Regimul comunist

Raluca Babiș
10C
Începutul
• Comunismul s-a conturat în secolul al XIX-lea, Karl Marx fiind
cel care a pus bazele acestei ideologiei. Karl Marx și Friedrich
Engels au scris „Manifestul Partidului Comunist” care expune o
nouă concepţie despre lume. Comunismul promovează lupta
de clasă şi rolul istoric revoluţionar al proletariatului. Lucrările
lui Karl Marx au reprezentat pentru lumea comunistă primele
manuale de „Istorie a comunismului”. Principiile enunțate de
Marx au stat la baza gândirii socialiste din Rusia. A urmat Lenin
care a participat intens la extinderea mişcării revoluţionare de
stânga.
Revoluția Rusă
• Revoluția rusă a fost o serie de evenimente care au condus în
februarie 1917 la răsturnarea spontană a regimului țarist din 
Rusia, și apoi, în luna octombrie a aceluiași an, la preluarea
puterii de către bolșevici și instalarea unui regim leninist („
comunist”). Aceasta din urmă a condus la un 
război civil foarte violent, în care bolșevicilor li se opunea 
Armata Albă(d) și o varietate de alți adversari (Mahnovșcina, 
Armata Verde etc.). Conflictul a fost însoțit de o prăbușire a
economiei ruse, care începuse în timpul războiului, și cu o 
foamete soldată cu deosebit de mulți morți(d): el s-a terminat
cu victoria bolșevicilor, și cu comasarea, sub egida URSS, a
majorității teritoriilor fostului imperiu. Revoluția din Rusia a
dat naștere și comunismului în sensul contemporan al
termenului.
Revoluția din Februarie
• Înfrângerile succesive ale Rusiei în Primul Război Mondial au fost una din cauzele Revoluției din Februarie. La intrarea
în război, toată societatea a susținut această participare, cu excepția Partidului Social Democrat al Muncii (PSDMR),
singura grupare social-democrată din Europa, alături de Partidul Socialist Sârb, care a refuzat să voteze creditele
pentru război, dar care anunța totuși că nu va încerca să saboteze efortul de război. De la începutul conflictului pe 
Frontul de Est, după câteva succese inițiale, armata s-a confruntat cu pierderi grele (mai ales în Prusia Orientală);
uzinele nu erau suficient de productive, rețeaua feroviară era imperfectă, aprovizionarea cu arme și alimente a
armatei era jalnică. În rândul trupelor, pierderile umane au bătut toate recordurile (1.700.000 de morți și 5.950.000
de răniți), și au izbucnit răzvrătirile, moralul soldaților ajunsese la un minim. Aceștia suportau din ce în ce mai greu
incompetența ofițerilor lor (se cunosc cazuri în care unele unități erau trimise în luptă cu gloanțe de calibru diferit față
de cel al armelor), intimidările și pedepsele corporale utilizate în armată.
• Luna februarie 1917 a adunat toate caracteristicile pentru izbucnirea unei revolte populare: iarna grea, penuria de
alimente, oboseala de război. Totul a început atunci cu grevele spontane, de la începutul lunii februarie, ale
muncitorilor din fabricile din capitala Petrograd (noul nume pe care l-a luat orașul Sankt Petersburg după începutul
conflictului). La 23 februarie/8 martie 1917 de Ziua Internațională a Femeii, femeile din Petrograd au demonstrat
pentru a cere pâine. Acțiunea lor era susținută de forța de muncă din industrie, care și-a găsit aici un motiv de a
prelungi greva. Această primă zi, în ciuda câtorva confruntări cu forțele de ordine, nu a făcut nicio victimă.
• Foametea era în plină expansiune și mărfurile s-au rărit. Economia Rusiei, care înainte de război cunoștea rata de
creștere cea mai mare din Europa,a fost izolată de piața europeană. Camera inferioară a Parlamentului Rus (Duma),
formată din partide politice liberale și progresiste, l-a avertizat pe țarul Nicolae al II-lea împotriva acestor amenințări
pentru stabilitatea atât a Rusiei, cât și a regimului, și l-a sfătuit să formeze un nou guvern constituțional. Dar țarul a
ignorat opinia Dumei de Stat. Izolat într-un tren special pe front, el și-a pierdut orice contact cu realitatea și cu
direcția țării. Lipsa de popularitate a soției sale, de origine germană, a agravat discreditarea regimului, fapt confirmat
în decembrie 1916 de asasinarea de către un tânăr nobil a sfătuitorului ocult al țarinei, Rasputin.
Revoluția din Octombrie
(bolșevică)
• Evenimentul istoric cunoscut ca Revoluția din Octombrie sau Revoluția bolșevică, a fost lovitura de stat prin care
bolșevicii au preluat puterea cu forța de la guvernul lui Kerenski, și care a inaugurat a doua fază a 
Revoluției Ruse din 1917. Lovitura de stat a fost organizată de bolșevici sub conducerea lui Vladimir Ilici Lenin și
este considerată a fi prima revoluție comunistă din secolul al XX-lea (deși, strict cronologic vorbind, este a doua, ea
având loc după revoluția bolșevică reușită de la Tallin, prin care bolșevicii estoni conduși de Jaan Anvelt capturează
puterea cu două zile înaintea revoluției bolșevicilor ruși la Petrograd, social-democrații radicali estonieni pierzând-
o mai târziu, datorită invaziei armatelor kaiserului), revoluție bazată pe ideile lui Karl Marx. Cele mai importante
activități revoluționare au fost controlate de Comitetul Militar Revoluționar al Sovietului din Petrograd.
• Inițial, evenimentul era numit Revolta din octombrie sau Revolta de pe 25, așa cum apare în prima ediție a
operelor complete ale lui Lenin. Proeminența evenimentului a fost scoasă în evidență mai târziu.
• Numele oficial al evenimentului în Uniunea Sovietică, începând cu a zecea aniversare din 1927, a fost Marea
Revoluție Socialistă din Octombrie. Azi, denumirea de Revoluția din Octombrie este folosită în mod curent, deși
istoriografia rusă modernă contestă caracterul de revoluție populară a loviturii de stat, iar expresia Marea
Revoluție Socialistă din Octombrie (M.R.S.O.) este folosită de partidele comuniste și troțkiste, bunăoară de 
comuniștii ruși.
• O cauză fundamentală a revoluției bolșevice este refuzul guvernelor provizorii de a încheia pacea (care a fost
prima cerere afișată pe pancartele revoluției din februarie),asta cu atât mai mult după eșecul total al ofensivei din
16 iunie,ordonată de guvernul provizoriu (și care s-a soldat cu aproape jumătate de milion de soldați ruși omorâți
fără nici un câștig) și a concentra eforturile administrative pentru corijarea gravelor dezechilibre sociale (țăranii,
care reprezentau majoritatea absolută a populației voiau reformă agrară cu împroprietărire, în timp ce muncitorii
orașelor, și ei țărani la origine, voiau schimbarea relațiilor umilitoare dintre patronat și forța de muncă) .
Revoluția din Germania (1918-
1919)
• Revoluția Germană, (cunoscută și ca Revoluția din Noiembrie), este denumirea generică a unei serii de evenimente care
s-au petrecut în 1918-1919, culminând cu răsturnarea Kaiserului și instaurarea republicii democratice. La fel ca și în cazul 
Rusiei, revoluția nu a fost condusă de un partid politic, iar consiliile muncitorilor și soldaților, similare cu sovietele rusești,
au pus mâna pe putere în toată țara. Evenimentele din acea perioadă continuă să polarizeze chiar și în zilele noastre 
Stânga, unul dintre motive fiind utilizarea de către guvernul social-democrat a unităților paramilitare Freikorps ale Dreptei
 împotriva rebeliunii spartachiste de extrema stângă.
