ÎNTREŢINEREA ŞI LUCRAREA SOLULUI

 
•Aplicarea unui sistem raţional, de întreţinere şi lucrare a solului în plantaţiile de
pomi şi arbuşti fructiferi prezintă avantajul că înlesneşte menţinerea şi
îmbunătăţirea însuşirilor fizico-mecanice, a compoziţiei chimice şi a stării biologice.
•În acelaşi timp acestea trebuie să contribuie la combaterea eroziunii solului, la
încorporarea uniformă a îngrăşămintelor organice şi chimice în zona de dispunere
maximă a rădăcinilor active fără degradarea lor cât şi la distrugerea buruienilor.
•Toate acestea contribuie la obţinerea unei creşteri şi fructificări optime în condiţiile
reducerii consumurilor de energie la unitatea de suprafaţă şi de realizare a unei
eficienţe economice sporite.
•Opţiunea pentru unul sau altul din sistemele de întreţinere şi lucrare a solului au la
bază o serie de elemente caracteristice cum ar fi:
• orografia terenului,
• tipul de sol,
• condiţiile de climă,
• sistemul de cultură,
• dotarea tehnică,
• vârsta plantaţiei etc.
•Majoritatea plantaţiilor pomicole din ţara noastră fiind amplasate pe terenuri în
pantă cu capacitate diferită de infiltrare şi de reţinere a apei impune utilizarea unor
sisteme adecvate de întreţinere şi lucrare a solului.
• Fiecare tip de sol necesită practicarea unui anumit sistem de întreţinere şi
lucrare.
• Astfel, perioada optimă pentru executarea lucrărilor solului este mai lungă pe
solurile uşoare şi mult mai scurtă pe cele argiloase unde lucrările pot fi
executate numai la un anumit grad de umiditate.
• Un alt factor care influenţează sistemul de întreţinere a solului îl constituie
circulaţia repetată a tractoarelor şi maşinilor agricole pentru efectuarea
tratamentelor fitosanitare, transportul recoltei etc.
• În numeroase cazuri aceste lucrări se execută când umiditatea din sol este
ridicată şi în consecinţă are loc tasarea acestuia. În urma compactării se
înrăutăţesc proprietăţile fizice ale solului.
• Studiile efectuate la SCPP Baia Mare de către LAZĂR, LĂZĂROIU şi POP arată că
pe solurile podzolice pseudogleizate, în anii cu precipitaţii abundente, în zona
de circulaţie a roţilor tractorului are loc compactarea puternică a solului pe
adâncimea de 30-40 cm.
• În urma tasării se reduce simţitor procesul de infiltrare a apei şi de circulaţie a
aerului, iar dezvoltarea sistemului radicular indiferent de portaltoi, este
limitată.
• Un alt aspect legat de sitemul de întreţinere a solului îl constituie menţinerea şi
ridicarea conţinutului de materie organică, care se descompune într-un ritm mai
intens în cazul în care solul se lucrează şi întreţine ca ogor negru, şi într-un
interval de timp mult mai lung în cazul înţelenirii.
• Pentru menţinerea sau creşterea conţinutului solului în materie organică în
plantaţiile pomicole, se recomandă folosirea îngrăşămintelor organice şi chimice
sau se utilizează culturi intercalate de cereale şi leguminaose, care se
încorporează în sol sub formă de îngrăşăminte verzi.
• În zone cu precipitaţii de peste 650 mm anual se poate suplini lipsa de
îngrăşăminte organice prin înţelenirea temporară a intervalelor.
• Cantitatea de biomasă pomicolă (frunze şi ramuri) fiind mică, comparativ cu
nevoile pomilor în materie organică şi în principalele elemente nutritive se
impune stabilirea cu mult discernământ a sistemului de întreţinere şi lucrare a
solului.
• În plantaţiile pomicole din ţara noastră sunt răspândite următoarele sisteme de
întreţinere şi lucrare a solului:
• ogorul negru (lucrat),
• ogorul negru întrerupt,
• ogorul negru combinat cu erbicide,
• culturi intercalate,
• culturi pentru îngrăşăminte verzi,
• înierbarea temporară sau permanentă
• mulcirea solului.
