APARATUL LOCOMOTOR

Prof. Dr. Cristea Virgil Corneliu

2017
 Generalități
Aparatul locomotor este alcătuit din oase cu legăturile lor - articulaţiile - şi
din muşchi. Totalitatea structurilor osoase formează scheletul.
Elementele scheletului contribuie la menţinerea posturii organismului.
Oasele şi articulaţiile formează partea pasivă a aparatului locomotor.
Pe oase se fixează muşchii striaţi scheletici. Aceştia acţionează asupra
oaselor şi articulaţiilor ca asupra unor pârghii, constituind partea activă a
aparatului locomotor, adică elementele lui dinamice.
Organele aparatului locomotor constituie o mare parte din masa totală a
corpului. Acestor organe le corespund aproximativ 52% din greutatea totală a unui
adult, din care circa 38% revin musculaturii, iar 14% scheletului.
Studiul aparatului locomotor cuprinde trei subdiviziuni:
Osteologia (greceşte osteon = os şi logos = ştiinţă), este partea Anatomiei
care are ca obiect studiul oaselor;
Artrologia (greceşte arthron = încheietură, legătură), constituie partea care
are ca obiect studiul legăturilor dintre oase, al articulaţiilor;
Miologia (greceşte myos = muşchi, carne) cuprinde studiul muşchilor
scheletici.
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 OSTEOLOGIA
Oasele sunt organe dure, rezistente, de culoare albă-gălbuie.
Ansamblul lor constituie scheletul (Systema skeletale).
Scheletul uman este constituit cu precădere din oase (Pars
ossea) dar unele componente sunt constituite din cartilaje (Pars
cartilaginosa)( Ex:cartilajele costale, cartilajele nazale, procesul
xifoidian al sternului ş.a. ).
Componentele scheletului sunt conţinute într-un înveliș fibros
continuu, periost, iar la nivelul cartilajelor de pericondru.

Funcţiile oaselor:
determină forma, dimensiunile şi proporţiile corpului şi ale
diferitelor sale segmente;
servesc ca sprijin pentru întregul corp şi pentru părţile moi;
alcătuiesc cavităţi ce protejează anumite organe delicate
(creier); 
servesc ca element de inserţie pentru muşchi, devenind
astfel pârghii pentru funcţiunea de locomoţie;
constituie rezerva calcică a organismului.
 Morfologia oaselor
Forma oaselor
 
Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un
indiciu al funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei
dimensiuni, se deosebesc oase: lungi, late, scurte, neregulate.
Oasele lungi (Os longum) - lungimea depăşeşte lăţimea şi grosimea. Un
astfel de os este format dintr-un corp (diafiză) şi două extremităţi (epifize). Limita
dintre diafiză şi cele două epifize este numită metafiză la acest nivel este disul
cartilaginos de creştere). Oasele lungi se găsesc mai ales la nivelul membrelor; ele
îndeplinesc rolul de pârghii de viteză în diferitele mişcări.
Oasele plane (Os planum) - lungimea şi lăţimea sunt aproape egale între ele,
dar depăşesc grosimea; sunt turtite şi prezintă două feţe şi un număr variabil de
margini şi unghiuri. Ele participă la alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană,
toracică) sau realizează suporturi foarte stabile (bazinul) sau oferă o suprafaţă mare
pentru inserţia musculară (omoplatul).
O a s e l e s c u r t e (Os breve). Sunt acele oase care au cele trei
dimensiuni aproape egale; forma lor se apropie de cea cubică. Ele alcătuiesc
funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine
(carpienele) sau suportă greutatea corpului (coloana vertebrală, tarsiene).
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 Morfologia oaselor
O a s e l e p n e u m a t i c e (Os pneumaticum). Sunt oase neregulate,
care conţin în interiorul lor cavităţi pline cu aer (maxila).
O a s e l e s e s a m o i d e (Ossa sesamoidea) - sunt de obicei
lentiforme, mici, și se dezvoltă în vecinătatea unor articulaţii (sesamoide
periarticulare) sau chiar în tendoanele unor muşchi (sesamoide intratendinoase).
O a s e l e s u t u r a l e (Ossa suturalia) sau oase wormiene. Sunt oase
mici, plane şi incon­stante. Se dezvoltă din puncte de osificare speciale inde­
pendente de ale oaselor învecinate, fie la nivelul suturilor craniului, în special în
sutura lambdoidă, fie la nivelul fontanelelor.
O a s e l e n e r e g u l a t e (Os irregulare) care datorită formei şi
arhitecturii lor complicate nu pot fi încadrate în nici unul din grupurile
precedente (ex: palatinul, sfenoidul).
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la niveul
unei articulaţii, în grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase
sesamoide (ex. osul pisiform, rotula).

