PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT

Prof. univ. dr. Daniel Mara

 Didactica
Didactica este disciplina pedagogică care are
ca obiect de studiu procesul de învăţământ.
Termenul de didactică provine din limba
greacă („didaske-didaskein” - a învăţa pe
alţii).
Jan Amos Comenius este considerat
fondatorul didacticii. În lucrarea sa „Didactica
Magna” (1657), Comenius a definit didactica
ca fiind „arta universală de a învăţa pe toţi
totul”.
 Procesul de învăţământ
Procesul de învăţământ reprezintă
ansamblul activităţilor instructiv-educative
organizate, planificate, desfăşurate şi evaluate
în instituţii specializate pe baza unor
documente curriculare oficiale, în care sunt
implicaţi agenţii acţiunii educaţionale:
profesorul şi elevul.
 Procesul de învăţământ
Laturile procesului de învăţământ sunt:

- Predarea
- Învăţarea
- Evaluarea
 Predarea
Din perspectiva didacticii tradiţionale,
predarea este activitatea desfăşurată de
cadrul didactic cu scopul transmiterii de
cunoştinţe la elevi şi de formare a priceperilor
şi deprinderilor acestora.
Din perspectiva didacticii moderne,
predarea presupune alegerea, selectarea şi
prelucrarea unui conţinut ce urmează a fi
transmis, precum şi adaptarea la acesta a
metodelor, mijloacelor şi formelor de
organizare a instruirii.
 Predarea

A preda înseamnă:
 a prevedea (planifica, proiecta) producerea
schimbării dorite;
 a preciza natura schimbării (precizarea
obiectivului urmărit);
 a determina conţinutul acestei schimbări;
 Predarea

A preda înseamnă:
 a organiza şi dirija producerea schimbării;
 a organiza condiţiile care favorizează apariţia
schimbărilor respective;
 a controla şi aprecia nivelul la care se
realizează schimbările aşteptate, concretizate
în rezultate ale învăţării.
Strategii şi stiluri de predare

Stilul de predare reprezintă ansamblul

manifestărilor comportamentale ale cadrului
didactic în contexte didactice determinate
cum ar fi: predarea lecţiei, coordonarea
activităţii elevilor, îndrumarea activităţilor
practice, evaluarea rezultatelor învăţării.
Stilul de predare devine o constantă a
personalităţii cadrului didactic, în care se
reflectă concepţia şi competenţele
psihopedagogice ale acestuia.
Strategii şi stiluri de predare

Pot fi identificate mai multe stiluri de predare:

 după ponderea metodelor de predare:

expozitiv; interogativ;
 după mobilitatea comportamentului

didactic: adaptabil, flexibil; rigid, inflexibil;

 după modalitatea de conducere:

autoritar; democratic; laissez-faire;

Strategii şi stiluri de predare

Pot fi identificate mai multe stiluri de predare:

 după poziţia partenerilor în activitatea

didactică: centrat pe profesor; centrat pe

elevi; interactiv;
 după modalitatea de raportare la nou:

deschis spre inovaţie; rezistent la inovaţie;

 după climatul afectiv: apropiat; distant;

impulsiv.
Învăţarea

Învăţarea este un fenomen complex şi

dinamic cu o largă sferă de cuprindere care
a constituit obiectul de cercetare pentru
specialiştii din diverse domenii: psihologic,
pedagogic, biologic etc.
Învăţarea
În sens larg, învăţarea reprezintă dobândirea
de către individ a unui nou comportament, ca
urmare a unui antrenament special.
Învăţarea vizează o schimbare adaptativă a
comportamentului individual, rezultată din
interacţiunea organismului cu mediul.
Învăţarea şcolară
Învăţarea şcolară se realizează în mod
sistematic în cadrul instituţiilor specializate cu
scopul însuşirii de către individ a noi
informaţii, cunoştinţe, cu scopul formării unor
deprinderi, capacităţi, competenţe.
 Fazele învăţării
 Prima fază, achiziţia, presupune contactul cu
informaţiile, cunoştinţele noi, urmată de o
prelucrare a acestora pentru a se realiza o bună
înţelegere.
 Următoarea fază, aceea de interiorizare,
vizează integrarea noilor cunoştinţe într-un
sistem personal, coerent, care se construieşte pe
baza experienţelor anterioare.
 Fazele învăţării
 Faza de modificare presupune acţiune din
perspectiva noilor achiziţii, care dobândite şi
operaţionalizate pot fi aplicate în practică.
 Etapa finală vizează concretizarea acestor
modificări în abilităţi şi comportamente.
Acest nivel de aplicare a celor acumulate
reprezintă o confirmare a realizării unei
învăţări eficiente. O altă condiţie a unei
învăţări eficiente este ca modificările produse
să fie menţinute şi transferate asupra
situaţiilor noi.
 Conceptul de învăţare

Învăţarea este procesul prin care fiinţele deprind

lucruri noi, prin care organismele se transformă.
În funcţie de condiţiile de mediu transformarea
este evidenţiată adesea prin comportamente noi.
 Conceptul de învăţare