• Ogorul negru (lucrat) se practică cu prioritate în plantaţiile pomicole intensive şi
superintensive, amplasate pe terenuri cu pantă redusă, sau în zone cu precipitaţii mai
scăzute (stepă şi silvostepă).
• Se caracterizează prin menţinerea solului afânat pe tot parcursul anului, fără crustă şi
buruieni, printr-o mobilizare permanentă a sa cu ajutorul mijloacelor mecanice şi manuale.
• Acest mod de întreţinere se realizează pe intervalele dintre rânduri, prin executarea unei
arături de toamnă, iar în primăvară şi în cursul verii se fac 3-4 lucrări superficiale (discuiri
şi cultivări).
• Pe rândul de pomi solul se mobilizează manual sau mecanizat.
• Arătura se face la adâncimi diferite în funcţie de specie, soi, portaltoi, tipul de sol, relief
etc.
• Pe baza cercetărilor şi a observaţiilor efectuate în diferite plantaţii pomicole din ţara
noastră se recomandă ca arătura de toamnă să se facă diferenţiat, în funcţie de tipul de
sol, şi anume:
- pe solurile uşoare la 18-20 cm, când portaltoiul utilizat are o înrădăcinare profundă şi la
10-12 cm în cazul portaltoilor cu înrădăcinare superficială;
- pe solurile mijlocii la 20-25 cm, la speciile altoite pe portaltoi cu înrădăcinare profundă şi
10-14 cm la portaltoi cu înrădăcinare superficială;
- pe solurile grele, în funcţie de adâncimea de răspândire a rădăcinilor se recomandă
executarea lucrării la 12-25 cm, iar după un anumit număr de ani să se facă o lucrare de
scarificare pentru a înlătura efectul negativ al tasării solului.
• Cercetările efectuate de IANCU şi NEAMŢU (1983) scot în evidenţă efectul de scurtă
durată a lucrărilor de scarificare la care se adaugă costul ridicat şi consumul mare
de carburant la unitatea de suprafaţă.
• Deci, lucrarea de scarificare se va recomanda numai în anumite situaţii (pentru
distrugerea hardpanului).
• Arătura de toamnă se recomandă a fi executată cu circa două săptămâni înainte de
căderea frunzelor pentru a favoriza cicatrizarea rădăcinilor tăiate sau rănite de
către organele active ale plugului.
• Dacă în cursul perioadei de vegetaţie apar intervale cu precipitaţii abundente şi de
lungă durată, care împiedică executarea lucrării de discuit sau de cultivare, pentru
combaterea buruienilor se va recuge la efectuarea unei arături la 10-15 cm cu PDL-
5.
• Acest sistem de întreţinere s-a impus datorită avantajelor pe care le prezintă şi
anume:
- sistemul radicular se dezvoltă mai bine ca urmare a sporirii porozităţii solului, ce
favorizează pătrunderea apei şi a aerului în profunzime;
- se intensifică activitatea microorganismelor aerobe, implicate în descompunerea
materiei organice;
- se înlătură concurenţa pentru hrană dintre pomi şi buruieni;
- apa pătrunde mai uşor în sol şi se pierde mai greu prin evaporare ca urmare a
existenţei la suprafaţa solului a unui strat afânat prin care se întrerupe
capilaritatea;
- prezenţa în sol a unei cantităţi mai mari de apă favorizează condiţiile de nutriţie
prin creşterea conţinutului solului în macro- şi microelemente uşor asimilabile;
- procesul de mineralizare a materiei organice se intensifică ca urmare a activităţii
microorganismelor aerobe;
- se împiedică înmulţirea rozătoarelor şi a dăunătorilor;
- nu au loc procese de poluare şi de distrugere a microorganismelor
dacă nu se utilizează erbicide cu efect toxic şi cu remanenţă
îndelungată;
- se împiedică procesul de drajonare şi se distrug drajonii deja formaţi
în special la speciile prun şi vişin;
- ca urmare a degradării unor cantităţi mari de substanţe organice, o
solubilizare mai bună a macro- şi microelementelor se asigură o
nutriţie îmbunătăţită în favoarea creşterii şi fructificării pomilor;
- prin lucrările superficiale ale solului se asigură afânarea la suprafaţă a
solului tasat în urma trecerilor repetate a tractoarelor şi maşinilor
agricole şi a ploilor torenţiale.
