Sistemul osos

Universitatea ”Dunărea de Jos” Galați, Facultatea de Medicină și Farmacie,

Departamentul Medicină Dentară
 Modalități de studiu:
Metoda studiului pe regiuni
Tratează fiecare regiune a corpului separat, având în vedere toate
aspectele anatomice importante.
Exemplu:
 studiul toracelui implică trecerea în revistă a tuturor structurilor acestuia, ce includ
componenta osoasă și musculară, vase și nervi, precum și toate celelalte structuri și
organe cu sediul în această regiune
Urmează studiul celorlalte regiuni (abdomen, pelvis, membrul
superior și inferior, spatele, capul și gâtul) care vor fi tratate în mod
asemănător.
 Modalități de studiu:
Metoda studiului pe aparate și sisteme
Constrastează cu metoda precedentă, abordează fiecare sistem în
parte
Exemplu:
 o privire completă asupra sistemului cardiovascular implică studiul inimii și a tuturor
vaselor de sânge din organism
Același principiu se va aplica tuturor celorlalte aparate și sisteme,
incluzând aici sistemul nervos, osos, muscular, gastrointestinal,
respirator, limfatic și de reproducere.
 Axele de reper
Corpul omului, construit pe principiul simetriei bilaterale, este un corp
tridimensional, cu trei axuri şi trei planuri, care stabilesc poziţia spaţială a
organelor sau a diferitelor părţi componente. Axurile sale corespund
dimensiunilor spaţiului şi sunt reciproc perpendicular.
Axul longitudinal sau cranio-caudal este vertical şi trece prin vertex superior,
coccis inferior şi cade în centrul poligonului de susţinere a corpului (suprafaţa
plantară a tălpilor şi spaţiul dintre ele).
Axul sagital sau antero-posterior (ventro-dorsal) este axul grosimii corpului.
Axul transversal sau frontal, corespunde lăţimii corpului. Este orizontal şi are un
pol stâng şi altul drept.
 Planurile de reper
Fiecare din cele trei planuri – sagital, frontal şi transversal – trec prin câte
două din axurile amintite.
 Planul sagital sau mediosagital, trece prin axul longitudinal şi sagital,
divizând corpul în două jumătăţi simetrice, numite antimere. Formaţiunile
corpului, mai apropiate de acest plan, sunt desemnate ca mediale; cele
depărtate – laterale. Toate celelalte planuri sagitale, paralele cu planul
mediosagital, se numesc planuri parasagitale.
Planul frontal trece paralel cu fruntea şi împarte corpul în două părţi:
anterioară sau ventrală şi posterioară sau dorsală.
 Planul transversal sau orizontal, trece prin axul sagital şi transversal şi este
perpendicular pe planurile sagital şi frontal. El împarte corpul în segmente
paralele superioare, sau craniene, şi inferioare, sau caudale. De aceea, acest
plan mai este numit planul metameriei corpului.
Generalități:
Sistemul osos – reprezinta totalitatea oaselor din corp.
Scheletul - reprezinta totalitatea oaselor asezate in pozitie anatomica
Osteologia este ştiinţa care studiază sistemul osos.
 Scheletul osos este alcătuit din scheletul dur, aproximativ din 200 – 220 oase.
Din ele 33 – 34 sunt oase impare – vertebrele, sacru, coccisul, unele oase ale
craniului şi sternul. Celelalte oase sunt pare.
Scheletul este divizat în axial – craniul (29 oase), coloana vertebrală (26 oase) şi
cutia toracică (25 oase), şi complementar – oasele membrelor superioare (64
oase) şi inferioare (62 oase).
Masa totală a oaselor omului viu constituie 14 – 20% din masa corpului.
Generalități:
Scheletul este împărțit în raport cu regiunile corpului
în:
I. Scheletul capului;
II. Scheletul trunchiului;
III. Scheletul membrelor.
 NEUROCRAN • 2 parietale
• 2 temporale
IU
• CUTIA CRANIANĂ • Frontal
• Occipital
• Etmoid
• Sfenoid

