- pentru uzul studenților -

Un exemplu unde este utilizată teoria DLVO

(Derjaguin, Landau, Verwey, Overbeek)
În tratarea apei, procesul de coagulare este folosit pentru a pentru favoriza
agregarea, pentru a transforma o suspensie stabilă în una instabilă. De exemplu, prin
coagulare, particulele care au stat în apă de lac luni sau ani de zile pot fi agregate
într-o oră sau mai puţin. Procesul de coagulare trebuie astfel condus încât să se
poată schimba şi controla natura stării de agregare a particulelor.

Atunci când particulele coloidale în suspensie se apropie una de alta apar mai multe
tipuri de interacţiuni care afectează stabilitatea suspensiei. Principalele tipuri de
interacţiuni sunt generate de forţele de atracţie Van der Waals, respingerea electrică,
forţele de solvatare şi interacţiunea sterică. Forţele de solvatare şi interacţiune sterică
nu sunt pe deplin cunoscute.

Efectul combinat al forţelor de atracţie Van der Waals şi al respingerii electrostatice

formează baza teoriei DLVO (Derjaguin, Landau, Verwey, Overbeek)
Potenţialul de interacţiune dintre particule este o funcţie de distanţa dintre acestea,
aşa cum s-a arătat anterior. Figura 1 prezintă efectul forţelor de atracţie Van der
Waals şi al forţelor de respingere electrostatice. Forţele Van der Waals variază invers
proporţional cu distanţa dintre particule în timp ce forţa de respingere electrostatică
descreşte exponenţial cu distanţa.

În figura, energia netă de interacţiune, care este de fapt rezultatul combinat al

energiilor de atracţie şi de respingere este prezentată cu linie întreruptă. Dacă
această curbă trece de axă şi ajunge în zona energiei de respingere, respingerea netă
poate fi considerată ca bariera de energie care trebuie depăşită pentru formarea
flocoanelor.

Mărimea barierei de energie depinde în primul rând de potenţialul de respingere

şi implicit de sarcina particulei şi de forţa ionică a soluţiei.
Este esenţială deci reducerea barierei de energie pentru obţinerea unei
aglomerări eficace. Aceasta poate fi obţinută fie prin compresiunea stratului
dublu sau prin reducerea sarcinii particulelor.
Figura 2 prezintă o situaţie în care bariera energetică este redusă prin creşterea
forţei ionice a sistemului coloidal. În practică sunt utilizate sărurile metalice şi
polimerii pentru a îndepărta sau a reduce bariera de energie.
Dializa reprezintă procesul de trecere a substanțelor lichide de o parte și
de alta a unei membrane semipermeabile. Astfel componentele celor
două amestecuri vor trece prin membrană in sensul gradientului
deconcentrație până la egalizarea concentrației pe ambele fețe ale
membranei.
Termenul de dializă a fost introdus de către chimistulscoțian Thomas
Graham în anul 1861, dânsul fiind și fondatorul chimie icoloidale.

Dializa se poate realiza atât la nivelul membranelor biologice cât și la

nivelul celor celor artificiale, daca ele pot fi considerate ca fiind
semipermeabile.
Fenomenul de dializă se explică prin mărimea particulelor aflate în soluție.
Substanțele coloide, care sunt macromolecule, nu pot străbate prin porii
membranei, în timp ce particulele cristaloide (ioni, atomi sau molecule) fiind
mici, pot trece cu ușurință.

Dializa este folosită ca mijloc de separare a soluțiilor de electroliți și

neelectroliți, purificarea soluților coloidale (de exemplu plasma sanguină).