Pe lângă avantajele enumerate mai sus, ogorul negru are şi o
serie de dezavantaje:
- favorizarea procesului de eroziune a solului în plantaţiile amplasate
pe terenuri în pantă, mai ales în zonele în care cad precipitaţii
abundente, imediat sau la un interval scurt de timp, după executarea
lucrării;
- prin lucrarea repetată a solului, la aceeaşi adâncime cu implicaţii în
rănirea şi tăierea rădăcinilor pomilor poate duce la diminuarea
sistemului radicular, în primul rând a rădăcinilor active;
• mineralizarea rapidă a materiei organice, prin intensificarea activităţii
microorganismelor aerobe favorizează diminuarea conţinutului în materie
organică, cu repercusiuni negative asupra proprietăţilor fizice şi
agroproductive ale solului.
• Pentru menţinerea şi îmbunătăţirea proprietăţilor fizice, chimice şi
biologice ale solului se impune completarea periodică a deficitului de
materie organică prin aplicarea îngrăşămintelor organice;
• Trecerea repetată a tractorarelor şi maşinilor agricole duce la tasarea în
profunzime a solului, în special când şi umiditatea lui este mai ridicată, cu
consecinţe în:
• diminuarea permeabilităţii şi penetrabilităţii pentru apă şi aer a solului,
• reducerea activităţii microorganismelor aerobe în favoarea celor anaerobe şi,
• în final apariţiei de condiţii nefavorabile pentru activitatea sistemului
radicular.
• Tasarea solului este cu atât mai pronunţată cu cât distanţa dintre rândurile
de pomi este mai mică şi circulaţia agregatelor are loc repetat pe aceleaşi
urme;
• În perioadele cu exces de umiditate, circulaţia agregatelor pentru
executarea lucrărilor agrofitotehnice este mult îngreunată;
• Fructele obţinute sunt mari însă mai puţin dense şi mai slab colorate, cu un
conţinut de apă mai ridicat şi mai puţină substanţă uscată, mai puţin zahăr
şi cu sensibilitate ridicată la transport şi păstrare.
• Ogorul negru întrerupt reprezintă o variantă a ogorului negru şi
se practică pe terenurile cu pantă mai mică (4-6%), şi în zone cu
precipitaţii abundente în a doua jumătate a perioadei de
vegetaţie.
• Se apropie de avantajele pe care le prezintă ogorul negru, iar prin
întreruperea lucrărilor mecanice şi manuale în partea a doua a
perioadei de vegetaţie, se stimulează un anumit grad de
îmburuienare naturală a solului cu unele efecte favorabile cum
sunt:
• înlesnirea traficului în perioade cu exces de umiditate,
• atenuarea procesului de eroziune a solului,
• îmbogăţirea conţinutului în materie organică,
• favorizarea procesului de structurare,
• reducerea tasării solului.
• Dacă buruienile crescute, după întreruperea lucrărilor solului,
ajung la faza de înflorire ele trebuie cosite cu lăsarea pe loc a
biomasei sub formă de mulci ameliorat.
• Pentru cele două sisteme de întreţinere (ogor negru şi ogor
negru întrerupt), sistema de maşini destinată executării
lucrărilor solului se stabileşte în funcţie de starea lui fizică:
• pe solurile uşoare este indicată utilizarea cultivatorului în
alternanţă cu grapa cu discuri;
• pe solurile mijlocii şi grele se folosesc maşini agricole care
nu deteriorează starea lui structurală, cum ar fi grapa cu
discuri şi plugul polibrăzdar.
• La intervale de 2-3 ani se recomandă şi scarificarea
efectuată pe intervale alternative.
• Cu toate că efectul scarificării este de scurtă durată,
• favorizează dezvoltarea sistemului radicular în
profunzime ca urmare a creşterii porozităţii solului;
• introduce în adâncime îngrăşămintele chimice mai greu
solubile;
• intensifică activitatea microorganismelor aerobe pe
solurile argiloase.
• Ogorul negru combinat cu erbicide se practică în vederea
diminuării numărului de lucrări mecanice şi manuale
executate asupra solului şi implicit reduce consumul de
carburanţi.