2 maxilare

VISCEROCR 2 lacrimale

Vomerul
ANIU
• OASELE FEȚEI 2 nazale

2 palatine

Mandibula
2 zigomatice

2 cornete nazale inferioare

Scheletul trunchiului
 Scheletul trunchiului este format de:
 coloana vertebrală, columna vertebralis.
 cutia toracică, compages thoracis, thorax.
 sternul
Coloana vertebrală la adult este constituită din
24 vertebre libere – 7 cervicale,
12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre sacrale
concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene, la fel
concrescute.
Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste
articulate cu vertebrele toracale şi de stern.
Scheletul membrelor

Superioare:
oasele centurii superioare (scapulare):
oasele membrului propriu-zis:
 Inferioare:
oasele centurii inferioare (pelviene)
oasele membrului propriu-zis
 Scheletul uman.
A – aspect anterior;
B - aspect posterior:
1 – cranium;
2 – coloana verterală;
3 – clavicula;
4 – scapula;
5 – coste;
6 – humerus;
7 – radius;
8 – ulna;
9 – carpiene;
10 – metacarpiene;
11 – falange;
12 – os ischion;
13 – falange;
14 – metatarsiene;
15 – tarsiene;
16 – fibula;
17 – tibia;
18 – rotula;
19 – femur;
20 – os pubian;
21 – os iliac;
22 – stern.
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile mecanice ale sistemului osos:
de sprijin, realizată prin fixaţia viscerelor şi ţesuturilor moi (muşchi,
fascii);
de aparat antigravitar, ce contribuie la respingerea forţelor
gravitaţionale, care apasă asupra corpului;
de locomoţie ce se manifestă prin formarea pârghiilor lungi şi scurte,
puse în acţiune de muşchi;
de protecţie ce se realizează datorită formării canalelor osoase (canalul
vertebral), cutiei osoase (craniul), cavităţilor osoase (cutia toracică,
cavitatea bazinului); oasele protejază de asemenea şi măduva osoasă,
situată în interiorul lor.
 Funcțiile aparatului osos
Funcţiile biologice:
ţesutul osos reprezintă organul principal al metabolismului sărurilor minerale din organism,
contribuind la menţinerea la un nivel constant – homeostatic – a componenţei ionice a
lichidelor din organism datorită procesului neîntrerupt de histogeneză;
ţesutul osos este un depozit al sărurilor minerale din organism, necesare procesului de
hematopoieză;
funcţia hematopoietică;
măduva osoasă reprezintă unicul izvor de celule imunocompetente din organism;
depozit de sânge, în care se află 50% din cantitatea de sânge circulant;
posedă capacitatea de creştere şi regenerare, aflându-se într-o permanentă modelare,
adaptare, reorganizare, îmbătrânire; restructurarea ţesutului osos are loc atât de intens,
încât la adult el se reînnoieşte pe deplin timp de 10 ani;
ţesutul osos reprezintă unul din componenţii principali necesari în dezvoltarea normală a