• Ca și Revoluția Rusă, Revoluția Germană a apărut ca o consecință a situației dezastruoase a țării de la sfârșitul 
primului război mondial. Înfrângerea armatei de sub comanda supremă a lui Erich Ludendorff a declanșat o criză politică.
Puterea a fost preluată de liberalul Max von Baden. Deși cel mai important partid al muncitorilor, 
Partidul Social-Democrat (PSDG), participa la guvernare, acest lucru nu a putut împiedica rebeliunea.
• Revolta a început în Kiel, pe 4 noiembrie 1918, când 40.000 de marinari și soldați din infanteria marină au preluat puterea
în port în urma dezvăluirii unor planuri ale Statului Major al Marinei de executare a unui atac împotriva marinei britanice,
în condițiile în care era evident că războiul era pierdut. Începând cu 8 noiembrie, Sfaturile (Sovietele) Muncitorilor și
Soldaților au cucerit puterea în cea mai mare parte a Germaniei de vest, ceea ce a dus la formarea așa
numitei Räterepublik (Republica Sfaturilor (Sovietelor) ). Kaiserul a fost forțat să abdice pe 9 noiembrie, astfel sfârșindu-
se monarhia germană. Partidul Social Democrat a fost propulsat la conducerea noii republici alături de aliatul mult mai
radical, Partidul Social Democrat Independent din Germania (PSDIG).
• Alianța celor două partide s-a dezintegrat până la sfârșitul lunii decembrie 1918, când PSDIG a părăsit guvernul în semn
de protest față de ceea ce ei considerau a fi compromisurile cu status quoul capitalist. Mai mult, o a doua mișcare
revoluționară condusă de comuniștii din Liga Spartachistă a izbucnit în ianuarie 1919. Pentru a îi contracara pe comuniști,
liderul social-democrat Friedrich Ebert a însărcinat milițiile naționaliste Freikorps să înăbușe revoluția. Cele mai faimoase
victime ale operațiunilor contrarevoluționare au fost liderii spartachiști Karl Liebknecht și Rosa Luxemburg, care au fost
asasinați pe 15 ianuarie 1919. Până în mai 1919, stânga revoluționară fusese înfrântă.
• Revoluția Germană a dus la instaurarea Republicii de la Weimar, o democrație parlamentară care a fost zguduită de
instabilitate și polarizare, și care a fost lovită de o serie de crize sociale, care au dus la dispariția ei în 1933, când 
național-socialiștii conduși de Adolf Hitler au cucerit puterea.
Războiul Civil Chinez
• Războiul Civil Chinez sau Războiul civil naționalist-comunist a avut loc între anii 1927–
1936 și 1946–1950, reprezentând un conflict ideologic între Kuomintang (KMT sau
Partidul Naționalist Chinez, sprijinit de Occident) și Partidul Comunist Chinez (PCC,
sprijinit de URSS). Războiul a început în aprilie 1927, în timpul Expediției Nordice. În 
istoriografia comunistă, conflictul poartă și numele de Războiul de eliberare.
• Războiul a fost purtat intermitent până la al doilea război chino-japonez, când cele
două tabere opuse au format un front unit împotriva Imperiului Japonez. Invazia
japoneză a Chinei răsăritene a fost o acțiune oportunistă, făcută posibilă de problemele
interne ale Chinei. În cele din urmă, Japonia a capitulat în 1945, ducând la încheierea
celui de-al Doilea Război Mondial, iar războiul civil chinez a reînceput în 1946. După
încă patru ani de confruntări violente, armata naționalistă, decimată și cu popularitatea
în declin, se retrage de pe China continentală, dar reține controlul asupra insulelor 
Taiwan, Penghu, Kinmen și Matsu, precum și a câtorva insule fujiene. Între timp, în
China continentală, Mao Zedong proclamă Republica Populară Chineză. Din acel
moment, ostilitățile au încetat, însă lipsa unui armistițiu sau a unui tratat de pace a
generat controverse legate de relațiile dintre cele două state. În ziua de azi, cele două
țări au legături economice strânse, deși discuții la nivel înalt între șefii de stat încă nu
au avut loc. În 1991, Republica Chineză a declarat războiul ca fiind încheiat.
Al Doilea Război Chino-
Japonez
• Al Doilea Război Chino-Japonez (7 iulie 1937 – 9 septembrie 1945) a fost un conflict major între Republica China
 și Imperiul Japonez în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Deși cele două țări se luptau cu intermitență încă
din 1931, un război în adevăratul înțeles al cuvântului a început doar în 1937 și s-a încheiat cu capitularea Japoniei
din 1945. Acest război a fost un rezultat al unei politici imperialiste de mai multe decenii a Japoniei, prin care s-a
încercat dominarea politică și militară a Chinei și câștigarea controlului asupra vastelor resurse de materii prime
ale țării. În același timp, valul crescut al naționalismului și dorința de autodeterminare a chinezilor au făcut
războiul de rezistență de neevitat. Mai înainte de 1937, cele două națiuni s-au confruntat în "incidente" locale,
fiecare dintre cele două părți având numeroase motive să nu declanșeze un război pe scară mare. Invadarea 
Manciuriei de către japonezi, cunoscută și ca "Incidentul Mukden", a avut loc în 1931. Ultimul dintre aceste
incidente a fost "Incidentul de la podul Marco Polo" din 1937, care a fost de altfel considerat momentul oficial de
începere a războiului total dintre cele două țări. Din 1937 până în 1941, China a luptat singură împotriva Japoniei.
După atacul de la Pearl Harbor, al doilea război chino-japonez a devenit parte a celui de-al doilea război mondial,
iar China s-a bucurat de sprijinul Aliaților.
Motivele declanșării războiului
• Pentru a înțelege complexitatea implicării Japoniei în China, ca și a implicării ulterioare a Uniunii Sovietice, a Regatului Unit și a
Statelor Unite în războiul chino-japonez, este foarte important să înțelegem interesele subterane ale diferitelor părți care s-au
implicat în conflict.
• Japonia: Motivele Japoniei erau clare: obținerea prosperității Imperiului prin exploatarea bogățiilor Chinei. Japonezii nu aveau
interesul să conducă direct China, ci mai degrabă să distrugă guvernul central chinez și să creeze guverne marionetă care să
răspundă fără comentarii pretențiilor nipone. Trebuind să facă față unor restricții comerciale tot mai mari în relație cu puterile
occidentale, japonezii au crescut nivelul implicării lor în China. Japonia avea nevoie să controleze importante resurse naturale,
precum erau cele din Malaiezia, Indonezia și Filipine, care erau în acea vreme controlate de Anglia sau de Franța. Toate aceste
obiective economice aveau să ducă la implicarea Japoniei în luptele celui de-al doilea război mondial.
• China (Nationalistă): China Naționalistă avea mai multe obiective: să reziste agresiunii japoneze, să reunifice China sub
autoritatea unui guvern central, să crească rolul țării pe plan extern, să înfrângă mișcarea comunistă și să transforme țara într-o
putere regională.