• Acest sistem de întreţinere se poate aplica în două variante:
• după efectuarea arăturii de toamnă se execută imediat o
erbicidare preemergentă pe toată suprafaţa, sau
primăvara devreme.
• în cursul perioadei de vegetaţie se mai fac una-două
lucrări de discuire sau cultivare, pentru menţinerea solului
curat de burieni.
• Pe rândul de pomi se erbicidează postemergent când
buruienile au înălţimea de 10-20 cm.
• Aplicarea erbicidelor se face pe o bandă cu lăţimea de 0,8-
1,0 m pe rândul de pomi în cazul gardurilor fructifere şi 2-3
m în plantaţiile cu coroană globuloasă.
• Această variantă s-a răspândit mai mult în plantaţiile
pomicole datorită avantajelor pe care le prezintă:
• reducerea consumului de forţă de muncă manuală şi mecanică,
• scăderea consumului de energie
• reducerea numărului de lucrări mecanice şi manuale;
• are efect pozitiv asupra stării structurale a solului şi compactării lui în
profunzime;
• reduce ritmul de mineralizare a substanţelor organice;
• favorizează dezvoltarea sistemului radicular în stratul superficial al
solului;
• Utilizarea raţională a erbicidelor poate duce la reducerea
costului de producţie şi la realizarea unei rentabilităţi sporite.
• Cu toate avantajele pe care le prezintă erbicidarea în
pomicultură, ea trebuie să se facă cu mult discernământ şi
numai după o prealabilă documentare sau experimentare pe
suprafeţe reduse fiind cunoscută comportarea foarte diferită
a speciilor pomicole faţă de diversitatea mare de erbicide.
• Erbicidele utilizate în plantaţiile pomicole se stabilesc în funcţie de:
• modul de acţiune asupra buruienilor anuale şi perene,
• durata de eficacitate (cel puţin pentru un ciclu de vegetaţie)
• şi spectrul de acţiune.
• Erbicidele de contact care au remanenţă redusă, se pot aplica de 2-3 ori
pe an, atuni când buruienile au înălţimea de 10-20 cm.
• În urma tratamentului, cu erbicide de contact se realizează efectul unei
cosiri.
• Din grupa erbicidelor de contact, în plantaţiile pomicole, se utilizează
Gramoxone, Reglone, DNOC, Fusilade, Tiuran, Diquat, Paraquat etc.
• Erbicidele sistemice pătrund în plantă prin organele aeriene sau
subterane, producând dereglarea metabolismului plantei şi în final
uscarea ei.
• Dintre erbicidele sistemice utilizate, în plantaţiile pomicole, au dat
rezultate mai bune Caragard, Simazin, Aminotriazol, Supersin, Livezin,
Ustinex, Devrinol, Dalapon, Roundup, Venzar, Prefix, Betanol etc.
• Aceste erbicide se vor aplica în concordanţă cu vârsta plantaţiei şi
gradul de sensibilitate al speciei şi soiului de pomi.
• Utilizarea unei doze necorespunzătoare poate provoca fitotoxicitatea
pomilor sau să diminueze efectul asupra buruienilor.
• Din experienţele efectuate s-a evidenţiat faptul că mărul şi părul
suportă mai bine erbicidele comparativ cu sâmburoasele, în special
prunul şi caisul, care sunt cele mai sensibile la erbicidare.
• Sensibilitate sporită prezintă şi plantaţiile tinere cu sistemul radicular
situat mai aproape de suprafaţa solului, deci se impun o serie de
restricţii cu privire la aplicarea erbicidelor în primii 3-4 ani de la
plantare.
• Unele erbicide au efecte fitotoxice astfel, experienţele efectuate la
piersic de către ŞARPE şi colab. (1978) cu Pitezin în cultura piersicului pe
solurile nisipoase în combinaţie cu irigarea.
• COMAN şi colab. (1975-1977) prezintă efectul fitotoxic al Argezinului
(Atrazin) la plantaţiile de măr tinere (5-6 ani).
• La fel, COMAN şi colab. (1987) evidenţiază efectul fitotoxic al Pitezinului
pomicol 75 PU în combinaţie cu Icedin 2-4 LS, care nu se va utiliza în
plantaţiile de sâmburoase, deoarece produce fenomene grave de
fitotoxicitate.