celulelor măduvei osoase; participarea la histogeneza ţesutului hematopoetic este o
particularitate funcţională importantă a ţesutului osos.
 Clasificarea oaselor
Conform formei, structurii şi dimensiunilor oasele se
împart în 5 grupe.
• 1. - Oasele tubulare, care constituie scheletul
membrelor şi execută funcţii de pârghii. La ele
deosebim :corpul sau diafiză în interiorul cărora se
află canalul medular; două epifize - proximală şi
distală, înzestrate cu feţe articulare, tapetate cu
cartilaj articular; între diafiză şi epifize până la
vârsta de 22 – 25 ani deosebim o porţiune a osului
numită metafiză ce corespunde zonei de creştere a
osului în lungime. Distingem oase tubulare lungi, ce 1 – diafiză; 2 – epifiză superioară; 3 –
formează scheletul braţului, antebraţului, coapsei şi epifiză inferioară; 4 – metafiza
superioară; 5 – metafiza inferioară.
gambei, şi oase tubulare scurte – falangele
degetelor, oasele metacarpiene şi metatarsiene.
Clasificarea oaselor
• 2. Oasele spongioase în structura cărora predomină ţesutul osos spongios,
acoperit cu o lamelă subţire de ţesut osos compact. Distingem oase
spongioase lungi (coastele şi sternul) şi oase spongioase scurte (vertebrele,
oasele carpiene, tarsiene şi cele sesamoide).
• 3. Oasele plate participă la formarea cavităţilor corpului şi a centurilor
(oasele bolţii craniene, coxalul şi omoplatul).
• 4. Oasele mixte au o structură complicată. Ele constau din părţi ce diferă
după formă şi structură (oasele bazei craniului, vertebrele).
• 5. Oasele aerofore sau pneumatice au în corpul lor cavităţi tapetate cu
mucoasă şi pline cu aer (oasele craniului: frontalul, sfenoidul, etmoidul,
maxila, temporalul).
Structura osului
Ţesutul osos alcătuieşte scheletul dur şi constă din celule osoase şi substanţă
intercelulară, raportul dintre care este de 1:2, 1:3.
Substanţa intercelulară conține 1/3 substanţe organice şi 2/3 substanţe minerale.
 Osul viu conţine 12,5% de substanţe organice de natură proteică şi 21,8%
substanţe minerale, 50% apă, 15,7% lipide.
 Substanţa fundamentală a ţesutului osos este oseina, o scleroproteină
impregnată cu săruri minerale, care-i oferă o duritate specifică şi rezistenţă faţă de
anumite solicitări mecanice.
 O calitate specifică o ţesutului osos este capacitatea de mineralizare, datorită
căreia osul dobândeşte trăsături mecanice specifice.
Mineralizarea se datorează interacţiunii dintre substanţele organice şi minerale.
Colagenul, împreună cu substanţele minerale, determină calităţile mecanice ale
oaselor.
Structura osului
Ţesutul osos se compune din trei tipuri de celule osoase:
1. osteoblaste – celule osoase tinere,
2. osteocite – celule osoase mature
3. osteoclaste – fragmente celulare policariotice.