• Comuniștii chinezi: Comuniștii chinezi au evitat luptele pe scară mare cu japonezii, în același timp implicându-se în activitatea
politică și în lupte de guerilă în zonele ocupate de niponi, pentru a-și extinde baza de masă. Motivul principal pentru care
comuniștii au încercat să evite conflictele de amploare cu japonezii a fost dorința lor de a se prezenta la sfârșitul războiului mai
puternici decât adversarii lor politici – naționaliștii.
• Uniunea Sovietică: URSS avea interesul să nu intervină în conflictul chino-japonez pentru a avea mâinile libere în conflictul din
Rusia Europeană cu Germania Nazistă. O asemenea atitudine ar fi permis Uniunii Sovietice să mențină efective reduse în Siberia,
ar fi direcționat principalele unități militare și resurse materiale spre Europa și, în plus, ar fi ajutat cauza chinezilor comuniști,
care ar fi putut mai ușor prelua puterea în țară, ceea ce ar fi dus la crearea unei zone tampon între URSS și Japonia.
• Statele Unite: Statele Unite a dus până la atacul de la Pearl Harbor o politică izolaționistă și multă vreme nu s-au arătat
interesate să provoace direct Japonia. În același timp, SUA a ajutat China, permițând voluntarilor să participe la război și
instituind un embargou al oțelului și petrolului. După atacul de la Pearl Harbor, în scopul înfrângerii japonezilor pe frontul din
Pacific, în condițiile în care SUA erau implicate și pe frontul european și obiectivul principal al Aliaților era înfrângerea naziștilor,
americanii au adoptat o politică a cuceririi insulelor de pe cale de apropiere de insulele nipone. SUA au început să cucerească
baze aeriene care le-ar fi permis efectuarea de raiduri aeriene asupra Japoniei și le-ar fi asigurat baze de pornire pentru o
eventuală debarcare. După capitularea Germaniei, războiul din Pacific trebuia încheiat cu cât mai puține pierderi de vieți
omenești. Președintele Franklin D. Roosevelt a dorit să ajute China, asigurându-și astfel un aliat democrat și o sursă de stabilitate
postbelică în Asia Răsăriteană.
Invadarea Chinei
• Cei mai mulți istorici consideră că incidentul care poate fi începutul celui de-al doilea război chino-japonez este 
bătălia de la podul Lugou (Incidentul de la podul Marco Polo) de pe 7 iulie 1937. Unii dintre istoricii chinezi consideră că
războiul a început odată cu declanșarea incidentului Mukden de pe 18 septembrie 1931. După incidentul Mukden, armata
japoneză a ocupat Manciuria și a stabilit aici un guvern-marionetă al statului Manciukuo (18 februarie 1932). Japonia a făcut
presiuni asupra Chinei pentru recunoașterea independenței noului stat Manciukuo.
• După Incidentul de la podul Marco Polo din 1937, japonezii au ocupat Shanghaiul, Nanjingul și Shanxiul de sud într-o campanie
militară în care au fost implicați peste 350.000 de soldați japonezi. Istoricii au apreciat că în timpul masacrului din Nanking au
fost uciși peste 300.000 de civili chinezi, după victoria japoneză greu obținută în Bătălia de la Nanjing (13 decembrie 1937).
Unii istorici japonezi neagă existență acestui masacru. În ani care au urmat, forțele aeriene japoneze au lansat raiduri aeriene
asupra tuturor marilor orașe chinezești, provocând numeroase victime omenești și daune materiale uriașe.
• Incidentul de la podul Marco Polo nu a marcat numai începutul unui război nedeclarat dintre China și Japonia, dar a grăbit și
crearea celui de-al doilea Front Unit din China dintre Kuomintang și Partidul Comunist Chinez (PCC). Antagonismele dintre cele
două mișcări politice erau evidente, alianța lor militară fiind parafată practic cu pistolul la tâmplă, când Chiang Kai-shek a fost
răpit la Xi'an și a fost forțat să accepte alianța cu Partidul Comunist. Această alianță neobișnuită a început să se destrame la
sfârșitul anului 1938, în ciuda victoriilor neîntrerupte ale japonezilor din nordul Chinei, din regiunile de coastă și din valea
râului Yangtze. După 1940, conflictul dintre naționaliști și comuniști a devenit acut în regiunile din afara sferei de control a
japonezilor, culminând cu incidentul noii Armate a 4-a. Comuniștii au reușit să-și extindă influența în orice teritoriu în care
condițiile locale le permitea acest lucru, prin efectuarea de reforme administrative, ale proprietății agricole și ale taxelor și
impozitelor, toate favorizând țăranii, dar și prin înființarea de organizații locale de partid, în vreme de naționaliștii încercau să
stăvilească influența comuniștilor și să lupte în același timp și cu japonezii.
Efectivele armatelor implicate
în război
• Armata Națională Revoluționară a cumulat de-a lungul existenței sale aproximativ 4.300.000 de soldați ai
armatei regulate, împărțiți în 370 de divizii standard, 46 de divizii noi, 12 divizii de cavalerie, 8 divizii noi
de cavaleri, 66 de divizii teporare și 13 divizii de rezerve. De-a lungul timpului, mai multe divizii au fost
contopite, iar multe dintre ele nu au fost active tot timpul. Numărul de divizii active de la începutul
războiului din 1937 a fost de 170. O divizie a Armatei Naționale Revoluționare avea în medie între 4.000 și
5.000 de soldați. O armată chineză avea un efectiv apropiat de cel al uneia nipone, dar era mult mai slab
dotată la capitolul artilerie, arme grele și mijloace mecanizate de transport. Slaba dotare materială a
chinezilor făcea ca puterea de foc a unei divizii japoneze să fie egalată de puterea de foc a trei-patru
armate chineze. Datorită acestor probleme de dotare, artileria și armele grele disponibile erau repartizate
de obicei brigăzilor specializate, nu diviziilor, ceea ce crea mari probleme comandanților chinezi, datorită
problemelor de coordonare. Puterea relativă de luptă a diviziilor chineze era mai scăzută decât a
japonezilor, dacă se iau în considerație și alte aspecte precum spionajul militar, logistica, comunicațiile și
serviciile medicale.
• Armata Națională Revoluționară (ANR) poate fi împărțită în două mari grupări. Prima este așa-numita
grupare dixi ( 嫡系 , "origine directă"), care cuprindea diviziile instruite de Academia Militară Whampoa
 loiale lui Chiang Kai-shek. Acestea puteau fi considerate Armata Centrală a ANR. A doua grupare era
cunoscută și ca zapai ( 雜牌 , "unitățile amestecate") și era compusă din diviziile conduse de comandanți
care nu absolviseră Academia Whampoa, fiind cunoscută ca o Armată Regională sau Provincială. În ciuda
apartenențe ambelor grupări la Armata Națională Revoluționară, ele se distingeau prin gradul de loialitate
față de guvernul central al lui Chiang Kai-shek. Mulți foști seniori ai războiului și militariști regionali au fost
încorporați în ANR sub steagul Kuomintangului, dar ei și-au păstrat în realitate în cea mai mare parte
independența față de guvernul central. Ei controlau de asemenea o bună parte a efectivelor armatei
chineze.
Efectele armatelor implicate în
război
• Armata Imperială Japoneză avea efective de aproximativ 2.000.000 de oameni. În China,
japonezii deplasaseră mai mulți soldați decât oriunde altundeva pe 
teatrul de război din Pacific. Efectivele diviziilor variau între 10.000 și 20.000 de soldați. În
momentul atacului de la Pearl Harbor , Armata Imperială avea 51 de divizii, (dintre care 35
erau în China), și 39 de brigăzi independente, (dintre care 38 erau în China).