• Erbicidele se aplică cu ajutorul instalaţiei EEL-2 montată în faţa
tractorului U445-DT în agregat cu maşinile de stropit MST-900 sau
MSPC-300. în lipsa instalaţiei de erbicidat se pot utiliza lăncile de la
pompele manuale montate la capetele furtunilor pompei MST-900
dirijate de doi muncitori.
• Pe suprafeţe mai reduse lucrarea de erbicidare poate fi făcută şi cu
pompe carosabile (AC-1) sau pompe de spate (AS-14 sau AS-16).
• Utilizarea pompelor cu lănci asigură aplicarea locală a erbicidului (pe
vetrele de burieni) previne poluarea şi risipa de erbicid şi nu afectează
ramurile aplecate sau plasate mai aproape de sol.
• Culturile intercalate, ca sistem de folosire şi lucrare a solului se practică în
plantaţiile pomicole în primii ani după înfiinţarea lor, când pomii acoperă
numai o mică suprafaţă,
• Pe intervalele dintre rânduri se cultivă plante anuale sau perene cu talie
redusă şi cu înrădăcinare superficială, de la care se obţine o producţie
suplimentară.
• Pe baza experienţelor organizate în ţara noastră, se remarcă faptul că,
culturile intercalate cu plante agroalimentare nu influenţează în mod
deosebit creşterea şi fructificarea pomilor tineri dacă distanţa dintre
rânduri este mai mare de 4 m şi, în plus, se practică o fertilizare raţională.
• La intrarea pe rod locul culturilor intercalate este luat de un alt sistem de
întreţinere, corespunzător speciei şi zonei.
• În plantaţiile tinere de pomi se pot cultiva una sau mai multe specii de
plante în funcţie de care se stabileşte tehnologia şi destinaţia producţiei
obţinute din cultura intercalată.
• Speciile utilizate pentru înfiinţarea culturilor intercalate se stabilesc cu
mult discernământ pentru a nu concura pomii în fazele critice, în ceea ce
priveşte consumul de apă şi elemente nutritive şi în acelaşi timp pentru a
nu împiedica desfăşurarea lucrărilor de întreţinere a solului şi de
combatere a bolilor şi dăunătorilor.
• Prin alegerea judicioasă a speciei cultivate pe intervalele dintre rândurile
de pomi se asigură o utilizare raţională a terenului, nu apare concurenţa
dintre pomi şi cultura intercalată şi se realizează o producţie suplimentară
Acest sistem de întreţinere a solului prezintă următoarele avantaje:
- asigură o utilizare mai eficientă a terenului până la intrarea pe rod a
pomilor;
- pomii nu sunt concuraţi de către cultura intercalată datorită
lucrărilor şi fertilizării suplimentare;
- cultura intercalată reduce procesul de eroziune şi oscilaţiile termice
ale solului;
- se reduc cheltuielile cu întreţinerea plantaţiei;
- se îndepărtează excesul de umiditate din sol.
Pe lângă avantajele prezentate acest sistem de întreţinere prezintă şi
unele dezavantaje:
- concurează în anumite perioade pomii în apă şi elemente nutritive;
- stânjenirea aplicării la momentul optim a tratamentelor fitosanitare
şi a lucrărilor de întreţinere a solului;
- sporirea consumului de forţă de muncă la unitatea de suprafaţă
datorită cultivării intervalelor.
Culturile intercalate sunt recomandate numai în zonele cu precipitaţii
mai mari de 600-700 mm anual sau în plantaţiile irigate unde nu apare
concurenţa pentru apă între pomi şi cultura intercalată, iar dozele de
îngrăşăminte chimice se măresc în funcţie de cerinţele culturii intercalate.
• La alegerea speciilor cultivate în plantaţiile tinere de pomi se va avea în
vedere să nu se cultive specii cu talie înaltă, cu înrădăcinare profundă sau
de la care se consumă partea care vine în contact cu substanţele utilizate
la tratamentele fitosanitare.