Din punct de vedere al genezei, ţesutul osos apare sub două forme:
ţesut osos primar fibros, prezent la om numai în perioadele de
osteogeneză. La omul adult se conţine numai în locurile de sutură ale
oaselor craniului, iar la nou-născuţi şi la copiii mici persistă până la
vârsta de un an, un an şi jumătate, când este înlocuit treptat prin
ţesut osos lamelar.
 Ţesutul osos lamelar
- ţesut osos compact prezent în diafizele oaselor
lungi şi scurte, la suprafaţa epifizelor, precum şi
în cele două lame osoase ale oaselor craniului;
- ţesut osos spongios, întâlnit în acele locuri
unde osul înfruntă forţe de tensionare de
diferite direcţii şi unde este necesară
asamblarea unei structuri trainice şi rezistente
cu o greutate redusă la un volum considerabil
(epifizele oaselor tubulare lungi, vertebre, carp,
tars şi în diploia oaselor craniene).
Aranjamentul trabeculelor osoase în epifizele
oaselor şi în oasele spongioase corespunde Aranjamentul trabeculelor osoase
în:
forţelor de presiune şi tracţiune variabile ca A – epifizele oaselor tubulare lungi;
B – în oasele spongioase
mărime şi direcţie în regiunile respective
Ţesutul osos lamelar
Ţesutul osos lamelar compact este
format din lamele osoase dispuse
spiralat în jurul canalului Havers, care
constituie unitatea morfofuncţională a
osului – osteonul. Canalul Havers
conţine vase sangvine şi nervi
 Ţesutul osos lamelar
• În secţiune longitudinală canalele Havers
sunt lungi şi anastomozează între ele prin
intermediul canalelor Volkmann,
deschizându-se atât în cavitatea medulară a
osului, cât şi la suprafaţa lui, subperiostal.
• Între osteonii din compacta unui os se
Macro-microstructura osului:
găsesc şi sisteme lamelare interhaversiene 1 – lamele osoase generale externe;
2 – osteonii cu vase sangvine;
sau intermediare, care reprezintă fostele 3 – periost;
sisteme haversiene, modificate în urma 4 – fibre Sharpey;
5 – canale Havers;
activităţii osteoclastelor. 6 – canal Volkmann;
7 – lamele osoase interhaversiene;
8 - canalul osteomedular;
9 – endostul.
 Periostul
Stratul de osteoni este acoperit de lamele osoase mari, întinse, concentrice,
ce formează sistemul fundamental lamelar extern, învelit de periost.
Periostul este o membrană fibroasă, rezultată în procesul ontogenezei din
pericondru, de grosime diferită în funcţie de vârstă, sex şi dimensiunile
oaselor.
 În structura periostului se deosebesc trei straturi:
 extern – sau adventicial, bogat în vase sangvine, nervi şi receptori;
intermediar – fibroelastic
intern – cambial, osteogen sau “stratul proliferativ”.
Aderenţa osteoperiostică are loc prin aşa-numitele fibrele lui Sharpey, care
se diferenţiază din stratul fibroelastic.
 Structura osului
În interiorul oaselor tubulare deosebim canalul medular central, ce reprezintă o
construcţie funcţională, ce anulează forţele de forfecare şi fac osul mai uşor şi mai
rezistent.
În canal se conţine componenta principală a osului-organ, măduva osoasă, şi
ramurile terminale ale vaselor şi nervilor, ce pătrund în os prin canalele Volkmann.
Măduva osoasă apare în procesul evoluţiei ca un dispozitiv de adaptare la acţiunea
gravitaţiei în legătură cu trecerea de la mediul de viaţă acvatic la cel terestru.
 Ea se dezvoltă din celulele ţesutului osteogen, căptuşind cavitatea canalului
medular şi cavităţile substanţei osoase spongioase.
Prin structurarea evolutivă se distinge măduvă hematogenă sau roşie, măduvă
osteogenă, măduvă galbenă, şi măduvă gelatinoasă (bogată în ţesut conjunctiv, este
specifică bătrânilor. ).
Măduva osteogenă şi cea hematogenă participă la osteogeneză şi hematopoieză. La
făt şi la nou-născut toate oasele sunt căptuşite cu măduvă roşie.
 Funcţiile măduvei osoase:

