A C T I V I TAT E V S H I P E R A C T I V I TAT E

LA COPII
B E L L , R . Q . , & C H A P M A N , M . ( 1 9 8 6 ) .   C H I L D E F F E C T S I N
S T U D I E S U S I N G E X P E R I M E N T A L O R B R I E F L O N G I T U D I N A L
A P P R O A C H E S T O S O C I A L I Z A T I O N . D E V E L O P M E N T A L
P S Y C H O L O G Y , 2 2 ( 5 ) , 5 9 5 – 6 0 3 .   D O I : 1 0 . 1 0 3 7 / 0 0 1 2 -
1 6 4 9 . 2 2 . 5 . 5 9 5

BORSI DOMINIKA
PSIHOLOGIE, AN Ⅰ
 ABSTRACT
Hiperactivitatea desemneaza un comportament exuberant si usor excitabil asociat cu o activitate
musculară excesivă. Un copil hiperactiv se poate caracteriza prin reactii emotionale puternice,
impulsivitate, agresivitate, dificultăti de concentrare si sustinere a atentiei, agitatie psihomotorie,
vorbire in exces, dificultati in a desfasura activităti individuale de genul citirii unei carti.
Le este greu sa-si planifice dinainte munca sau joaca, fapt ce are drept consecinta o activitate
neglijenta la scoala si senzatii de intensa frustrare in joaca si in cercul prietenilor, neputându-se
supune regulilor unui joc.
Problema mentinerii atenţiei poate fi destul de serioasa si afecteaza circa 70% din micutii cu
hiperactivitate. Acestora le este foarte greu sa se concentreze asupra oricarei teme de scoală suficient
pentru a o lucra bine. Ei isi lasa temele pentru ultimul moment si in general realizeaza in scoala mai
putin decat ar fi normal la gradul lor de inteligenta.
Mai mult, o parte dintre copii devin atat de sensibili la orice critica, incât li se pare ca au mereu
dreptate si se vor incapatana sa-si argumenteze pozitia in orice problema oricat de minora.
STUDII REALIZATE IN ACEST DOMENIU

• Două studii longitudinale implică niveluri de activitate ale copiilor (DM Buss, 1981) și
temperament dificil la început (Lee & Bates, 1985), altul necesita administrarea unui
medicament placebo la copii hiperactivi (Barkley & Cunningham, 1979)
• Un studiu de Stevens-Long (1973), analizeaza reacțiile părinților la hiperactivitatea și
agresivitatea copilului .
• O alta cercetare implica studiul tulburărilor și a reactiilor (Brunk și Henggeler, 1984). Toate au
produs toate rezultate similare.
 INTRODUCERE

