Sunteți pe pagina 1din 11

Romantism

Secolul XIX
“the guardians of the state must beware of changing to a new form of
music, since it threatens the whole system… The musical modes are
never changed without change in the most important of a city’s laws”
(Platon, Republica – intervenția lui Socrate)
premise
Mișcare sau perioadă?  spiritul unei epoci

- definit în preajma afirmării noii orientări drept un termen care desemnează locuri și peisaje ce

amintesc de descrieri din poeme și romane (dicționarul Academiei franceze); plecând de la


termenul francez romanesque = visător, pitoresc; în Anglia – amatorul poeziei cântate

- Înclinarea spre absurd, straniu, sub imperiul expresiei; Sensibilitatea și imaginația vor

lupta cu rațiunea; ; sensus versus ratio; aduce în prim plan o schimbare a dominantelor

spirituale - argumentul artistic valabil în judecarea operei clasice se retrage acum în

favoarea celui filosofic

Originile în literatură, poezie și filosofie (Germania – Wilhelm și Friedrich Schlegel; Anglia –

William Wordsworth, Samuel Coleridge; Franța – Victor Hugo, Alphonse de Lamartine). Preiau

Jean Paul și E.T.A. Hoffman (creatorul dramei romantice și co-inițiatorul operei fantastice);
- geniul creator individual, imaginația creativă, lumea visată

- Fr. Schiller (Despre poezia naivă și sentimentală) anunța publicul că poetul

modern a pierdut naivitatea echilibrului clasic

- Poetul – un fel de preot care înlesnește (traduce, mijlocește) contactul dintre

conștiință și lumea supranaturală arta formelor deschise

- Mișcarea este sprijinită de articole manifest ce lansează vehement opoziția față de

gândirea rațională – Wordsworth, Hugo, Manzoni, Stendhal

Fenomenul complex al Romantismului va trebui interpretat în legătură cu tematica

abordată și trăirile emanate, nu cu stilurile componistice (neoclasicism, realism, stilul

operei italiene, etc.). Putem discuta despre elemente romantice și înainte (C.Ph.E.

Bach) și mai târziu (Strawinski); însă ne referim la perioada când acestea devin

majoritare pentru toți creatorii.


Imaginația va domina Forma

Instinctul va domina Cumpătarea

Sentimentele vor domina Rațiunea

Raționalul, explicabilul vor ceda în fața misticului, supranaturalului

Goethe cere omului să își recunoască limitele;

romanticul îi cere să și le întreacă


• Tematica sub semnul Subiectivismului – personalizarea expresiei, exagerbarea
sentimentelor;

• Istoricul - forța identității, destinul colectiv  imboldul nașterii școlilor naționale;


redescoperirea trecutului legendar, eroism; Specificul național căutarea elementelor
de expresie noi, singulare, caracteristice (arhaism, artă cavalerească, ev mediu
imaginar, pitoresc)

• Sentimentul naturii – un principiu feminin, poematic; stimulează reveria și


meditația dar și acțiunile faustice, luciferice

• Noctunul (cu accentuarea sentimentului iraţional, a depărtării misterioase, a


întunericului, noapte şi vis, boală şi moarte); vraja erotică

• Fantasticul – evadarea din realitatea concretă, misterul magiei, basmul (Arnim,


Scott, frații Grimm), feerie, halucinație, lupta bine/rău (E.T.A. Hoffmann)
• Exotism (atracția și pasiunea romanticilor de a explora
lumi îndepărtate); Exploatarea filonului popular

• Satira. Ironia – atitudine polemică; protest față de


rigoarea academistă; negarea trecutului

• Lirismul – sentiment/tensiune/nostalgie

Evadare din ordinea spațială (exotismul)

temporală (trecutul îndepărtat sau


viitorul utopic)

reală (ficțiunea, visul, mitul, legenda)


• Muzica pură, absolută (instrumentală) – arta emoțiilor, având ca argument
filosofia lui Kant. Terminologie preluată de un grup de romantici timpurii (Jean
Paul, E.T.A. Hoffman, Herder, Goethe) – absolutism spiritual, muzica nu are nevoie
de conotații extra-muzicale (prietenul lui Johannes Brahms, vienezul Eduard
Hanslick: Vom Musikalisch-Schönen (Frumosul muzical, 1854).