Purificarea soluțiilor coloidale prin dializă se face folosind aparatele numite

dializoare și are aplicații biochimice și medicale.
Electrodializa este un proces de dializă produs sub acțiunea unei diferențe de
potențial electric, în care electrozii sunt atașați de o parte și de alta a unei
membrane.
Electrodializa este folosită la purificarea apei, la impregnarea stofelor, la
tăbăcirea pieilor etc.
Ultrafiltrarea este un procedeu de separare prin filtrare a impurităţilor
solide din domeniul de dimensiuni foarte mici (0,02 – 0,001 μm), sisteme
coloidale sau soluţii macromoleculare, la presiuni relativ scăzute,
utilizând filtre de tipul membranelor subţiri.
Pentru membranele de ultrafiltrare se poate folosi o mare varietate de
polimeri sintetici: acetatul de celuloză, răşinile de policorbonaţi,
compuşii polielectrolitici.
Ultrafiltrarea se foloseşte în industria alimentară şi farmaceutică
pentru separarea enzimelor, viruşilor, vaccinurilor, purificarea
zahărului, desalinizarea zerului şi la diferite procese tehnologice de
concentrare.

Prin aplicarea la epurarea apelor uzate, ultrafiltrarea poate înlocui

operaţia de decantare şi floculare a argilelor, materialelor vegetale şi a
unor microorganisme.

Ultrafiltrarea poate înlocui şi operaţia de decantare secundară din

instalaţiile cu nămol activ cu concentraţii mari de suspensii, asigurând
limpezirea filtratului. Prin ultrafiltrare se poate realiza şi deshidratarea
nămolurilor.
Electroforeza reprezintă o metodă de analiză și separare bazată pe migrarea
particulelor solide dispersate într-un lichid sub acțiunea unui câmp electric.

Denumirea de electroforeză provine din asocierea cuvântului grec electron

(electric) cu cel latin phore (purtător), evidențiindu-se astfel rolul esențial al
câmpului electric în procedeul descris.

În anul 2006 firma Seiko a realizat primul ceas din lume cu afișaj ce
funcționează pe principiul electroforezei, și anume prin formarea de imagini
vizibile prin rearanjarea particulelor de pigment încărcate cu sarcină electrică,
la aplicarea unui câmp electric.

Deși este cunoscută încă de la sfârșitul secolului XIX, electroforeza se afirmă

ca o metodă analitică de separare abia în urma lucrărilor referitoare la stadiul
unor proteine (1937) elaborate de Arne Tiselius, laureat al premiului Nobel,
numit și “părintele electroforezei”.
Electroforeza este folosită și în diagnosticare și în supravegherea
terapeutică, prin separarea proteinelor într-un câmp electric.

Ea permite dozarea proteinelor în mielom precum și detectarea

imunoglobulinei monoclonale.

O altă proteină de importanță majoră ce poate fi examinată funcțional prin

electroforeză e hemoglobina.
Sub influența câmpului electric are loc o puternică mișcare a particulelor
spre unul din electrozi.
-

Electroforeza este metoda de separare

a particulelor ce posedă sarcină
(proteine) într-un cîmp electric

• Direcţia migrării proteinelor (Pr)

depinde de pH-ul mediului; Pr fiind
electroliţi amfoteri — în mediul acid
ele posedă sarcină + şi se mişcă
spre C (catod), în mediul bazic
posedâ sarcină “-”migrează spre A
(anod).

Separarea Pr din serul sanguin

La pH-ul 8,6 -8,9 în câmpul electric
continuu Pr serului posedă sarcina
negativă şi vor migra spre A cu o
viteză care depinde în aceeaşi
măsură de mărimea sarcinii
electrice şi de masa moleculară a
particulelor. În rezultat se separă
Albumine(care ajung primele),apoi
globulinele care se separă în fracţii:
1, 2;  şi în final -globulinele.
Osmoza. Osmoza inversa. Presiunea
osmotica

Osmoza este procesul natural de echilibrare a concentraţiei a

două soluţii (în general pe bază de apă), proces ce are loc la nivel
molecular.

Dacă în două recipiente ce comunică între ele printr-o membrană

semipermeabilă,  avem în unul  apă pură iar în celălat  o soluţie salină de o
anumită concentraţie,  atunci moleculele de apă pură vor trece în soluţia
salină în încercarea de a-i reduce concentraţia până se va atinge un
echilibru.