- participă la edificarea ţesutului osos în perioada osteogenezei;

- organ hematopoietic;
- asigură procesele de reparare osoasă la adult;
- unicul izvor de celule imunocompetente;
- rezervor de grăsime al organismului.
 SCHELETUL TRUNCHIULUI
• Scheletul trunchiului este format de coloana vertebrală, columna
vertebralis, şi cutia toracică, compages thoracis, thorax.
• Coloana vertebrală la adult este constituită din 24 vertebre libere –
7 cervicale, 12 – toracale, 5 – lombare, sacrul format din 5 vertebre
sacrale concrescute şi coccisul format din 2 - 4 vertebre coccigiene,
la fel concrescute.
• La nou-născut coloana vertebrală este formată din 33 vertebre
separate.
• Cutia toracică este alcătuită din 12 perechi de coaste articulate cu
vertebrele toracale şi de stern.
 Coloana vertebrală

 De ea sunt legate toate celelalte segmente

ale trunchiului (toracele şi bazinul), precum şi
craniul, membrele superioare şi inferioare. Ea
protejează sistemele de comunicare ale
organismului şi face posibilă atât mobilitatea,
cât şi stabilitatea corpului. Este unica
formaţiune de integrare a sistemului osos,
muscular şi nervos.
Vertebrele sunt dispuse în patru regiuni
topografice: cervicală, toracală, lombară şi
sacrococcigiană, constituite din vertebre
regionale cu anumite proprietăţi morfologice,
corespunzătoare fiecărei regiuni
 Coloana vertebrală
• Vertebrele, care şi-au păstrat independenţa şi mobilitatea (cervicale,
toracale şi lombare), se numesc vertebre adevărate. Cele sacrale şi
coccigiene, fiind sudate între ele, alcătuiesc două formaţiuni osoase –
sacrul şi coccisul, şi sunt numite vertebre false.
• La vertebrele adevărate deosebim:
- caractere morfologice generale – constituite după un tip comun;
- caractere regionale – determinate de diferenţe funcţionale şi raporturi
anatomice specifice;
- caractere speciale – vertebrele aceleiaşi regiuni posedă particularităţi
anatomice distinctive.
 Caracterele generale
• Vertebra este constituită din două părţi principale:
• 1. anterioară, numită corp (corpus vertebrae), de formă cilindrică cu două feţe –
superioară şi inferioară, prin care vertebrele vin în contact una cu alta prin intermediul
unui disc intervertebral. Cele două suprafeţe prezintă central o zonă spongioasă,
punctul slab al vertebrei, unde se poate produce hernierea intraspongioasă a nucleului
pulpos;
• 2. posterioară, reprezentată de arcul vertebrei (arcus vertebrae), de pe care se
desprind apofizele articulare superioare şi inferioare (processus articulares superiores
et inferiores) şi apofiza spinoasă (processus spinosus).
• Legătura arcului cu corpul vertebral are loc prin intermediul a doi pediculi (pedunculi
arcus vertebrae), care delimitează orificiul vertebral (foramen vertebrale).
• Prin însumarea tuturor orificiilor vertebrale se constituie canalul vertebral (canalis
vertebralis) ce adăposteşte măduva spinării acoperită de meninge.
 Vertebră toracală
• A – aspect lateral:
• 1 – corpus vertebrae;
• 2 – fovea costală superioară;
• 3 – incisura vertebrală superior;
• 4 – processus articularis superior;
• 5 – processus transversus;
• 6 – processus spinosus;
• 7 – processus articularis inferior;