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Proeminențele
Sunt de două feluri:
a)Articulare – sunt modelate după
suprafețele articulare opuse lor; de obicei sunt
cavități de recepție.
Trochanter
Caput major
femoris

Trochanter
minor Facies
articularis talaris
Epicondylus Epicondylus
lateralis medialis
Maleolus
lateralis
Trochlea humeri

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Proeminențele
b) Nearticulare – sunt determinate de tracțiunea exercitată de mușchi.
Acestea se împart în:
- Procese/ apofize (bineconturate și puternice)
- Tuberozități (voluminoaseși neregulate)
- Eminențe (suprafață netedă)
- Tuberculi ( suprafață neregulată și mai mici ca dimensiune)
- Spina – proieminență ascuțită
- Creasta – proieminență liniară, tăioasă.

procesul coracoid, în
formă de „cioc de cioară” Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
• Cavitățile – sunt determinate de forțe de presiune:
 Cavitățile articulare(iau parte la formarea articulațiilor și
răspund unor proieminențe)
 Cavitățile nearticulare – pot servi pentru inserții tendinoase sau
ligamentare; ori pot proteja și adăposti elemente anatomice.
• Găurile și canalele:
 de trecere – sunt străbătute de diferite elemente anatomice
(vase sanguine, nervi, etc)
 nutritive – prin care trec vase de sânge. Acestea, după
dimensiune, pot fi de ordinul I, II, III, IV – ordinul I având
dimensiunile cele mai mari, iar cele de ordinul IV reprezintă
orificii de deschidere a canaliculelor osteoplastelor.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Structura oaselor
• Indiferent de formă, oasele prezintă:
– Țesut osos compact – are o suprafață netedă
– Țesut osos spongios – are aspectul unui
burete
– Măduvă osoasă – în interior, care produce
globulele roșii și albe din organism
– Artere și vene – care le asigură nutriția
– Nervi – responsabili de transmiterea durerii
– Colagen și calciu – 90%
– Periost (cu artere și vene), - cu rol în
protejarea și refacerea osului în caz de ruptură

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Conformatia interioara a unui
os lung
• diafiză (corp) format din:
• periostul, structură conjunctivă vasculară, care prezintă două lame:
 externă, fibroasă, densă, ale cărei fibre colagene se continuă cu cele ale
capsulelor articulare, ligamentelor, tendoanelor şi fasciilor,
 internă, osteogenetică, intens vascularizată, care aderă la planul
subiacent prin fibrele colagene perforante Sharpey şi este responsabilă de
creşterea în grosime a oaselor
• corticala, formată din ţesut osos lamelar compact
• cavitatea medulară, mărginită de ţesut osos lamelar ale cărui trabecule se
anastomozează formând un labirint în cavităţile căruia se găseşte măduva
osoasă roşie.
• epifize (extremităţi) alcătuite din două zone:
• periferică, corticală, formată dintr-o lamelă subţire de os compact
acoperită de cartilaj hialin articular
• centrală, formată din ţesut osos lamelar spongios ale cărui trabecule
osoase se ordonează pe direcţia liniilor de forţă a solicitărilor mecanice
• metafiză, prezentă în toată perioada de creştere (până la 25 ani) între diafiză şi
epifiză şi alcătuită din două segmente:
• periferic,cartilaginos, avascular, numit physis (placă epifizară, placă de
creştere)
• central, vascularizat, care formează metafiza propriu-zisă, unde
avansează osificarea iniţiată în stratul profund al physis-ului.
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 Conformația interioară a
unui os plan
• lama (tăblia) externă, mai groasă, formată din ţesut osos lamelar compact,
(lamina densa)
• lama (tăblia) internă, mai subţire, formată din ţesut osos lamelar compact,
(lamina vitreea)
• stratul intermediar, de grosime variabilă, alcătuit din ţesut osos lamelar
spongios, (diploe) şi are organizare particulară, labirintică, cu lamele osoase
dispuse în jurul unei reţele de canale venoase, bogat anastomozate care
contribuie la realizarea elasticităţii bolţii cutiei craniene.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu Os spongios