• Armata colaboraționistă chineză avea în 1938 cam 78.000 de oameni și își crescuse efectivele
la 145.000 de soldați în 1940. În perioada 1942-1943, efectivele lor au crescut spectaculos la
aproximativ 1.186.000 de soldați. Există chiar estimări care ridică efectivele colaboraționiștilor
la aproximativ 2 milioane de luptători, ceea ce ar fi un caz neobișnuit în al doilea război
mondial, efectivele colaboraționiștilor depășind numeric pe cele ale invadatorilor. În
momentul de maximă putere, pe front luptau cam 900.000 de soldați colaboraționiști.
Aproape toate aceste trupe se aflau sub comanda guvernelor marionetă, precum erau cele
din Manciukuo, Guvernul provizoriu al Republicii China (Beijing), 
Guvernul reformat al Republicii China (Nanjing) sau Guvernul Wang Jingwei (Nanjing). Trupele
colaboraționiste erau destinate în principal apărării diferitelor garnizoane sau asigurării
serviciilor logistice pentru niponi în regiunile aflate sub controlul guvernelor marionetă din
teritoriile ocupate. Aceste trupe erau rareori trimise pe front datorită moralului scăzut care le
caracteriza cât și neîcrederii cu care le priveau japonezii. Dacă au fost totuși folosite în lupte,
au fost implicate în hărțuieli împotriva trupelor Kuomintangului sau celor ale Partidului
Comunist Chinez, rezultatele fiind extrem de slabe.
Urmări
• Pe la mijlocul anului 1945, ambele tabere se așteptau ca războiul să mai continue cel puțin un an. Pe 6 august 1945, un bombardier B-29 a
lansat prima bombă nucleară asupra Hiroshimei. Americanii încercau astfel să-i forțeze pe japonezi să capituleze. Pe 8 august, sovieticii au
lansat Operațiunea Furtună de august. După ce URSS a denunțat pactul de neagresiune cu Japonia, i-a atacat în forță pe niponi în 
Manciuria, în conformitate cu angajamentele luate de Stalin la Conferința de la Yalta, și anume să atace Japonia la trei luni după
înfrângerea Germaniei Naziste în Europa. Atacul sovietic a fost executat de trei corpuri de armate. În mai puțin de două săptămâni, 
Armata din Kwantung cu peste un milion de soldați a fost distrusă de sovietici. Trei zile mai târziu, o nouă bombă nucleară a fost lansată
de americani asupra orașului Nagasaki. Japonia a capitulat pe 15 august 1945. Trupele japoneze din China au capitulat în mod oficial pe 
9 septembrie 1945. În conformitate cu prevederile înțelegerilor de la Cairo din 1943, Maniciuria, Taiwanul și Insulele Pescadores au fost
retrocedate Chinei, dar Insulele Ryukyu au rămas în posesiunea Japoniei.
• În 1945, China termina în mod oficial războiul ca o mare putere militară, dar era de fapt o națiune cu o economie distrusă și în pragul
declanșării războiului civil. Economia era sleită de nevoile militare ale unui război lung și costisitor, de luptele interne, inflația explosivă,
speculă și de corupția naționaliștilor. La sfârșitul războiului s-a declanșat foametea, întinse terenuri agricole fiind distruse de anii de lupte.
Milioane de chinezi aveau casele distruse de lupte sau de acțiunile tacticilor pământului pârjolit. Situația a fost complicată de prevederile
Conferinței de la Yalta din februarie 1945, care au adus trupele sovietice în Manciuria. Deși chinezii nu au fost prezenți la discuțiile de la
Yalta, ei au fost totuși consultați în toate problemele care îi priveau. Chinezii au fost de acord ca sovieticii să atace în Manciuria,
considerându-se că URSS-ul va avea relații doar cu guvernul naționalist. După război, cum înțelegerile de la Yalta prevedea că Manciuria
intra în sfera de influență sovietică, sovieticii au demontat și transportat în țară mai mult de jumate din echipamentele industriale lăsate
aici de japonezi. Prezența sovieticilor în China de nord-est le-a permis comuniștilor locali să se întărească cu echipamentul militar rămas
de la japonezii care se predaseră. Problemele reabilitării zonelor care fuseseră ocupate de japonezi și reconstruirii unei națiuni răvășite de
un război prelungit păreau imposibil de rezolvat.
• La sfârșitul războiului, armata naționalistă era slăbită, iar politica guvernului central se dovedea foarte nepopulară. În același timp,
războiul îi întărise pe comuniști, atât din punct de vedere militar cât și din punct de vedere al popularității. În toate "regiunile eliberate", 
Mao Zedong s-a arătat capabil să adapteze marxism-leninismul la condițiile locale. El și-a îndemnat cadrele de conducere să conducă din
mijlocul maselor, trăind și muncind cu oamenii de rând, mâncând aceeași mâncare și încercând să împărtășească aceleași griji. Atunci
când astfel de măsuri au dat greș, au fost folosite măsuri coercitive mai dure, îndoctrinarea și ostracizarea "dușmanilor poporului". 
Armata Populară de Eliberare (Armata Roșie) își crease o imagine de apărător al intereselor celor mulți. Cadrele Partidului Comunist
Chinez fuseseră împărțite în "roșii" (care lucrau în zonele eliberate) și „albe" (activiști care au lucrat în zonele ocupate de japonezi).
Această împărțire avea să devină în timp o sursă de fracționism în rândurile partidului. De-a lungul timpului, armata comunistă s-a adaptat
din mers la schimbările din timpul războiului, devenind a forță de luptă experimentată. Mao a început pregătirile pentru transformarea
întregii Chine pe principii noi comuniste. Printr-o muncă intensă organizatorică și de propagandă, comuniștii și-au mărit efectivele de la
100.000 de mebri în 1937 la 1,2 milioane în 1945. În urma războiului civil, care a izbucnit aproape imediat după înfrângerea Japoniei,
Partidul Comunist Chinez a câștigat controlul asupra Chinei continentale, în vreme ce forțele naționaliste s-au văzut nevoite să se retragă
pe insula Taiwan.
Războiul din Coreea
• Războiul coreean (coreeană  한국 전쟁 , 6.25 전쟁 ) este catalogat de unii specialiști
ca făcând parte din Războiul Rece și se referă la conflictul militar dintre 
Republica Populară Democrată Coreeană și Republica Coreea (25 iunie 1950 - 27 iulie
1953), care a antrenat și alte state (SUA, R.P. Chineză).
• A fost un conflict militar între Republica Coreea (cunoscută cu precădere drept 
Coreea de Sud) și Republica Populară Democrată Coreeană (respectiv Coreea de Nord
). Coreea de Sud a avut drept aliați Națiunile Unite, iar Coreea de Nord a fost sprijinită
de Republica Populară Chineză, cu ajutor militar din partea Uniunii Sovietice.
• Războiul a început la data de 25 iunie 1950, iar finalul războiului a coincis cu
semnarea unui armistițiu la data de 27 iulie 1953. Războiul a pornit din cauza
delimitării fizice a Coreei printr-un acord al Aliaților victorioși în Războiul Pacificului.
Peninsula Coreea a aparținut Japoniei din anul 1910 până la finele celui de-
al Doilea Război Mondial. În 1945, în urma capitulării Japoniei, administrația
americană a împărțit peninsula de-a lungul paralelei 38, trupele americane ocupând
partea de sud, iar cele sovietice partea de nord.