• 8 – incisura vertebralis inferior;
• 9 – fovea costalis inferior.
• B – aspect superior:
• 1 – arcus vertebrae;
• 2 – processus transversus;
• 3 – for. Vertebrale (măduva spinării);
• 4 – processus articularis superior;
• 5 – fovea costalis transversalis;
• 6 – processus spinosus.
 Vertebrele cervicale
În comparaţie cu vertebrele altor regiuni, corpul lor este de dimensiuni mai mici,
are formă prismatic-patrulateră, cu diametrul transversal mai mare decât cel
sagital.
O particularitate caracteristică pentru toate vertebrele cervicale este prezenţa unui
orificiu la baza apofizelor transversale (foramen processus transversus), formate
datorită concreşterii apofizelor transversale cu rudimentele coastelor cervicale.
 La baza apofizelor transversale ale vertebrelor C6 – C7 se determină un orificiu
suplimentar, depistat mai frecvent pe partea dreaptă.
Pe suprafaţa superioară a apofizelor transversale se găseşte şanţul nervului spinal
(sulcus nervi spinalis).
 Apofizele spinoase, cu excepţia vertebrelor VI şi VII, sunt scurte, bifurcate la capăt
şi aşezate orizontal.
 Vertebra I-a cervicală – atlasul; aspect
superior
Prima vertebră cervicală, atlasul
(atlas), nu are corp deoarece acesta s-a
sudat cu a 2-a vertebră cervicală,
formându-i apofiza odontoidă. Atlantul
prezintă două mase laterale (massae
laterales) unite prin două arcuri, anterior,
mai scurt (arcus anterior), şi posterior
mai întins (arcus posterior). Aceste
formaţiuni delimitează orificiul vertebral
de diametru mare, la care se pot
evidenţia două porţiuni: una ventrală, 1 – arcus anterior; 2 – massa lateralis; 3 – processus
mai îngustă, pentru apofiza odontoidă şi costalis; 4 – for. processus transversus; 5 – processus
o porţiune dorsală, care adăposteşte transversus; 6 – sul. a. vertebralis; 7 – arcus posterior; 8 –
tuberculum posterius; 9 – fovea articularis superior; 10 –
segmentul superior al măduvei spinării. tuberculum anterius.
 Vertebra a II-a cervicală – axisul; aspect
lateral
Vertebra a II-a cervicală, axis (axis),
prezintă pe faţa superioară a corpului
apofiza odontoidă sau dintele axisului
(dens axis). Pe dinte se află câte o faţă
articulară anterioară (facies articularis
anterior) pentru atlas şi posterioară
(facies articularis posterior) pentru
ligamentul transvers al atlantului. La
această vertebră lipsesc apofizele
articulare superioare. Pe faţa superioară
a corpului, lateral de dinte, se află feţele
articulare superioare pentru articularea 1 – facies articularis superior; 2 – processus
transversus; 3 – for. processus transversus; 4 –
cu masele laterale ale atlantului. processus spinosus; 5 – dens.
 Coastele sunt oase spongioase lungi, în număr de 12 perechi, la care deosebim:
partea posterioară osoasă şi anterioară mai scurtă – cartilaginoasă. După
modul de unire cu sternul, coastele se împart în:
 Coaste adevărate, care prin părţile lor cartilaginoase se unesc nemijlocit cu
sternul – primele şapte perechi (I – VII);
 Coaste false perechile VIII – X, care se unesc cu cartilajul coastei a VII prin
intermediul unei lamele cartilaginoase comune;
 Coaste flotante, perechile XI şi XII, care se termină în muşchii peretelui
abdominal.