• Muzica programatică – tot muzică eminamente instrumentală dar care este


însuflețită prin date extramuzicale, de natură poetică, plastică, din natură sau
literatură (ex. Faust de Goethe – temă favorită a romantismului: simfonia Faust de
Liszt,)

• orientarea spre sugestiile extra-muzicale: poetice, asociative, prin care se petrece


depăşirea graniţelor şi conexiunea artelor în sensul acelei idei romantice de
Gesamtkunstwerk (Operă de artă totală) wagneriană

• Folosirea titlurilor poetice, colaborarea cu poezia – apariția și dezvoltarea genului


de lied – chintesență a artei romantice, cu caracter intim, de confesiune
Muzica – arta suverană a romantismului

Periodizare

- Romantism timpuriu – 1800 - 1830

Ludwig von Beethoven, Franz Schubert, Carl Maria von Weber

- Romantismul propriu-zis – (1830 – 1890) - Robert Schumann,


Felix Mendelssohn, Fr. Liszt, Hector Berlioz, Fr. Chopin, Johannes
Brahms, Anton Bruckner, Richard Wagner, G.Verdi etc.

- Romantismul târziu – (1880 – 1910, cu prelungiri pana la


mijlocul secolului XX) Gustav Mahler, Anton Bruckner, Hugo Wolf,
Richard Strauss
 Armonia – un echilibru subtil între elementele
diatonice și cele cromatice în desfășurarea tonală;

- Țesătura devine tot mai cromatizată, mai alterată, mai


ambiguă; abundenţa modulaţiilor şi inflexiunilor la
tonalităţi tot mai îndepărtate, numărul covârșitor al
elementelor străine  stabilitatea tonicii se
diminuează, reperul tonal – înţeles ca fundament al
componisticii apusene – fiind pus sub semnul întrebării
şi finalmente (spre 1900) chiar abandonat, depășit
• Asociată vieţii de concert a secolului XIX este prezenţa tipului legendar de instrumentist: Virtuozul
echivalentul eroului – (Paganini, Liszt), Dirijorul (Mahler); concertul public, recitalul

• Revitalizarea fondului muzical istoric (Palestrina, Bach)

• Genuri și Forme noi – procedeul variațional va avea un rol dominant în epocă, dar nu pe
coordonatele travaliului clasic; ciclicitatea

- poemul simfonic programatic

- simfonia programatică

- miniatura instrumentală, miniatura vocală

- nocturne, balade, fantezii

- genul de lied

- opera feerie, basm, istorică

• Perfecționarea instrumentelor - marea orchestră de tip romantic


• (-1832 - Theobald Böhm construieşte pentru prima dată un flaut prevăzut cu sistem cu clape, ce
permite îmbunătăţirea simţitoare a intonaţiei. Ulterior oboiul, clarinetul şi fagotul sunt prevăzute cu
mecanisme similare cu clape.1814 – descoperirea ventilului de către Friedrich Blűhmel și Heinrich
Stőlzel conduce către tehnica modernă (intonarea gamei cromatice, virtuozitate tehnică în discursul
romantic)

• Datorită lui Liszt (studiile pentru pian) pianul devine un puternic instrument al transformării.
Virtuozitatea pianisticii romantice se întemeiază pe înnoiri substanţiale ale tehnicii de construcţie.
(Beethoven beneficiază de aceste modificări în creaţia de maturitatea şi în cea târzie):
- registru mult amplificat (de la 4, acum la 7 octave);
- coarde mai puternice;
- tensiunea coardelor mult mai puternică;
- necesitatea unei plăci de bronz (anterior fusese din lemn), care modifică sonoritatea, precum şi
tapisarea cu fetru a ciocănelului (anterior din piele), şi greutatea sporită a clapelor.

1821 - aşa-numita „mecanică a repetiţiei” (dublu eșapament) soluţionată de Sebastien Érard,


creşte precizia şi omogenitatea, forţa şi diversitatea atacurilor, chiar şi în tempourile cele mai rapide.
Cel târziu de la F.Liszt şi şcoala sa această repetare a sunetelor devine semn al virtuozităţii tehnicii
pianistice moderne)