 Conformația interioară a oaselor scurte
• dimensiuni reduse
• formă poligonală sau ovoidal
• oasele carpiene si tarsiene (basipodium) situate la
joncţiunea dintre zigopodium şi autopodiumâ
• oase sesamoide, situate în interiorul unor tendoane a
căror traiectorie o modifică având rol de hipomohlion:
 constante (patela, oasele sesamoide ale halucelui)
care prezintă o faţă superficială în raport cu fibrele
tendinoase şi o faţă profundă, articulară, acoperită
de cartilaj hialin
 inconstante, care apar ca variante anatomice situate
în:
 originea unor muşchi: fabela (os sesamoid
situat în originea capătului lateral al muşchiului
gastrocnemian)
 inserţia unor muşchi: flexorul ulnar al carpului,
flexorul scurt al policelui.
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 Vascularizația și inervația oaselor
• Osul primeste 10 din debitul cardiac.
• asigurată de două tipuri de vase nutritive:
• vasele diafizare, reprezentate de artera nutritivă
principală şi venele comitante. Artera nutritivă pătrunde
prin foramenul nutritiv, străbate corticala şi ajunge în
canalul central unde se împarte în ramuri terminale
centrifuge direcţionate spre metafize. În acest traiect artera
emite colaterale care formează următoarele plexuri:
– plexul periostic, situat în stratul profund al periostului, alimentat
de pediculi accesori multipli proveniţi din arterele musculare ale
regiunii care, la nivelul metafizei, formează plexul metafizar
superficial,
– plexul stratului compact, situat în sistemul de canale Volkmann*
şi Havers
– plexul medular, format din arteriole şi capilare sinusoide,
– plexul metafizar profund care vascularizează faţă metafizară,
osteogenetică, a plăcii cartilaginoase de creşter
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 Vascularizația și inervația oaselor

• vasele epifizare, care provin din cele ale capsulei

articulare. Arterele epifizare sunt numeroase,
pătrund prin orificii vasculare multiple şi mici
situate la periferia zonei epifizare acoperită de
cartilaj hialin şi formează plexuri epifizare care
au caracter segmentar.

Plexurile venoase, abundente, colectează în canale

venoase cu caracter comitant şi, datorită
raporturilor importante cu areolele în care se
găseşte măduva osoasă galbenă, au potenţial
emboligen.
Inervatia are loc prin prelungiri nemielinizate ale
nervilor in canalele haversiene.
Sinapsele sunt de tip adrenergic. Astfel sunt inervate:
canalul haversian, periostul si vasele medulare. In
maduva se gasesc corpusculi Pacini.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Osificarea (osteogeneza)
Modelarea osoasă (organogeneza osoasă) constă
în creșterea în lungime, creșterea în grosime (în diametru)
și asigurarea formei conice a epifizelor, prin procese
complexe, coordonate, neîntelese înca pe deplin, și care
mențin toată viața forma oaselor.
Prin remodelare osoasă, 10% din întreaga masă
osoasă a organismului se înlocuiește în fiecare an la
individul tânăr.
Remodelarea osoasă constă în înlocuirea osului
primar, fibros, cu os secundar, lamelar, organizat în
sisteme haversiene (osteoane secundare).
Mai întai are loc depunerea osteoidului și apoi
mineralizarea acestuia. Un sistem haversian este depus în
4-5 săptămâni; în primele zile are loc mineralizarea în
proporție de 70% iar apoi, în câteva luni, are loc
mineralizarea completă.
Mineralizarea este influențată de factori locali sau
generali și rezultă osul embrionar.
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
Procesul de osificare (osteogeneza)