• Pentru culturi intercalate se recomandă frecvent speciile următoare:
• leguminoasele pentru boabe cum ar fi soia, fasolea, mazărea,
• cu cerinţe maxime faţă de apă numai în a doua jumătate a verii,
• nu favorizează dezvoltarea buruienilor,
• îmbogăţesc solul în azot şi alte substanţe minerale,
• sporesc conţinutul solului în substanţe organice,
• contribuie la îmbunătăţirea structurii lui,
• boabele nu vin în contact cu insectofungicidele;
• legumele (ceapa, usturoiul, varza, dovleceii, pepenii, cartofii timpurii etc.);
• rădăcinoasele (sfecla de zahăr, sfecla furajeră şi morcovul);
• culturi de căpşuni anuale sau multianuale;
• culturi furajere de cereale sau cereale în amestec cu leguminoase, cu
condiţia ca acestea să fie cosite în luna mai.
Nu se vor cultiva cereale prăşitoare (porumb, sorg) deoarece au talie mare
şi înrădăcinare profundă, iar consumul maxim de azot şi apă coincide cu
fenofaza de creştere intensă a lăstarilor, când nevoile de apă şi hrană ale
pomilor sunt mari.
• Ogorul cu îngrăşăminte verzi
• Este recomandat pentru zone cu precipitaţii peste 700 mm anual.
• În intervalul când pomii au nevoi mari de apă şi elemente nutritive (creşterea
intensă a lăstarilor şi fructelor), solul se întreţine ca ogor negru, iar în restul
timpului este ocupat de culturi.
• Culturile destinate pentru îngrăşăminte verzi se încorporează în sol la înflorire
când au conţinutul maxim de masă vegetală.
• Pe această cale se îmbogăţeşte solul în materie organică, iar din descompunerea
acesteia rezultă importante cantităţi de elemente nutritive.
• Pe lângă îmbogăţirea solului în elemente nutritive se îmbunătăţeşte starea
structurală şi se reduce tasarea în adâncime.
• În funcţie de momentul înfiinţării culturilor pentru îngrăşământ verde, ele pot fi:
de toamnă, primăvară şi vară.
• Culturile de tomană se seamănă începând din luna august până la sfârşitul lunii
septembrie, iar încorporarea lor în sol se face în primăvara următoare înainte de
înfloritul pomilor.
• Sunt formate mai mult din cereale de toamnă (orz de toamnă, secară) sau
borceag de toamnă alcătuit din amestecuri de cereale şi leguminoase (secară şi
măzăriche de toamnă, orz de toamnă şi măzăriche de toamnă).
• Tot toamna se poate semăna rapiţă sau muştar.
• Culturile de toamnă favorizează în timpul iernii şi reţinerea zăpezii, împiedică
procesul de eroziune, iar pe terenurile nisipoase protejează solul contra deflaţiei.
• Culturile de primăvară se practică în zonele cu exces de umiditate sau în plantaţii
pomicole irigate.
• Semănatul plantelor are loc primăvara devreme, iar încorporarea lor în sol se face în faza
de plină înflorire. Se utilizează pentru culturi acoperitoare de primăvară trifoiul, hrişca,
borceagul de primăvară, facelia care este şi o plantă meliferă, lupinul, bobul etc.
• Rezultate foarte bune se obţin dacă la înfiinţarea culturilor se aplică îngrăşăminte chimice
pe bază de N, P, K, în funcţie de starea de fertilitate a solului.
• La înflorire cultura se tăvălugeşte şi se toacă, apoi se încorporează în sol prin discuire.
• Cultura de vară poate fi formată din lupin galben sau albastru, secară, care se seamănă în
prima jumătate a verii şi se încorporează în sol toamna. Culturile de vară au dat rezultate
mai bune la soiurile cu maturare timpurie a fructelor.
• Acest sistem de întreţinere prezintă următoarele avantaje:
- măreşte conţinutul solului în materie organică;
- diminuează procesul de eroziune a solului;
- împiedică procesul de îmburuienare şi intensifică activitatea microorganismelor aerobe;
- contribuie la înlăturarea excesului de umiditate;
- reduce oscilaţiile de temperatură;
- favorizează structurarea solului şi obţinerea unor fructe de calitate superioară cu
capacitate bună de păstrare.
• Dezavantajele sistemului sunt:
- culturile pentru îngrăşăminte verzi pot concura pomii în consumul de apă şi de hrană;
- costul de producţie pe tona de fructe poate fi mai ridicat.