Definiţia învăţării cuprinde trei aspecte

importante:
 relaţia cu mediul;
 modificări apărute, manifestate mai ales prin
comportament;
 permanenţă.
Patrick - un student de colegiu, e în camera sa din
campus şi se pregăteşte să meargă la ore. O vede pe
geam pe Cathy, o colegă, pe care o simpatizează. Se
întreabă ce poate face să-i atragă atenţia. Îşi face un
plan: se va îmbrăca în puloverul lui jackard norvegian,
cu care i-au mai spus şi alte fete că îi stă bine.
Deasupra îşi va pune jacheta de piele. Urcând scările
spre clasă, îl vede pe un tip din ultimul an, pe care îl
admiră, cu gulerul la jachetă ridicat în stil Elvis Presley.
Patrick îşi ridică şi el gulerul, fiindcă aşa e mai şic.
Zâmbind, vrea să intre în clasă, dar se fereşte să pună
mâna pe clanţa uşii în ultimul moment. Dacă se va
curenta iar, cum a păţit-o de atâtea ori? Ezită să atingă
clanţa, dar îşi dă seama că astăzi e încălţat cu adidaşii,
deci e izolat electric, aşa că apasă pe clanţă şi intră în
clasă.
 Condiţii ale învăţării
 organismul trebuie să intre în relaţie cu mediul
(Patrick observă gulerul ridicat al colegului mai
mare);
 trebuie să se producă o modificare în
comportament (Patrick şi-a ridicat şi el gulerul);
 comportamentul trebuie să dureze în timp (dacă
Patrick îşi va ridica şi în continuare gulerul, după ce
nu-l mai vede pe coleg, înseamnă că el a deprins
acest comportament).
 Tipuri de învăţare

Cercetătorii ai identificat următoarele tipuri de

învăţare:
 condiţionarea clasică bazată pe asocierile
pe care le facem între stimuli;
 condiţionarea operantă bazată pe asocierile
pe care le facem între comportamente şi
consecinţele lor;
 învăţarea cognitivă bazată pe manipularea
mentală a informaţiei.
 Tipuri de învăţare

Învăţarea prin condiţionare clasică constă

în formarea de reflexe condiţionate la o
varietate infinită de stimuli din mediul extern şi
intern. Reflexul condiţionat este un răspuns
determinat de un stimul iniţial indiferent, după
ce acesta a coincis de mai multe ori ori în timp
cu un stimul necondiţionat care produce în mod
normal un răspuns înnăscut.
 Tipuri de învăţare
Învăţarea prin condiţionare clasică
Exemplu:
Patrick a tresărit, înainte să atingă clanţa, deoarece
se aştepta să se curenteze, reacţia lui a apărut la
mânerul respectiv. În trecut el se curentase la cea
clanţă, iar acum reacţia lui de apărare a fost reflexă
la un stimul inofensiv (clanţa).
Un stimul ajunge să determine un răspuns (biologic
sau psihologic) pe care, în mod normal, nu l-ar
produce.
 Tipuri de învăţare

Învăţarea prin condiţionare operantă este

modalitatea de operare asupra mediului pentru
a obţine anumite consecinţe favorabile.
 Tipuri de învăţare
Învăţarea prin condiţionare operantă
Exemplu:
Vrând să atragă atenţia colegei, Patrick se îmbracă
cu puloverul lui norvegian, cu care îi mai spuseseră
şi alte fete că îi stă bine. Hotărârea de a purta acest
pulover nu mai e un răspuns reflex din partea lui, ca
retragerea mâinii de pe clanţă, ci rezultatul
experienţelor anterioare pe care le-a avut cu acest
pulover. Fiind recompensat de câteva ori, el tinde să
repete acest comportament.
 Tipuri de învăţare

Învăţarea socială se referă la faptul că

indivizii învaţă comportamente noi prin observarea
acestora la cei din jur şi apoi le imită. Teoria învăţării
sociale evidenţiază rolul proceselor mentale în
general şi al gândirii în special, în învăţarea şi
menţinerea unui comportament.
 Tipuri de învăţare