Desfășurarea conflictului
• În toiul încercării de a uni pe cale democratică peninsula Coreea într-un singur stat, la 25 iunie 1950, Coreea de
Nord a invadat Coreea de Sud, trecând paralela 38, granița stabilită de comun acord de SUA și URSS în timpul celui 
de-al Doilea Război Mondial. Statele Unite ale Americii, împreună cu trupele ONU de menținere a păcii, au
intervenit pentru Coreea de Sud. Cu un sprijin militar de 12 miliarde de dolari votat de Congresul American,
președintele Truman i-a ordonat generalului Douglas MacArthur, care staționa cu trupele de ocupație americane
în Japonia, să transfere materiale militare armatei sud-coreene. Nefiind pregătiți pentru acest atac, americanii și
trupele ONU au fost împinși de trupele nord-coreene tot mai în sud, până când singura porțiune care mai rămânea
în mâna americanilor era Perimetrul Pusan, aproximativ 10% din teritoriul Coreei de Sud. Între timp, americanii și-
au mobilizat trupele, au adus întăriri, în timp ce trupele nord-coreene erau tot mai extenuate, liniile lor de
aprovizionare lărgindu-se tot mai mult. În Perimetrul Pusan americanii au organizat o apărare puternică, pe care
trupele nord-coreene nu o puteau străpunge.
• Împotriva militarilor odihniți și reînarmați din Perimetrul Pusan, armata nord-coreeană s-a dovedit a avea efective
insuficiente și prost echipate și, spre deosebire de americani, nu dispuneau de susținere navală și aeriană. Pentru
a elibera Perimetrul Pusan de presiune, Douglas MacArthur a recomandat debarcare tip amfibiu la Incheon, la o
adâncime de aproximativ 160 km în spatele liniilor inamice și foarte aproape de capitala Seoul. Atacul propus de
Douglas MacArthur a avut succes foarte mare, cu pierderi americane reduse. La 18 septembrie, Stalin l-a trimis pe
generalul Zaharov în Coreea de Nord pentru a-l consilia pe Kim Ir-sen. Zaharov i-a recomandat lui Kim Ir-sen să-și
retragă trupele de lângă Pusan pentru apărarea Seoulului, dar chinezii erau de altă părere, sugerând că trebuie
insistat, în continuare, în Pusan pentru a-i elimina pe americani. La 25 septembrie 1950, capitala Seoul a fost
recapturată de forțele Coreei de Sud și cele americane, raidurile aeriene distrugând cea mai mare parte a
tancurilor și artileriei nord-coreene.
• După o desfășurare favorabilă a evenimentelor pentru sudiști, armata chineză a intervenit alături de Coreea de
Nord, intrând cu trupele în Coreea de Sud, la data de 19 octombrie 1950, înclinând balanța victoriei spre Coreea
de Nord.
• Totul s-a încheiat, în final, cu un armistițiu între Coreea de Nord și Coreea de Sud, fiind restabilite granițele inițiale,
cele care erau în vigoare la declanșarea conflictului. Coreea de Nord s-a retras unilateral din acest pact la 27 mai 
2009.
Revoluția din 1989
• Revoluția Română din 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte
de stradă și demonstrații desfășurate în România, între 16 și 
25 decembrie 1989, care au dus la căderea dictatorului 
Nicolae Ceaușescu și la sfârșitul regimului comunist din România.
Demonstrațiile din ce în ce mai ample au culminat cu 
procesul și execuția soților Ceaușescu. Înainte de revoluția română,
toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la
democrație; România a fost singura țară din blocul estic care a trecut
printr-o revoluție violentă și în care conducătorii comuniști au fost
executați.
Înainte de Revoluție
• La fel ca în țările vecine, în anul 1989 majoritatea populației din România nu era mulțumită de regimul comunist. Politica economică și de
dezvoltare a lui Ceaușescu (inclusiv proiecte de construcții grandioase și un regim de austeritate menit să permită României să-și plătească
întreaga datorie externă) era considerată responsabilă pentru penuria extinsă din țară; în paralel cu creșterea dificultăților economice, poliția
secretă, Securitatea, era omniprezentă, făcând din România un stat polițienesc.
• Spre deosebire de conducătorii Pactului de la Varșovia, Ceaușescu nu a sprijinit interesele Uniunii Sovietice, ci a urmărit o politică externă
proprie lui. În timp ce liderul sovietic Mihail Gorbaciov vorbea despre reformă, activitatea lui Ceaușescu semăna cu megalomania și culturile
personalității ale liderilor comuniști est-asiatici precum nord-coreeanul Kim Ir-sen.
• În martie 1989, o serie de activiști de frunte ai P.C.R. au protestat printr-o scrisoare împotriva politicii economice a lui Nicolae Ceaușescu („
Scrisoarea celor șase”), dar la scurtă vreme, Nicolae Ceaușescu obține o victorie politică importantă: Republica Socialistă România reușește
achitarea datoriei externe de circa 11 miliarde de dolari, cu câteva luni înainte de termenul pe care chiar dictatorul român îl preconizase.
• La 11 noiembrie 1989, înainte de Congresul al XIV-lea al Partidului Comunist, pe străzile Brezoianu și Kogălniceanu din București, studenții din 
Cluj-Napoca și București au demonstrat cu pancarte „Vrem reforme!” împotriva guvernului Ceaușescu. Studenții Mihnea Paraschivescu, 
Grațian Vulpe, economistul Dan Căprariu-Schlachter din Cluj-Napoca și alții au fost arestați și anchetați de lucrătorii Securității de la 
Penitenciarul Rahova pentru propagandă împotriva societății socialiste. O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu
bucuria calificării naționalei române de fotbal la un campionat mondial (victoria cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani
România să participe din nou la un campionat mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate, care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre
studenți.
• Căderea Zidului Berlinului și înlocuirea în noiembrie 1989 a liderului bulgar Todor Jivkov, sunt semne ale unui climat revoluționar în 
Europa de Est. Între 20 și 24 noiembrie 1989 a avut loc Congresul al XIV-lea al PCR, care - contrar așteptărilor opiniei publice interne și
internaționale - nu a adus nici o schimbare în politica partidului. Ceaușescu a fost reales în funcția de secretar general al P.C.R., partidul unic
(comunist) din România. De asemenea, ceilalți membri ai Comitetului Politic Executiv (CPEx) al CC au fost confirmați în funcția lor. În discursul
final rostit la Congres, Ceaușescu a amintit și de Pactul Molotov-Ribbentrop, cerând anularea consecințelor acestuia (implicit, retrocedarea de
către Uniunea Sovietică a Basarabiei și Bucovinei de Nord, anexate în virtutea acestui pact). [necesită citare]
• În luna decembrie 1989, în ziarul Scînteia, apare pe prima pagina un discurs al președintelui Nicolae Ceaușescu transcris cu toate greșelile
gramaticale și de pronunțare pe care acesta le făcea în exprimarea orală. A fost un semnal transmis în toate cotloanele țării, fiindcă ziarul avea o
răspândire națională necondiționată de numărul cititorilor (puțini au citit însă acea primă pagină). Numărul respectiv al Scînteii a dispărut însă
apoi din bibliotecile publice. [necesită citare]
• La 4 decembrie 1989, Ceaușescu a participat împreună cu o delegație la întrunirea din Moscova a conducătorilor țărilor participante la 
Tratatul de la Varșovia, și a fost primit separat de Mihail Gorbaciov. Liderul sovietic a ținut o informare cu privire la rezultatele întâlnirii pe care o
avusese cu George H. W. Bush în Malta.