În acest caz, membrana este construită astfel  încât să permită trecerea 

doar a moleculelor de apă.
Pe baza acestui fenomen fizic, se construiesc astăzi cele mai performante
sisteme de filtrare a apei. Pentru a obţine apă pură din soluţie salină,
procesul trebuie inversat – osmoza inversa. Astfel, pentru a forţa moleculele
de apă din soluţia salină să treacă de celaltă parte a membranei, asupra
lichidului trebuie aplicată  o  presiune egală cu aşa numita presiune
osmotică.
Primele cercetări în acest domeniu au fost făcute în
anii 1950 la Universitatea Florida. 
Membrana semipermeabilă, permite  trecerea unor anumite molecule în
timp ce altele sunt reţinute. De fapt, toate moleculele trec, însă în cantităţi
diferite. În osmoza inversă, solventul (apa) trece mult mai repede decât
solidele dizolvate (sarea) astfel încât se obţine o apă aproape pură.
Dacă avem două recipiente cu apă pură despărţite de o membrană
semipermeabilă, atunci la presiuni şi temperaturi egale (pentru ambele
recipiente), apa nu va circula în nici un sens prin membrană deoarece
ambele lichide au acelaşi potenţial chimic.

Dacă apa dintr-un recipient devine salină, atunci potenţialul său chimic
scade, astfel încât, apa pură va curge prin membrană spre soluţia
salină pentru a se ajunge la un echilibru.
Dacă asupra soluţiei saline se aplică o presiune egală cu presiunea
osmotică, atunci procesul de echilibrare va înceta deoarece ambele
lichide au acelaşi potenţial chimic (potenţialul soluţiei saline creşte).

Dacă asupra soluţiei saline se aplică o presiune mai mare decât

presiunea osmotică, atunci are loc procesul denumit osmoză inversă, în
care, moleculele de apă pură din soluţia salină curg prin membrană
astfel încât, potenţialul chimic al soluţiei să scadă.

Presiunea osmotică şi implicit cantitatea de energie necesară pentru

procesul de osmoză inversă este direct proporţională cu concentraţia
soluţiei saline. Cu cât concentraţia este mai mare, cu atât potenţialul său
chimic este mai mic şi cu atât presiunea osmotică necesară pentru
echilibrare va fi mai mare.
Proprietăți optice soluții coloidale:
Efect Tyndall - soluții coloidale
Efectul Tyndall este un fenomen de dispersie a luminii incidente de
către niște particule macroscopice (particule coloidale, sau particule în
suspensie), având dimensiuni comparabile cu lungimea de undă a
luminii. Acest efect este vizibil în sistemele coloidale, suspensii și
emulsii.

Este un proces similar dispersiei Rayleigh, în aceea că intensitatea

luminii împrăștiate este direct proporțională de frecvența luminii la
puterea a patra, astfel încât lumina albastră este mai mult dispersată
decât lumina roșie.

Diferența dintre dispersia Tyndall și dispersia Rayleigh este

dimensiunea particulelor care împrăștie lumina: în timp ce în primul
caz, particulele au o dimensiune comparabilă cu cea a undei, în cazul
dispersiei Rayleigh, dimensiunea particulelor este mult mai mică
(molecule, atomi).
Culoarea albastră a irisului se datorează dispersiei Tyndall
în stratul turbid al irisului.

Irișii bruni și negri au același strat turbid, doar că acesta

conține mult mai multă melanină, care absoarbe lumina. În
absența ei, stratul devine translucid.

Dispersia Tyndall este folosită în determinarea mărimii și

densității particulelor în coloizi cu (ultramicroscop și
nefelometrie).
Efect Tyndall
Stratul dublu electric (prescurtat SDE) este o structură ce apare la
suprafața de separare dintre un obiect și un fluid.

Obiectul poate fi o particulă, o bulă de gaz, o picătură de lichid sau un

corp realizat din material poros, iar fluidul poate fi o soluție de electrolit.

Strat dublu electric, după cum sugerează și numele său, este alcătuit
din două straturi paralele încărcate electric, care se află la exteriorul
obiectului în cauză.

