţionale. El a
încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la
eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile
puteri şi cu deosebire politica expansionistă
austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către
austrieci.
În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu
ţarul Petru I şi participă la războiul ruso-turc care se încheie cu
victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în
Rusia. Timp de peste un secol Ţările Române vor fi conduse de
domnitori străini (fanarioţi).
 Bibliografie

Istoria Romanilor – Sinteze si Texte

Manual Istorie clasa a XII a autor: Magda Stan
Www.Google.ro