Evenimentele de la Timișoara
• O încercare timidă de a protesta împotriva regimului combinată cu bucuria calificării naționalei române de fotbal la un
campionat mondial (victoria din 15 noiembrie 1989, cu 3-1 în fața naționalei Danemarcei a făcut ca după 20 de ani România
 să participe din nou la un Mondial, cel din Italia) a fost dispersată de Securitate care și-a infiltrat lucrătorii operativi printre
studenți. La cea mai mare întreprindere din Timișoara, U.M.T., o parte a muncitorilor a încercat realizarea unui protest și
popularizarea lui în oraș, dar Securitatea a reușit calmarea spiritelor.
• În ziua de 11 decembrie 1989, la emisiunea politică „Panorama” de la postul TV Budapesta 1, s-au difuzat imagini video din 
Timișoara, avându-l în prim plan pe pastorul reformat László Tőkés, care cerea sprijin pentru a nu fi mutat din comunitatea
religioasă pe care o conducea. Până în ziua de 15 decembrie 1989, enoriașii și un număr mic de cetățeni ai orașului au
vegheat în fața bisericii din Piața Maria. În acea seară, lucrători ai Securității, în civil, au încercat arestarea participanților,
izbucnind încăierări, care însă nu s-au generalizat sau extins.
• La 16 decembrie a izbucnit un protest în Timișoara, ca răspuns la încercarea guvernului de a-l evacua pe pastorul reformat 
László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la adresa regimului în mass media internațională, iar guvernul a
considerat că a făcut declarații antiromânești [2]. La cererea guvernului, episcopul său l-a revocat din post, privându-l astfel de
dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptățit ca pastor. Enoriașii s-au adunat în jurul casei sale, pentru a-l proteja
de hărțuire și evacuare. Mulți trecători, printre care și enoriași ai unei biserici baptiste din apropiere, s-au alăturat
protestului, necunoscând detaliile și aflând de la susținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist
de a restricționa libertatea religioasă.
• Când a devenit evident că mulțimea nu va dispărea, primarul, Petre Moț, a făcut câteva declarații, sugerând că s-ar fi
răzgândit în privința evacuării lui Tőkés. În același timp, mulțimea crescuse amenințător— și de vreme ce Petre Moț a refuzat
să-și confirme în scris declarația împotriva evacuării pastorului, mulțimea a început să scandeze sloganuri anticomuniste. Au
fost oprite tramvaie de pe care s-au ținut discursuri anticomuniste. O coloană de demonstranți s-a deplasat spre Consiliul
Județean Timiș pentru a discuta cu autoritățile. La 19:30, protestul s-a extins, cauza inițială trecând în planul secund. În
consecință, forțele de miliție și ale Securității au intrat în scenă. Unii protestatari au încercat să pătrundă în clădirea care
găzduia comitetul județean al Partidului Comunist Român (PCR). Securitatea a răspuns cu gaze lacrimogene și jeturi de apă,
în timp ce miliția a recurs la forță și la arestarea multora. Ei s-au mutat în jurul Catedralei Mitropolitane și au plecat într-un
marș de protest prin oraș, fiind din nou confruntați de forțele de securitate. Până dimineață, majoritatea protestatarilor vor
fi arestați de către forțele de represiune.
Evenimentele de la Timișoara
• Protestele au continuat în ziua următoare, 17 decembrie. Protestatarii au intrat în Comitetul Județean și au aruncat pe fereastră documentele partidului,
broșurile de propagandă, scrierile lui Ceaușescu și alte simboluri ale puterii comuniste. Au încercat din nou să incendieze clădirea, dar de această dată au
fost opriți de unități militare. Semnificația prezenței armatei pe străzi poate fi una singură: ordinele au venit de la cel mai înalt nivel, probabil chiar de la
Ceaușescu. Armata a eșuat în încercarea sa de a restabili ordinea, reușind să transforme Timișoara într-un infern: focuri de armă, victime, lupte de stradă,
mașini în flăcări, TAB-uri care transportau forțe de securitate înarmate și tancuri. După ora 20:00, se trăgeau focuri de armă din Piața Libertății până la
Operă, inclusiv în zona podului Decebal, Calea Lipovei și Calea Girocului. Tancuri, camioane și TAB-uri blocau accesul în oraș, în timp ce elicopterele
 patrulau zona. După miezul nopții protestele s-au domolit. Ion Coman, Ilie Matei și Ștefan Gușă au inspectat orașul.
• Manifestul „A căzut tirania” tipărit la Timișoara în 22 decembrie 1989
• Între timp, la București, la 17 decembrie 1989, Ceaușescu a obținut din partea CPEx aprobarea folosirii forței pentru înăbușirea revoluției de la Timișoara.
La 18 decembrie, la ora 8:15, Nicolae Ceaușescu îi convoacă la reședința sa de pe strada Primăverii (București) pe oamenii cheie ai conducerii de stat, cu
care se întâlnește pe rând: generalul Marin Neagoe, șeful Direcției a V-a de securitate și gardă (care l-a însoțit pe Ceaușescu în Iran, împreună cu ministrul
de externe Ion Stoian). În jurul orei 8:30 se prezintă generalul Vasile Milea (ministrul apărării), apoi, la scurt timp, Tudor Postelnicu (ministrul de interne)
și generalul Iulian Vlad (șeful DSS, cu care Ceaușescu a avut ultimele consultări). Avionul prezidențial a decolat la ora 9:30 și, pentru prima oară, a fost
însoțit pe tot teritoriul țării și deasupra apelor teritoriale din Marea Neagră de patru avioane de vânătoare tipul MIG, fapt repetat și la întoarcere, pe 
20 decembrie.[3]
• În dimineața zilei de 18 decembrie, centrul Timișoarei era păzit de soldați și agenți de Securitate în haine civile. Primarul Petre Moț a cerut o adunare a
partidului la Universitate, cu scopul de a condamna „vandalismul” zilelor precedente. De asemenea, a decretat legea marțială interzicând populației să
circule în grupuri mai mari de două persoane. Sfidând interdicțiile, un grup de 30 de tineri au înaintat spre Catedrala Ortodoxă, unde au fluturat 
drapele tricolore din care tăiaseră stema comunistă. Așteptându-se să se tragă în ei, au început să cânte „Deșteaptă-te, române!”, un vechi 
cântec patriotic care fusese interzis din 1947. Într-adevăr s-a tras asupra lor, unii dintre ei au murit, alții au fost răniți grav, în timp ce unii au avut norocul
să scape.
• În aceeași seară, 43 de cadavre ale celor împușcați mortal la demonstrație, dar și ale unor răniți executați în Spitalul Județean, au fost sustrase de la
morga spitalului și duse la București pentru ca urmele represiunii să fie șterse. Cadavrele vor fi incinerate la crematoriul „Cenușa” din București, cenușa a
fost colectată în patru pubele de gunoi și ulterior deversată într-o gură de canal aflată pe raza localității Popești-Leordeni, Ilfov. (Pentru detalii vezi: 
Operațiunea Trandafirul.)
