Anton Bruckner

(4.09.1824, Ansfelden/A
- 11.10.1896, Viena)
 Tatăl, institutor; Anton se pregăteşte şi practică iniţial aceeași carieră.
Personalitate impregnată de spirit religios. Diferență imensă intre B omul si B compozitorul
Educaţia sa muzicală se petrece lent:

1837-40 - băiat de cor (Singknabe) la Fundaţia Sankt Florian (lângă Linz); 1845 - profesor tot aici; 1848 - organist al
aceleiaşi fundaţii

1855 - organist la Domul din Linz.

1855-61 - studii de armonie şi contrapunct la Viena, (S.Sechter); - studiul formelor, al instrumentaţiei şi al muzicii
contemporane cu O.Kitzler din Linz, prin care face cunoștință cu creaţia wagneriană (premiera cu Tannhauser,
februarie 1863)

1868 - succesorul lui S.Sechter la Conservatorul din Viena (Generalbaß, contrapunct,orgă)

1875 - lector la Universitatea din Viena. Printre elevi: F.Mottl, J.Pembaur, F.Schalk, G.Mahler (alături de A.Nikisch,
contribuie la propagarea creaţiei sale)

- considerat şi organist virtuoz; susţine concerte în centre europene de prestigiu (Franța, Anglia, Elveția, Bavaria)

- admirator al lui Wagner: i-a dedicat Simfonia a 3-a; l-a vizitat de mai multe ori la Bayreuth; a intrat în Akademischen
R.Wagner Verein/Societatea academică R.Wagner. Aşa s-a născut motivul pentru ca E.Hanslick şi grupul
„brahmsienilor” să-l considere „wagnerist”, deşi ca muzică şi ca personalitate Bruckner se diferenţiază de acesta.

- lucrările sale, de mare complexitate şi nu lipsite de dificultăţi tehnice (mai ales pentru acea epocă), au fost puţin
cântate. Abia spre finalul vieţii are şansa de a vedea că în special Simfonia a 7-a începe să fie interpretată.
- Singularitatea profilului său componistic s-a manifestă prin aceea că până spre 40 de ani nu a
indicat prezenţa geniului, a forţei creatoare.

- Prima lucrare recunoscută de autor ca valabilă:

Missa în re (1864);

- urmată de alte 2 Misse (1866-1868). De altfel, prin opusurile cu caracter religios (alături de
misse: Recviemul in re minor, Te Deum, motete, psalmi, imnuri, cantate, coraluri, lucrări pentru
orgă), Bruckner este considerat cel mai important reprezentant al creaţiei muzicale catolice
din secolul 19.

- Centrul de greutate revine simfoniilor, de care este continuu preocupat de prin 1864 şi până la
neterminata Simfonie a 9-a.

Distingem 2 mari perioade:

1871-76, simfoniile 2-5; 1879-87, simfoniile 6-8.

Prin comparaţie, a afectat puţin timp altor genuri: Cvintet de coarde (1879); Te Deum (1881-84).

- Cizelează partiturile la nesfârșit (2, 3 redactări succesive)

- Inspirație de origine mistică

- A avut geniul sintezei și originalitatea exploatării domeniului
simfonic
Putem stabili diverse analogii, de exemplu:
- influenţe wagneriene în armonia instabilă şi în orchestraţia
luxuriantă;
- influenţa „epocii Palestrina” asupra gândirii sale polifonice şi în
schimbările timbrale realizate după modelul registraţiei de orgă;
- influenţele şcolii veneţiene în modul de a alterna, cu rol contrastant,
diferite grupe instrumentale;
- spiritul austriac, ataşat de muzica populară;
- influenţele repertoriului muzicii sacre etc.