Lungimea coastelor este variabilă, creşte până la perechea a şaptea şi apoi

descreşte până la perechea a douăsprezecea. Coastele sunt alcătuite din corp şi
două extremităţi – una posterioară şi alta anterioară.
• Corpul prezintă două feţe – internă şi externă, şi
două margini – superioară şi inferioară. De-a
lungul marginii inferioare trece şanţul costal
pentru fasciculul vasculonervos intercostal.
• Pe extremitatea posterioară distingem: capul
coastei prevăzut cu două suprafeţe articulare,
despărţite printr-o creastă, care se articulează cu
feţele articulare de pe corpurile vertebrelor
toracice;
Coasta I-a dreaptă (A);
• gâtul coastei (collum costae); la limita dintre col Coasta a V-a dreaptă (B) –aspect superior:
şi corp se află tuberculul coastei care prezintă 1 – capul coastei;
2 – gâtul coastei;
pentru primele zece perechi de coaste o faţă 3 – tuberculul costei;
articulară, pentru apofiza transversală a 4 – corpul coastei;
5 – unghiul coastei;
vertebrelor toracale. 6 – tuberculul coastei;
• Posterior de tuberculul coastei urmează o 7 – şanţul venei subclaviculare;
8 – şanţul arterei subclaviculare.
curbură numită unghiul coastei, angulus costae.
 SCHELETUL MEMBRELOR
• Clavicula este orientată transversal, la limita
dintre gât şi torace. Prezintă un corp, două
extremităţi şi două curburi inegale, care îi
dau forma litere “S” culcat.
• Extremitatea medială sau sternală
(extremitas sternalis) este mai voluminoasă,
cu concavitatea posterior, iar extremitatea
laterală sau acromială este mai mică, cu
concavitatea anterior. Corpul claviculei
prezintă două feţe şi două margini.
• Faţa superioară, netedă în porţiunea ei
mijlocie, unde se poate palpa sub piele, iar
la cele două extremităţi este rugoasă şi
serveşte pentru inserţii musculare.
• Scapula este un os lat, de formă
triunghiulară, aşezat la partea
posterioară a toracelui, între primul
spaţiu intercostal, la nivelul căruia se
află baza, şi coasta a VII – VIII-a, la
nivelul căreia se află vârful.
• Prezintă trei margini: marginea
medială orientată spre coloana
vertebrală, marginea laterală şi
marginea superioară, prevăzută în
partea laterală cu incizura scapulei.
• La unirea marginilor se formează trei
unghiuri: unghiul superior, unghiul
inferior şi unghiul lateral, care este
mai voluminos şi prezintă procesul
coracoidian şi cavitatea glenoidală.
• Humerusul este un os tubular lung, care prezintă o
diafiză şi două epifize, proximală şi distală. Epifiza
proximală este formată din: cap, de formă sferică,
orientat medial şi puţin posterior.
• Axul său formează cu axul diafizei un unghi de 130º.
• Capul humerusului articulează cu cavitatea
glenoidală a scapulei; pe marginea lui trece un şanţ
circular, numit colul anatomic;
• doi tuberculi – tuberculul mare, situat pe partea
laterală a capului și
tuberculul mic situat pe partea anterioară a epifizei.
• Între tuberculi se află şanţul intertubercular,
delimitat de creasta tuberculului mare şi creasta
tuberculului mic.
• Prin şanţ trece tendonul capului lung al muşchiului
biceps brahial.
• Porţiunea de os mai jos de tuberculi este mai îngustă
şi constituie colul chirurgical
 Oasele antebraţului
• Antebraţul este constituit din două oase tubulare
lungi: ulna situat medial şi radius de partea laterală.
Fiecare os este constituit din corp şi două extremităţi.
• Ulna. Epifiza proximală este formată din 2 apofize:
una posterioară, proces olecranian şi alta anterioară,
numită proces coronoidian. Între aceste apofize se
află incizura trohleară ce se articulează cu trohleea
humerusului.
• Radiusul. Epifiza superioară este compusă din trei
elemente: capul cu o depresiune pe faţa lui
superioară, numită foseta capului radial, care
corespunde humerusului, şi circumferinţa capului ce
corespunde incizurii radiale de pe ulnă; colul,
porţiunea îngustă dintre cap şi corp; tuberozitatea
radiusului situată mai jos de col, locul de inserţie al
muşchiului biceps brahial. Pe partea medială a
epifizei distale se află incizura ulnară, cu care
articulează capul ulnei.
 Scheletul mâinii
• Oasele mâinii. Scheletul mâinii este format din 27 oase subdivizate în oasele carpului
(ossa carpi), oasele metacarpului (ossa metacarpi) şi oasele degetelor mâinii (ossa
digitorum manus).
• Carpul (carpus) este format din opt oase dispuse în două rânduri, câte patru în fiecare
rând. Începând de la police, în rândul proximal se află următoarele oase: scafoidul (os
scaphoideum), semilunarul (os lunatum), tricvetrul (os triquetrum) şi pisiformul (os
pisiforme); în rândul distal, în aceeaşi ordine se găsesc: trapezul (os trapezium),
trapezoidul (os trapezoideum), capitatul (os capitatum) şi osul cu cârlig (os hamatum).
• Metacarpul (metacarpus) este format din cinci oase tubulare scurte, numite
metacarpiene (ossa metacarpalia), cu o singură epifiză (oase monoepifizare).
• Oasele degetelor mâinii (ossa digitorum manus). Mâna posedă cinci degete
numerotate latero-medial de la I la V: degetul mare sau policele (pollex), indicele
(index), mijlociul (digitus medius), cel mai lung, inelarul (digitis annularis) şi degetul
mic (digitus minimus sau auricularis).
Vă mulțumesc pentru
atenție!