• Pe 19 decembrie, Radu Bălan și Ștefan Gușă au vizitat muncitorii din fabricile timișorene, dar au eșuat în a-i determina să-și continue munca. Armata
deschide focul împotriva muncitorilor în apropierea intreprinderii ,,ELBA,, Timișoara. Pe 20 decembrie, coloane masive de muncitori au intrat în oraș.
100.000 de protestatari au ocupat Piața Operei (astăzi „Piața Victoriei”) și au început să strige sloganuri anti-guvernamentale: „Noi suntem
poporul!”, „Armata e cu noi!”, „Nu vă fie frică, Ceaușescu pică!”. În foaierul Teatrului Național din Timișoara o serie de cetățeni curajoși (Lorin Fortuna,
Claudiu Iordache, Ioan Chiș, Maria Traistariu) vor crea Frontul Democratic Român, cu un Program politic în care se regăseau cererile celor aflați în Piață.
Între timp, Emil Bobu și Constantin Dăscălescu au fost desemnați de Elena Ceaușescu (Nicolae Ceaușescu era la acel moment într-o vizită în Iran) să se
întâlnească cu o delegație a protestatarilor (Ioan Savu, Petre Petrișor și alte 11 persoane); totuși, ei au refuzat să îndeplinească revendicările oamenilor și
situația a rămas în mare parte neschimbată.
• Pe 21 decembrie, trenuri încărcate cu muncitori de la fabrici din Oltenia au sosit la Timișoara. Regimul a încercat să-i folosească la înăbușirea protestului,
dar până la urmă aceștia s-au alăturat timișorenilor. Un muncitor explica: „Ieri, directorul făbricii noastre și un oficial al Partidului ne-au strâns în curte,
ne-au dat bâte din lemn și ne-au spus că huliganii și ungurii devastează Timișoara și că este de datoria noastră se mergem acolo și să ajutăm la
înăbușirea demonstrațiilor. Dar acum mi-am dat seama că nu este adevărat.” În aceeași zi, la propunerea lui Ioan Lorin Fortuna se înființează Frontul
Democratic Român ca organizație politică menită ,,a realiza un dialog cu guvernul, în scopul democratizării țării”.
• Treptat situația iese de sub controlul autorităților. Mai mulți militari încep să fraternizeze cu demonstranții. La sfârșitul zilei, Timișoara este declarată oraș
Căderea lui Ceaușescu
• Vestea înăbușirii în sânge a demonstrațiilor din ziua precedentă a ajuns în scurt timp la toată populația Bucureștiului. Mulți dintre supraviețuitorii
măcelului din zona centrală a orașului au fugit spre zonele industriale, unde au relatat muncitorilor cele întâmplate.
• Regimul plănuia organizarea de adunări ale muncitorilor la locurile de muncă, la care să fie condamnate „actele huliganice” și de destabilizare.
Conform relatărilor ulterioare, muncitorii au refuzat, și din contră, s-a început organizarea de proteste și mai ample împotriva regimului. Pe la ora
7:00 dimineața, Elena Ceaușescu a fost informată că un mare număr de muncitori, de la mai multe platforme industriale, înaintau spre centrul
Bucureștiului. Baricadele miliției care trebuiau să blocheze accesul spre Piața Universității și Piața Palatului s-au dovedit ineficiente. La 9:30, Piața
Universității era plină de oameni. La presiunea masei imense de demonstranți, forțele armate (unități ale armatei, miliției și securității) au început să
fraternizeze cu demonstranții.
•În aceeași dimineață, în jurul orei 9:30 ministrul apărării Vasile Milea s-a sinucis (dar unii susțin și acum, că ar fi fost omorât din ordinul lui
Ceaușescu). La ora 9:45 a început ședința de urgență a Comitetului Politic Executiv al partidului, la care nu s-a reușit să se ajungă la o decizie unanimă
de a se trage în demonstranți. Până la urmă s-a hotărât decretarea stării de necesitate pe teritoriul întregii țări. Decretul a fost citit și repetat de mai
multe ori la radio (ora 10:11), apoi și la Televiziune (10:50). Imediat după citirea decretului, din ordinul lui Ceaușescu, a fost anunțată știrea că Milea a
fost găsit vinovat de trădare, și s-a sinucis pentru a scăpa de consecințe.
•Cea mai populară teorie era aceea că Milea ar fi fost asasinat ca răspuns la refuzul său de a respecta ordinele lui Ceaușescu. O anchetă ulterioară
realizată prin exhumarea cadavrului a concluzionat, în noiembrie 2005, că acesta s-a sinucis într-adevăr cu pistolul unui ofițer de transmisioniști,
Marius Tufan. S-a emis și ipoteza că intenția sa nu a fost sinuciderea, ci provocarea unei stări de incapacitate, însă glonțul i-ar fi secționat o arteră,
provocându-i în scurt timp moartea. Această ipoteză este contrazisă de faptul că ministrul apărării nu și-a tras glonțul în membre sau alte părți
nevitale ale corpului, ci spre inimă.
•Aflând că Milea s-a sinucis, Ceaușescu l-a numit verbal ca ministru al apărării pe Victor Stănculescu. Generalii și ceilalți ofițeri din comandamentul
aflat în clădirea CC au luat la cunoștință numirea lui Stănculescu și au respectat ordinele date de el. Stănculescu - după mărturiile sale ulterioare - a
acceptat, dar a început să joace un joc dublu: pe de o parte se arăta loial cuplului dictatorial, iar pe de altă parte a început acțiuni care pot fi
caracterizate drept lovitură de stat. La ora 10:07 a ordonat trupelor să se retragă în cazărmi și să „parlamenteze” cu demonstranții.
•După ora 10, venind din străzile laterale, mulțimea a început să ocupe piața din fața sediului CC. Astfel, la ora 11 erau circa 50.000 de oameni în piață,
și în orele care au urmat numărul lor s-a mărit la peste 100.000. În jurul orei 11:30, Ceaușescu a luat un portavoce și a încercat să se adreseze
mulțumii de la balconul clădirii Comitetului Central al Partidului Comunist, dar a fost întâmpinat cu un val de dezaprobare și furie. Elicoptere
împărțeau manifeste (care nu ajungeau la mulțime din cauza vântului nefavorabil) în care se cerea oamenilor să nu cadă victime ale recentelor
"tentative de diversiune", să meargă acasă, și să se bucure de sărbătoarea de Crăciun.
•Echipa de transmisioniști din sediul CC nu transmitea decât ordinele lui Stănculescu, care a împiedicat ca ordinul gen. Eftimescu care dispunea
mișcarea blindatelor din fața Palatului Republicii la intrarea sediului CC să fie executat.Refuzând să pună în aplicare ordinele represive ale lui
Ceaușescu, care era comandantul suprem al armatei, Stănculescu a luat la cunoștință voința poporului exprimată de milioane de români care erau pe
străzi, și demonstrau împotriva regimului. 
Căderea lui Ceaușescu
• Văzând că soții Ceaușescu nu pot părăsi clădirea nici prin piață, cu TAB-ul, nici prin
tunelurile subterane (care erau nefuncționale), generalul Marin Neagoe, comandantul
Direcției a V-a Securității (care asigura paza sediului CC), a cerut elicoptere pentru
evacuarea Ceaușeștilor. Generalul Stănculescu a vorbit cu generalul Iosif Rus, comandantul
Aviației, care a trimis două elicoptere, însă numai unul a reușit să aterizeze pe terasa-
acoperiș a clădirii CC. Pe lângă soții Ceaușescu și paza lor de corp, urcă în elicopterul pilotat
de Vasile Maluțan doi demnitari comuniști: Emil Bobu și Manea Mănescu.