Ca urmare a multiplelor avantaje sistemul este recomandat pentru toate zonele pomicole
unde regimul precipitaţiilor depăşeşte 700 mm anual şi pe solurile nisipoase cu conţinut
scăzut de humus.
• Înierbarea temporară şi permanentă a solului se realizează prin cultivarea terenului
din plantaţii cu diferite ierburi perene.
• Se practică în zonă cu precipitaţii suficiente, amplasate pe teren în pantă şi supus
procesului de eroziune sau pe terenuri plane care pot fi irigate.
• Înierbarea poate fi făcută numai pe intervalele dintre rândurile de pomi şi în mod
alternativ, iar pe rânduri de pomi, o bandă de 1-2 m se întreţine ca ogor negru.
• În cazul în care distanţa dintre rândurile de pomi şi între pomi pe rând este mai mare,
porţiunea lucrată este circulară, iar raza cercului este mai mare faţă de proiecţia
coroanei cu 0,5-1,0 m.
• În funcţie de durata înţelenirii terenului înierbarea poate fi temporară (3-4 ani) şi
permanentă.
• Rezultate favorabile se obţin atunci când înierbarea se face pe intervale alternative,
unul înierbat şi unul întreţinut ca ogor negru (lucrat), iar după 3-4 ani intervalul
înierbat se desţeleneşte şi rămâne ca în următorii 3-4 ani să fie lucrat ca ogor negru
(lucrat).
• Odată cu desţelenirea se seamănă pentru înierbare intervalul vecin care a fost lucrat
ca ogor negru (lucrat).
• Înierbarea poate fi făcută cu graminee perene ca Lolium perene, Dactylis glomerata,
Phleum pratense, Festuca rubra sau cu amestecuri de graminee şi leguminoase
utilizând amestecul de graminee cu trifoi roşu sau ghizdei.
• Semănatul alternativ al intervalelor se face primăvara devreme sau în septembrie
într-un pat germinativ bine pregătit şi nivelat pentru a asigura o răsărire uniformă.
• În primul an agregatele se vor deplasa cu prioritate pe intervalele nesemănate
(întreţinute ca ogor negru) pentru a favoriza înrădăcinarea şi înţelenirea, iar pe
rândurile de pomi solul (pe o bandă de 2 m) se întreţine ca ogor negru, cu sau fără
erbicide.
• După înţelenire iarba se coseşte anual de circa 3-4 ori când are înălţimea 15-
20 cm, și se lasă pe sol sub formă de mulci ameliorat.
Pentru a stimula creşterea şi îndesirea covorului vegetal se face o fertilizare
fazială aplicând la fiecare coasă îngrăşăminte pe bază de azot, circa 100 kg
azot/ha anual.
Pe timp ploios accesul în livadă pentru tratamentele fitosanitare sa face pe
intervalul înierbat.
Înierbarea naturală este mult mai ieftină dar nu se recomandă, dat fiind
faptul că nu se poate realiza o compoziţie floristică bună.
Prin înţelenire se obţin următoarele avantaje:
- sporeşte conţinutul solului în materie organică;
- se împiedică procesul de eroziune
- înţelenirea se realizează cu cheltuieli reduse şi se face uşor;
- nu se produce tasarea solului în profunzime;
- se diminuează excesul de umiditate din perioadele cu precipitaţii
abundente;
- se favorizează structurarea solului şi se reduc amplitudinile termice din sol;
- se favorizează accesul agregatelor în livadă şi în perioade ploioase pentru
efectuarea tratamentelor fitosanitare sau transportul recoltei de fructe;
- contribuie la îmbogăţirea solului în fosfor şi potasiu asimilabil, iar fructele
sunt mai intens colorate şi se păstrează mai bine.
• Dacă înierbarea este de lungă durată apar o serie de dezavantaje cum ar fi:
- reducerea posibilităţii de pătrundere a aerului în sol, cu efecte negative asupra
sistemului radicular al pomilor şi al microorganismelor aerobe.
În consecinţă rădăcinile se orientează spre suprafaţa solului în căutare de oxigen,
motiv pentru care rezistenţa la ger şi secetă scade;
- activitatea microorganismelor aerobe datorită lipsei de oxigen, este lentă şi în
consecinţă, procesul de mineralizare este foarte încetinit ceea ce are repercusiuni
asupra conţinutului solului în azot, fosfor şi potasiu în forme uşor accesibile
plantelor.