Dar aceste elemente foarte diverse sunt retopite într-un limbaj

simfonic propriu, distinct, în care s-au integrat şi s-au omogenizat pe
deplin.
Simfoniile
greu de conectat la o tradiţie, ca în cazul lui Brahms;
identificăm, totuşi, afinităţi cu:
- Simfonia a IX-a de Beethoven în privinţa părţilor instrumentale, a caracterului părţilor şi a cadrului
macro-formal;
- Simfonia a IX-a de Schubert - în privinţa diversităţii tematice;
- drama muzicală wagneriană - în privinţa armoniei.
Simfonia bruckneriană este o operă de artă cu totul personală, bine individualizată, recognoscibilă. A fost
genul asupra căruia s-a concentrat cu deosebire. Catalogul creației sale înscrie (2+) 9 titluri:
1863 - Simfonie în fa
1863/64 - Simfonia „Nr.0”, în re minor (revizuită în1869)
1865/66 - Simfonia 1 în do minor (revizuită de mai multe ori);
1871/72 - Simfonia 2 în do minor (revizuită de mai multe ori); simfonia din Austria de sus – scherzo în stil popular
1873 - Simfonia 3 în re minor (revizuită de mai multe ori); sinteza îintre epicul beethovenian și lumea wagneriană (dezastru la
P.a.)
1874 - Simfonia 4 în mi bemol major (revizuită de mai multe ori); Romantica – programul comp. dominat de dragostea față de
natură
1875/76 - Simfonia 5 în si bemol major (revizuită 1876-78); sinteză între climatul religios și lirismul vienez; fugă dublă
1879/81 - Simfonia 6 în la major;
1881/83 - Simfonia 7 în mi major; Lirica, somptuozitate; anunță moartea lui Wagner
1884/87 - Simfonia 8 în do minor (revizuită în 1890);cea mai vastă; dangăn de clopot mortuar (sf.pI), tema triplă, elemente rustice
1887/96 - Simfonia 9 în re minor (neterminată); dedicată “Bunului Dumnezeu” – anunță libertatea armonică; ajunge la
suprapunerea tuturor treptelor gamei diatonice; funcțiile tonale păar suspendate; muzică enigmatică, filosofică
Caracteristici generale

- lucrări monumentale; inpirația de orientare mistică ve reprezenta o constantă a gândirii sale simfonice

- Preocupare primordială față de contraste: epic/versus liric

- Influență sacră, spirit popular;

- Limbaj armonic de mare forță

- Caracter polifonic pregnant – disonanțele și modulațiile nepregătite fac tranziția către armonia modernă

- construcţie clară, cu secţiuni bine conturate, bine delimitate (împărţiri adeseori strofice);

- în loc de teme, zone tematice (cel puțin 3), închegate prin acumularea în valuri (termen utilizat pentru
zona dezvoltării);

- armonia, deşi are afinităţi cu cea wagneriană prin abundenţa cromatismelor şi ca tensiune interioară,
împlineşte şi o funcţie structurantă, de delimitare a secţiunilor formei;

- instrumentaţia - contribuie la diversificarea melodicii, extinsă pe o paletă de la cameral la monumental.

Realizate după modelul registraţiilor de orgă, caracteristice sunt şi blocurile armonice individualizate pe
registre (coarde, lemne, alămuri), de efect mai ales asociate caracterului imnic al pasajelor de coral.

- intrând în detaliile construcţiei cvadripartite:

 P I - formă extinsă de sonată, cu cel puţin 3 zone tematice

evidente în expoziţie (a – piano, tremolo; b – grup melodic de factură ABA; c –

ritmic, uneori în unison)

P II - adagio-uri ample – formă de lied (ABABA); accent pe melodie

P III - adesea scherzo-uri în 9 secţiuni (aba cdc aba), în care trio-ul se bazează pe o
tematică influenţată de muzica populară austriacă;3/4 și mod minor

P IV – Finale 4/4 sau 2/2, allegro de sonată modificată cu 3 grupuri tematice; înrudită cu
prima (cu o temă I mai energică), cu uriașe suişuri, imaginată ca o culminaţiea a
întregului (ex. Simfonia nr. 5 - pe baza unei fugi, aduce şi teme din părţile precedente;
Simfonia 8 - tot un climax).

- opţiuni estetico-stilistice: muzici pur instrumentale (apartenenţa la contemporana

orientare a Noii Şcoli germane, promovată de Liszt și Wagner, nu e relevantă), de o
religiozitate profundă, autentică (Simfonia 9 dedicată dem „lieben Gott”), simfoniile au
alura simbolică a unei imagini sonore a lumii creştine configurate cu mijloacele
simfonice perfecţionate şi amplificate ale celei de-a doua jumătăţi ale secolului al 19-lea.
Hanslick – împotrivă, detractor