Învăţarea socială
Exemplu:
Văzând la prietenul şi modelul lui, gulerul jachetei
ridicat, lui Patrick i-a plăcut iar data următoare când
a ieşit din casă şi-a ridicat şi el gulerul în acelaşi stil.
 Condiţiile interne ale învăţării
 Condiţiile interne ale învăţării şcolare ţin de
particularităţile şi disponibilităţile celui care
învaţă şi constau în: factori biologici
(ereditate, vârstă, sex, dezvoltare fizică, stare
de sănătate etc.) şi factori psihologici
(cunoştinţe, capacităţi, nivel de perfecţionare
intelectuală, motivaţie, voinţă etc.).
 Condiţiile externe ale învăţării
 Condiţiile externe ţin de specificul situaţiei
de învăţare şi constau în: organizarea şcolară
(sistemul cerinţelor şcolare, conţinuturi,
calitatea instruirii, caracteristici ale clasei de
elevi, personalitatea şi competenţa
profesorului, relaţiile profesor-elevi, mediul
fizic şcolar, timpul şcolar etc.) şi factorii
social-culturali (familia, mediul cultural, social
economic, influenţele locale ale mediului
urban şi rural etc).
 Stilul de învăţare
Stilul de învăţare reprezintă modalitatea
preferată de receptare, prelucrare, stocare şi
reactualizare a informaţiei. Acesta are atât
componente determinate genetic, cât şi
componente care se dezvoltă ca urmare a
expunerii frecvente şi preferenţiale la o
anumită categorie de stimuli.
 Stiluri de învăţare
Stilul auditiv
 învaţă vorbind şi ascultând;

 este eficient în discuţiile de grup;

 învaţă din explicaţiile profesorului;

 verbalizează acţiunea întreprinsă pentru a

putea învăţa;
 îşi manifestă verbal entuziasmul;

 suportă greu liniştea în timpul învăţării.

 Stiluri de învăţare
Stilul vizual
 preferă să vadă lucrurile/desfăşurarea

proceselor pe care le învaţă;

 învaţă pe bază de ilustraţii, hărţi, imagini,

diagrame;
 este important să vadă textul scris;

 are nevoie să aibă control asupra ambianţei în

care învaţă;
 îşi decorează singur mediul.
 Stiluri de învăţare
Stilul tactil
 are nevoie să atingă şi să se implice fizic în

activitatea de învăţare;
 conştientizează modalităţile de comunicare

nonverbală;
 descifrează mai degrabă sentimentele decât

cuvintele;
 se exprimă folosind mişcarea mâinilor şi

comunicarea nonverbală.
 Stiluri de învăţare
Stilul kinestezic
 învaţă din situaţiile în care poate să

experimenteze;
 a lua notiţe înseamnă mai mult un act fizic şi

nu un suport vizual pentru învăţare;

 de multe ori nu revizuiesc notiţele;

 lipsa de activitate determină manifestări

kinestezice, fiind de multe ori confundaţi cu

copiii cu tulburări de comportament.
 Teoriile învăţării
Teoriile învăţării reprezintă viziuni coerente
asupra modului în care se produce învăţarea,
pe baza unei fundamentări teoretico-
ştiinţifice. Teoriile învăţării au o valoare
explicativ-informativă, definind şi explicând ce
este învăţarea, care sunt mecanismele
instrumental-operatorii şi procesele dinamico-
energetice implicate prin declanşarea şi
susţinerea actului învăţării.
 Teoriile behavioriste
Teoriile behavioriste sau teoriile învăţării
comportamentale consideră modificările
comportamentale ca efecte ale stimulărilor
externe asupra răspunsurilor subiectului.
Potrivit acestor teorii, indicatorul cel mai
concret al performanţei în învăţare este
comportamentul sau manifestarea observabilă
pe care subiectul o relevă.
 Teoriile behavioriste
• Teoria condiţionării clasice (I.P. Pavlov)
• Teoria conexionistă (E.L. Thorndike)
• Teoria asociaţiei prin contiguitate (E. Guthrie)
• Teoria condiţionării operante (B.F. Skinner)
• Teoria învăţării sociale (A. Bandura)
 Teoriile cognitive
Teoriile cognitive interpretează învăţarea
ca fiind un proces desfăşurat în plan intern,
ce nu poate fi cunoscut direct, nemijlocit.
Cercetările specialiştilor cognitivişti s-au
centrat pe surprinderea unor factori interni
profund implicaţi în învăţare: procesele
cognitive, motivaţional-afective, creativitatea.
 Teoriile cognitive
• Teoria gestaltului (M. Wertheimer, K. Koffka,
W. Köhler)
• Teoria învăţării latente (E. Tolman)
• Teoria psihogenezei cunoştinţelor şi operaţiilor
intelectuale (J. Piaget)
• Teoria socio-culturală (L.S. Vîgotsky)
• Teoria formării pe etape a acţiunilor mintale
(P.I. Galperin)
 Teoriile cognitive
• Teoria genetic-cognitivă şi structurală (J.
Bruner)
• Teoria organizatorilor cognitivi şi anticipativi
de progres (D.P. Ausubel)
• Teoria învăţării cumulativ-ierarhice (R. Gagné)
• Teoria holodinamică a învăţării (R. Titone)
 Teoriile metacognitive
Teoriile metacognitive ale învăţării au
contribuit la modificarea concepţiei privind
dezvoltarea inteligenţei, redefinind rolul şcolii
şi al cadrelor didactice în realizarea învăţării la
copil. Accentul este pus pe capacităţile
copilului de a evalua activităţile şi strategiile
proprii. Activităţile metacognitive includ:
planificarea, prevederea, ghidarea, controlul
rezultatelor obţinute, transferul şi
generalizarea unei strategii de rezolvare.