• Dupa originea lor, oasele se pot împarti în

• oase de membrana - trec în dezvoltarea lor prin
două faze:
» faza de membrană conjunctivă
» faza de os
• oase de cartilaj

• Procesele de osificare încetinesc progresiv dar nu se

opresc niciodată. Sub acţiunea unor factori mecanici şi
inflamatori se pot intensifica, aşa cum se întampla în
cazul repararii oaselor de la nivelul unei fracturi.
• Dezvoltarea şi creşterea oaselor este strâns legată
de secreţia hormonului hipofizar de creştere, de
hormonii tiroidieni, de unele enzime cu rol în
calcifierea oaselor, de vitaminele A, C, D etc.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Osificarea de membrană
Intr-o membrană conjunctivă tânără,
fibrele colagene dintr-un anumit centru de
osificare se înmultesc şi se adună formând
fascicule.
Celulele osoase tinere (osteoblastele)
îmbracă aceste fascicule şi secretă oseina care
le înglobează, iar prin mineralizarea ei se
formează o lamelă osoasă. Osificarea
înaintează (iradiază) de la centru către
periferie. Procesul se repetă şi în alte centre
de osificare, ce, prin fuzionarea lor, vor forma
osul definitiv.
Prin osificarea de membrană iau
naştere oasele bolţii cutiei craniene,
mandibula, clavicula etc.
Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu
 Osificare de carilaj (endocondrală)
După încetarea procesului de creştere epifizele rămân acoperite cu un strat
subţire de cartilaj hialin numit cartilaj articular.
Atat în diafiza cat şi în epifize osificarea începe în anumite centre de
osificare de la care se întinde până cuprinde tot osul.
Rămân cartilaginoase nişte discuri aşezate între epifiză şi diafiză prin care
osul creşte în lungime. Acestea se numesc cartilaje de conjugare sau de creştere
în lungime şi celulele lor proliferează numai în partea dinspre diafiză.
Când creşterea în lungime s-a terminat, în jurul vârstei de 20—25 de ani
cartilajele de creştere sunt înlocuite de os şi epifizele se sudează cu diafiza.
Dezvoltarea unui os lung:
1-7 — diferite etape ale dezvoltarii: a — os compact
periferic;
b — centru de osificare diafizar; c — schita canalului
medular;
d —centru de osificare epifizar; e —cartilaj
articular;
f —cartilaj de creştere.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

 Proprietăţile fizice ale oaselor
Principalele proprietăţi fizice ale oaselor sunt: rezistenţa şi elasticitatea.
Datorită acestora oasele nu se rup atunci când asupra lor acţionează diferite forţe
de presiune sau tracţiune.
Rezistenţa la presiune este foarte mare, chiar de 30 de ori mai mare pe
mm2 decât a cărămizii; 2,5 ori mai mare decât a granitului şi se apropie de cea a
fierului. Dintre toate materialele tehnice, numai betonul armat poate fi comparat
cu osul, atât în privinţa rezistenţei, cât şi a elasticităţii.
  
Compoziţia chimică a oaselor
Osul este alcătuit din substanţe organice şi substanţe minerale (fosfaţi,
carbonaţi şi cantităţi foarte mici de fluorură şi clorură de calciu). Proporţia lor
este de aproximativ 35% substanţe organice şi 65% substanţe minerale. Se poate
spune că substanţele organice dau elasticitatea osului, iar sărurile minerale,
rezistenţa.
Proporţia variază şi în raport cu vârsta. în copilărie, oasele sunt foarte
elastice, deoarece au relativ puţine săruri minerale. Procentul acestora creşte
mult la bătrâneţe, când oasele devin mult mai casabile decât în copilărie.

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu

Ș.l.Dr. Cristea Virgil Corneliu