Primul strat, sarcina de suprafață (cu încărcare pozitivă sau negativă),

consistă din ioni adsorbiți în urma interacțiilor chimice. Cel de-al doilea
strat (stratul difuz) este compus din ioni atrași de sarcinile de suprafață
datorită forțelor coulombiene, fiind deci alcătuit din ioni liberi, a căror
mișcare în faza fluidă este influențată de atracțiile electrice.
Particulele coloidale se caracterizează printr-un grad foarte mare de
stabilitate, fiind un mediu dispers de dimensiuni mici de 0,001- 0,1 µm, care
apar ca o structură complexă datorată sarcinii electrice negative cu care se
încarcă.

Toate particulele între care nu există interacţiuni (particule liofobe) sunt

alcătuite din două părţi: nucleul, partea interioară, neutră din punct de
vedere electric, care constituie masa micelei şi partea exterioară, ionogenă,
formată din două straturi de ioni.

Conform concepţiei stratului dublu electric există un strat de adsorbţie, care

aderă direct la nucleu şi este denumit strat fix sau Helmholtz şi un strat difuz,
care este format din antiioni sau contraioni. Stratul fix este asemănător unui
condensator şi este denumit strat dublu electric (figura). Substanţele
coloidale sunt caracterizate prin stabilitate cinetică şi stabilitate la agregare.
Stabilitatea cinetică este datorată dimensiunilor mici a particulelor coloidale,
astfel forţele de greutate au acelaşi ordin de 204 mărime cu forţele de
atracţie sau de respingere electrostatică şi de numărul forţelor datorate
agitaţiei termice.

Din cauza mişcării termice, mişcarea particulelor este haotică.

Datorită mişcării haotice particulele se ciocnesc. Dacă ciocnirea particulelor

coloidale este plastică, din două particule se formează o particulă, iar dacă
ciocnirea este elastică particulele rămân independente în urma ciocnirii.

Stabilitatea la agregare este dată de ciocnirea elastică a particulelor atunci

când particulele sunt în imposibilitatea de a se uni.

Un rol deosebit în asigurarea stabilităţii la agregare îl au forţele

electrostatice, dar şi forţele de respingere.
Există, mai ales în străinătate și, într-o măsură mai mică și la noi, tendința de
a crede că ceea este mai concentrat este «mai bun», fapt care a făcut să
apară o veritabilă «goană după ppm», adică după o concentrație cât mai
mare a produselor coloidale, în special a argintului și a aurului coloidal. 

Un exemplu este cu argintul coloidal foarte concentrat, în concentrații de la

40-50 ppm în sus, care este brun-roșcat închis de obicei (asemănător la
culoare cu pepsi-cola, vezi figura). Dacă luăm 2-3 ml de soluție și îi diluăm
cu 250-300 ml apă într-un pahar, vom observa schimbarea culorii soluției de
la brun-roșcat închis la un galben auriu sau chiar pal foarte frumos (vezi
figura), care arată că aici este vorba despre concentrație.
Orice producător (în special din industria alimentara si farmaceutica) știe că, de fapt,
mai mult de 25-30 ppm (mg/l) nu se poate obține nici la argint coloidal, nici la aur
coloidal și, probabil, nici la alte metale coloidale, fără a introduce absolut NIMIC
decât metalul ca atare și apa distilată de mare puritate. 
Dincolo de această LIMITĂ de 25-30 ppm (mg/l) NU SE POATE (!) fără niciun
«STABILIZATOR», adică fără nicio substanță, de obicei și de dorit, biocompatibilă,
care să ajute la «STABILIZAREA» în SOLUȚIE a argintului coloidal, de exemplu,
pentru a avea o concentrație mai mare de 25-30 ppm (mg/l).

De ce este NEVOIE de acest «STABILIZATOR»?

Particulele de argint coloidal, «pulverizate» foarte fin în apa distilată de mare puritate
se mențin în stare «COLOIDALĂ» și NU PRECIPITĂ pe fundul vasului tocmai
datorită ÎNCĂRCĂTURII lor ELECTRICE cu semnul MINUS (-), numită «POTENȚIAL
ZETA» și care face ca toate aceste particule de argint metalic, de dimensiuni
nanometrice, să se RESPINGĂ UNELE de ALTELE la nivelul întregii soluții, astfel
încât, grație acestor «FORȚE» de RESPINGERE de natură ELECTRICĂ, particulele
rămân suspendate la nivelul coloidului, un timp mai mare sau mai mic, în funcție de
modificarea acestui «POTENȚIAL ELECTRIC ZETA» care, în cazul nanoparticulelor
de argint, este de obicei între -35mV și -50mV.
Cu cât potențialul ZETA este mai mare ca valoare absolută, cu
atât mai stabili sunt respectivii coloizi.