Carenţele de azot sunt mai mari şi datorită faptului că o parte din acesta este
consumat de către ierburi, al căror sistem radicular este plasat în stratul superficial
al solului;
- creşte aciditatea solului;
- procesul de drajonare este pronunţat, iar la unele specii apare antagonismul
dintre rădăcinile pomilor şi ale ierburilor;
- în perioadele secetoase aprovizionarea pomilor cu apă este defectuoasă datorită
faptului că ierburile sunt mari consumatoare de apă, iar sistemul lor radicular
compact împiedică pătrunderea acesteia în sol;
- totodată este favorizată înmulţirea rozătoarelor, a bolilor şi dăunătorilor.
Înierbarea temporară şi alternativă a intervalelor, sub formă de benzi cu cosirea
repetată a ierbii, nu influenţează în mod negativ creşterea şi fructificarea pomilor.

Studiile efectuate la Baia Mare de către LAZĂR şi colab. (1981) arată că în plantaţiile
de măr amplasate pe terenurile cu pantă mai mare de 6% înierbarea pe intervale
alternativă devine necesară începând din anul 3-4 de la plantare.
• Mulcirea este un sistem de întreţinere prin care solul din plantaţiile pomicole se
menţine acoperit cu diferite materiale care poartă denumirea de mulci.
• Procedeele diferă între ele în funcţie de natura şi modul de obţinere a mulciului.
• Mulciul utilizat în plantaţiile pomicole poate fi natural sau artificial.
• Cel natural poate fi obţinut în incinta plantaţiei sau în afara ei.
• Mulcirea poate fi realizată prin cosirea repetată a ierburilor de pe intervale, sau
folosirea de resturi vegetale (paie, coceni, frunze, fân de slabă calitate), întregi
sau tocate care acoperă solul într-un strat gros de 10-15 cm.
• Mulciul favorizează infiltrarea apei, o mai bună încălzire şi aerare, împiedicând
pătrunderea luminii, creşterea buruienilor şi pierderea apei.
• Mulciul cel mai ieftin este cel obţinut prin cosirea ierburilor din livadă însă
acestea nu satisfac întotdeauna nevoile sub aspect cantitativ.
• Mulcirea poate fi făcută numai sub formă de benzi pe rândul de pomi sau pe
toată suprafaţa.
• Ca mulci artificial poate fi utilizată folia de polietilenă neagră.
• Acest sistem de întreţinere s-a generalizat în plantaţiile tinere, intensive şi
superintensive, pe rândurile de pomi sub formă de bandă pe o lăţime de 1,5-2,0
m şi în plantaţiile de căpşuni.
• Mulcirea este avantajoasă deoarece:
- menţine umiditatea din sol;
- împiedică creşterea buruienilor;
 - reduce oscilaţiile de temperatură cu 3-60C vara şi ridică cu 2-30C
temperatura solului iarna comparativ cu ogorul negru;
- menţine structura, porozitatea şi afânarea solului mărind conţinutul
solului în materie organică;
- împiedică procesul de eroziune.
La căpşuni, mulcirea asigură obţinerea unor fructe curate cu aspect
comercial plăcut.
Mulcirea cu rumeguş se utilizează şi pentru corectarea acidităţii în cultura
afinului.
Dintre dezavantajele mulcirii se pot aminti:
- mulciul măreşte suprafaţa de iradiere, iar în caz de îngheţ intensifică
pagubele;
- sporirea consumului de forţă de muncă şi a cheltuielilor materiale prin
procurarea şi aplicarea mulciului, ceea ce conduce la ridicarea costului de
producţie a fructelor;
- favorizează înmulţirea insectelor şi a rozătoarelor;
- stimulează dezvoltarea sistemului radicular al pomilor mai mult în
stratul de la suprafaţă;
- nu se combat buruienile perene dacă grosimea stratului de mulci nu
este mai mare de 20 cm.
Pentru a se asigura eficienţa maximă se recomandă ca înainte de mulcire
solul să fie afânat şi fertilizat, cu îngrăşăminte chimice.
La unitatea de suprafaţă pentru mulcire sunt necesare circa 5 până la 30-
40 t/ha material organic, când stratul de mulci are grosimea de 20 cm.