• Ceaușescu a vrut să fugă cu elicopterul la unul din cele trei puncte de comandă militară
secrete din țară (probabil la buncărul din zona Pitești, apostrofat mai târziu ca „punct
atomic” într-un comunicat al televiziunii libere), dar avea deja de partea lui sprijinul
generalului Rus, comandantul forțelor aeriene, care după scurt timp a dispus închiderea
spațiul aerian al României. Spațiul aerian al țării a fost închis inițial din cauza că pe ecranele
radar au început să apare zeci, sute, apoi mii de ținte aeriene care păreau să vină din
direcția țărilor vecine. Aceste ținte s-au dovedit a fi false; făceau parte dintr-un 
război electronic.
• În jurul orei 12:30, Televiziunea a fost ocupată de revoluționari. La 12:51, Ion Caramitru și
poetul Mircea Dinescu, în mijlocul mai multor revoluționari, se adresează telespectatorilor,
anunțând fuga dictatorului, și formând cu degetele litera V (semnul victoriei) au rostit
celebra frază: "Am învins!"
România după 1989
• Fost membru al conducerii Partidului Comunist și aliat al lui Ceaușescu, înainte de a cădea în dizgrațiile dictatorului
la începutul anilor 1980, Ion Iliescu s-a impus ca președinte al Frontului Salvării Naționale. Frontul Salvării Naționale,
format în principal din membri ai eșalonului secund al Partidul Comunist, și-a exercitat imediat controlul asupra
instituțiilor statului, inclusiv mediile informative, ca televiziunea și radioul naționale. FSN a folosit controlul asupra
presei în scopul de a lansa atacuri în stil propagandist la adresa oponenților politici, în special partidele democratice
tradiționale, care urmau să fie refondate după 50 de ani de activitate subterană (Partidul Național Liberal și 
Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat). Cu ocazia primelor alegeri post-comuniste din 20 mai 1990, 
Silviu Brucan - membru FSN, a susținut că Revoluția din 1989 nu a fost anti-comunistă, fiind doar împotriva lui
Ceaușescu. În 1990, Ion Iliescu a reușit să devină primul președinte ales democratic al României de după 
Al Doilea Război Mondial.
• În perioada 17-19 martie 1990, au avut loc ciocniri sângeroase la Târgu-Mureș între populația de etnie română și cea
maghiară. Aceste evenimente tragice au fost folosite ca pretext pentru reconstituirea unor servicii secrete
independente (SRI) sub conducerea lui Virgil Măgureanu. Majoritatea foștilor angajați ai Securității au fost preluați
de acest serviciu.
• Revoluția i-a conferit României o mare solidaritate din partea lumii exterioare. Inițial, o mare parte din această
solidaritate a fost inevitabil redirijată spre guvernul Frontului Salvării Naționale. Mare parte din acea solidaritate a
fost spulberată în timpul mineriadei din iunie 1990 când minerii și poliția au răspuns la apelurile lui Iliescu, invadând
Bucureștiul și brutalizând studenții și intelectualii care protestau împotriva deturnării revoluției române de către
foști membri ai conducerii comuniste sub auspiciile Frontului Salvării Naționale.
• Ion Iliescu a rămas o figură centrală a politicii românești, fiind reales pentru al treilea mandat de președinte în 2000,
după ce în perioada 1996-2000 președinte al României a fost Emil Constantinescu. Supraviețuirea politică a fostului
om de încredere al lui Ceaușescu a demonstrat ambiguitatea revoluției române, cea mai violentă din anul 1989, dar
și o revoluție care, potrivit unora, nu a produs destulă schimbare. Adrian Năstase a fost învins de Traian Băsescu în 
alegerile prezidențiale din 2004. În 2005, a fost inaugurat Monumentul Renașterii Naționale, care comemorează
victimele Revoluției. Din martie 2004, România este membră a NATO, iar din 1 ianuarie 2007 a Uniunii Europene.
Cuba Comunistă
• Che Guevara, Fidel Castro Ruz, Camilo Cienfuegos, Raúl Castro Ruz și armata lor de rebeli au fost unul dintre grupurile
numeroase de gherilă care se opuneau dictatorului Fulgencio Batista. 'Mișcarea 26 iulie' a lui Castro a absorbit rapid toate
aceste mișcări și a cucerit puterea, formând guvernul, după victoria, în 1959, împotriva forțelor militare loiale lui Batista. În
momentul în care Batista a fost alungat de la putere, 75% din terenul cultivabil era proprietatea cetățenilor străini și
companiilor străine (în special nord-americane). Noul guvern revoluționar a adoptat reforma agrară și a confiscat cea mai
mare parte a proprietăților agricole ale companiilor străine. În scurtă vreme, însă, relațiile cu SUA s-au deteriorat. La început,
Castro nu dorea să discute planurile sale de viitor, dar, în cele din urmă, s-a declarat comunist, explicând că încearcă să
construiască socialismul în Cuba. Au fost stabilite relații diplomatice cu Uniunea Sovietică. Un guvern nou, condus de
renăscutul Partid Comunist Cubanez, a început să pună în practică reformele economice promise de Castro. Printre alte
lucruri, asistența medicală și învătământul au devenit, pentru prima oară, gratuite pentru toți cubanezii. Cu o oarecare
întârziere, o constituție de inspirație sovietică a fost adoptată în 1976.
• Pentru mai multe decenii, Cuba a primit un ajutor (subvenție) masiv din partea URSS, în schimbul zahărului cubanez,
sovieticii livrând petrol. O parte din cantitatea aceasta de petrol era consumată în Cuba, iar restul era vândut pe piața
mondială pentru un profit de câteva miliarde de dolari. În schimbul acestei subvenții sovietice, Cuba sprijinea mișcările
comuniste din toată America Latină (printre altele: Nicaragua, El Salvador, Guatemala, Columbia și Chile) și din Africa (Angola
, Mozambic și Etiopia). Numai în Angola existau peste 50.000 de militari cubanezi. Colapsul Uniunii Sovietice din 1991 i-a dat
o lovitură economică grea Cubei, iar când sovieticii au încetat acordarea ajutorului anual de 6 miliarde de dolari , guvernul
comunist a chemat populația la "perioadă specială" de refacere.
• În ciuda faptului că i-a fost interzis accesul la împrumuturile de la FMI și Banca Mondială, deoarece Cuba este în zona
debitorilor Clubului de la Paris cu sute de milioane de dolari, economia țării nu s-a prăbușit, deși venitul pe cap de locuitor
este încă mai mic decât era în 1989 (dar în creștere lentă). Economia cubaneză are ca ramuri importante agricultura (tutun, 
zahăr, citrice), mineritul (nichel) și turismul.
Declinul puterii lui Fidel Castro
•  Fidel Castro a fost șeful statului și șef al guvernului din 1959
 până în 2008, la început ca prim-ministru și după desființarea
acestei funcții în 1976, ca președinte al Consiliului de Stat și de
Miniștri. Este, de asemenea, membru, din 1976, al Adunării
Naționale a Puterii Populare din partea municipalității
orașului Santiago de Cuba, Prim Secretar al 
Partidului Comunist Cubanez și comandant suprem al forțelor
armate. Din motive de sănătate, în august 2006 Fidel Castro a
transferat toate prerogativele sale fratelui său, Raúl Castro,
care, în februarie 2008, este numit președinte al Cubei.