În general, potențialul ZETA are valori cuprinse între ± 70mV.

Atunci când el tinde spre 0, apare fenomenul de aglomerare (la

valori în jur de -15mV) și de agregare a nanoparticulelor
stabilizate electrostatic, care în cele din urmă ajung să precipite
prin fenomenul de coagulare-floculare (la valori în jur de 0 ±
3mV).
La nivelul unui coloid acționează în principal două mari tipuri de «FORȚE»:

—forțele de «RESPINGERE-REPULSIE», care contribuie la STABILITATEA

COLOIDULUI

Și

—forțele de «ATRACȚIE» van der Waals, care contribuie la AGLOMERAREA-

AGREGAREA PARTICULELOR (alături de forța de gravitație, prezența altor ioni etc.)
și la precipitarea lor din coloid.
Atunci când NUMĂRUL de NANOPARTICULE și, IMPLICIT, MASA lor,
crește PESTE un ANUMIT «PRAG», aceste nanoparticule nu mai pot fi
«STABILE» în COLOID pentru că FORȚELE de ATRACȚIE van der
Waals (însumate cu restul forțelor care contribuie la aglomerarea-
agregarea și precipitarea nanoparticulelor) sunt mai puternice decât
forțele de RESPINGERE-REPULSIE de natură ELECTRICĂ.

Astfel apare fenomenul de AGLOMERARE-AGREGARE a particulelor și

de «PRECIPITARE» din COLOID; cu alte cuvinte, nanoparticulele din
coloid nu mai sunt stabile și, astfel, se aglomerează, dimensiunea lor
crescând, și precipită pe pereții și fundul vasului, ajutate fiind de
forțele de atracție van der Waals.

De aici NECESITATEA unui «STABILIZATOR» care, find biocompatibil

și într-o cantitate mică, SĂ ASIGURE STABILITATEA în TIMP a
COLOIDULUI.
O soluție de «argint coloidal» sau vreun alt coloid cu o concentrație
mai mare de 25-30 ppm (mg/l), despre care producătorul spune că
conține doar metalul respectiv și «APĂ PURĂ», să vă gândiți la cele de
mai sus și să puneți producătorului întrebarea dacă, totuși, nu a folosit
vreun «stabilizator».

Sau, dacă producătorul susține sus și tare că nu a folosit niciun

stabilizator, este bine să puneți întrebarea dacă concentrația
specificată este chiar cea REALĂ sau, măcar, apropiată de cea REALĂ.
În fapt, concentrația soluțiilor coloidale este greu să fie perfect
«standardizată» și, de altfel, în mod obișnuit nici nu este nevoie de așa
ceva.
«STABILIZATORUL» nu este rău în sine, cu condiția să fie BIOCOMPATIBIL!
Acesta asigură stabilitatea în timp a coloidului și, în plus, îl «funcționalizează»
sau permite «funcționalizarea» nanoparticulelor din coloid.

Dacă se vrea o soluție coloidală «PURĂ», în care să fie DOAR metalul

respectiv și APĂ, atunci preferați să alegeți soluții cu concentrație de maxim
25-30 ppm (mg/l).

Practic, chiar și în cazul unui coloid de 25-30 ppm (mg/l), trecerea timpului și
condițiile de stocare și de mediu extern (lumină, temperatură, radiații
electromagnetice etc.) produc uneori ușoare fenomene de aglomerare-
agregare și chiar de precipitare a unei mici cantități de nanoparticule, fapt
observat ca «depuneri» pe fundul și pereții vasului de stocare. Aceste
fenomene nu afectează prea mult «calitatea» soluției coloidale, decât dacă
sunt foarte marcante, în unele cazuri modificându-se și culoarea soluției
coloidale.