• ADHD – deficit de atenţie şi hiperactivitate – sau THDA – tulburare hiperchinetică cu deficit de atenţie –
reprezintă aceeaşi afecţiune neurobiologică, întâlnită în primii ani de copilărie- până la vîrsta de 7 ani.
Această boală afectează anumite zone ale creierului care îi ajută pe copii să rezolve probleme, să planifice
lucrurile, să înţeleagă acţiunile celorlalţi şi să îşi controleze impulsurile.
• Principalele simptome ale ADHD sunt hiperactivitatea- copilul nu poate sta locului, se mişcă şi vorbeşte
continuu, impulsivitatea- copilul are un comportament şi un limbaj necontrolat şi tulburările de
concentrare- copiii se plictisesc şi sunt distraşi repede de la activităţi.
• Se poate spune că în general copiii sunt uşor hiperactivi, îşi pot menţine atenţia puţin timp (în funcţie de
vârstă), însă la copiii bolnavi aceste simptome afectează învăţarea, adaptarea la mediul din grădiniţă şi mai
apoi la cel şcolar şi sunt afectate de asemenea relaţiile cu ceilalţi copii.
• Cauza acestei boli nu este pe deplin cunoscută, existând teorii care iau în considerare preponderent cauze
genetice, factori de mediu şi caracteristici fizice ale creierului. Băieţii sunt mai predispuşi la boală, astfel că
şi numărul acestora este de patru ori mai mare decât la fetiţe.
 METODOLOGIE
• Comportamentul de mare magnitudine la copii, comportament ce pare a fi scăpat de sub control, raportat
la standardele obișnuite, au produs controale limita superioare la părinții cu proprii sau alți copii. Condițiile
de contrast care implică un comportament de magnitudine scăzută au avut parte de controale limită
inferioare sau s-a produs o reducere a controalelor limită superioare.
• În cel mai timpuriu studiu, Stevens-Long (1973) a folosit cu succes un actor adult pentru a înfățișa un copil
la joacă. Actorul a jucat în prezența unui adult care a cerut ocazional să participe. Părinții care au avut copii
în intervalul de vârstă perceput au răspuns cu diferite grade de intensitate disciplinară la înregistrări video
ale comportamentului „copilului” care a variat de la subactivitate la activitate medie până la hiperactivitate.
• În alte condiții, Stevens-Long a explorat reacții agresive versus neagresive la adultul reprezentat în scenele
video, în condiții de etichetare a copilului ca fiind deranjat emoțional. Această din urmă condiție a constituit
o schimbare experimentală în comportamentul părinților prin modificarea percepției (Bell & Harper, 1977,
105-107). Astfel, atât comportamentul copilului, cât și al părinților au fost variați în același design.
 METODOLOGIE
• . Într-un studiu longitudinal pe termen scurt, DM Buss (1981) a stabilit niveluri de activitate prin
plasarea dispozitivelor de înregistrare audio-video la copii cu vârsta de 3 și 4 ani, corelând apoi
aceste scoruri ale activității cu măsura în care au avut loc “lupte pentru putere” în sarcinile de
interacțiune părinte-copil la vârstă de 5 ani.
• Datele au indicat o secvență de eveniment, a cărei evoluție detaliată și determinanții acesteia
necesită un studiu suplimentar.
• În cel mai recent studiu longitudinal de scurtă durată, Lee și Bates (1985) au corelat rapoartele
materne ale temperamentului dificil (plâns, alunecare, incapacitate de a fi calm) la 6 și 13 luni, cu
observarea directă la domiciliu a secvențelor de interacțiune mamă-copil la 24 de luni. . Bebelușii
văzuți ca având un temperament dificil au fost mai rezistenți la eforturile mamelor lor de a-i
controla. Temperamentul dificil timpuriu a fost, de asemenea, corelat cu utilizarea ulterioară a
afirmării puterii de către mamă; această constatare este congruentă cu cea a lui D. M. Buss
 REZULTATE
• Când jocul copilului nu conținea reacții agresive, rezultatele au confirmat așteptarea că creșterea
activității va duce la controale ale limitelor superioare, luând forma unor reacții disciplinare mai
puternice ale subiecților. Mult mai multă variație a fost contabilizată în disciplina părinților la nivelul
de activitate al actorului decat de agresiune sau etichetare.
• Barkley și Cunningham (1979) au descoperit că mamele care nu știau dacă fiii lor hiperactivi erau sub
influenta medicamentului sau în condiții placebo au răspuns la jocul liber și la sarcinile de interacțiune
mamă-copil cu o mai mică directivitate și mai multă atenție atunci când fiii primeau tratamentul
medicamentos și care arată schimbări către un comportament mai acceptabil. Aceste schimbări în
comportamentul copilului au inclus o atenție mai bună, o conformitate mai susținută, o activitate fizică
mai mică, mai puține efecte de vorbire 599 și mai puține interacțiuni sociale și un joc mai independent.
• Deoarece nu s-au efectuat analize de secvență, nu este posibil să se determine ce schimbări specifice
ale comportamentului copilului au provocat reducerea directivității la mame, dar majoritatea
categoriilor de schimbări ar duce la predicții clare ale reducerii controlului limită superior la mame.
 REZULTATE
.
• Dacă creșterea jocului independent a contribuit la reducerea directivității materne, după cum pare
destul de probabil, rezultatele acestui studiu cu influente biologice și o intervenție fiziologică sunt
în concordanță cu cele din abordări de cercetare destul de diferite
• Un raport neobișnuit de amănunțit al corelațiilor Tt - T2 pentru fiecare combinație de sex a
copilului și părintelui a furnizat puternic (atunci când a fost corectat pentru atenuare) o confirmare
constantă a prezicerii din teoria controlului că nivelurile ridicate de activitate timpurie ar fi
asociate cu utilizarea ulterioară a controalelor limită superioară de către părinți iar nivelurile
scazute de activitate timpurie, cu utilizarea mai târzie, scăzută, a controalelor limită superioară
• Rezultatele au fost puternice și clare în toate studiile, cu excepția unuia care au raportat
temperamentul matern, dar majoritatea studiilor în care cercetătorii au folosit raportul matern nu
au reușit să dea corelații puternice cu comportamentul copilului evaluat independent în interiorul
sau în afara casei
 CONCLUZII
• Studiile longitudinale ale interacțiunii părinte-copil sunt importante în stabilirea secvențelor de
dezvoltare și ecologice în ciclul vieții, dar nu permit izolarea relațiilor de cauzalitate sau a
determinanților fără analize statistice complexe sau caracteristici speciale de proiectare care
permit evaluarea contribuitorilor genetici.
• Determinanții sunt mai ușor de evitat în analiza pe termen scurt (Bell & Harper, 1977, p. 92-
93). Chiar și fără caracteristici speciale de proiectare, confirmarea unei predicții pe baza datelor
longitudinale ar trebui să i se acorde mai multă credință decât una bazată pe relațiile
concomitente specifice dintre părinte și copil .
• Predicțiile din teoria controlului în zona de activitate și hiperactivitate au fost solide în cadrul
studiilor, în ciuda unei game largi de sisteme de măsurare comportamentală (măsurare mecanică,
observare directă și raport matern), indiferent dacă adulții au răspuns la proprii sau la alți copii,
peste un o varietate de abordări de cercetare care au inclus modificarea percepției părinților,
participanții concurenți și studii longitudinale
 BIBLIOGRAFIE

• Barkley, R. A., & Cunningham, C. E. (1979). The effects of methylphenidate on the mother-child
interactions of hyperactive children. Archives of General Psychiatry, 36, 201-2
• Bell, R. Q., & Chapman, M. (1986). Child effects in studies using experimental or brief
longitudinal approaches to socialization. Developmental Psychology, 22(5), 595–
603. doi:10.1037/0012-1649.22.5.595
• Brunk, M. A., & Henggeler, S. Q. (1984). Child influences on adult controls: An experimental
investigation. Developmental Psychology, 20,1074-1081.
•  Buss, D. M. (1981). Predicting parent-child interactions from children's activity level.
Developmental Psychology, 17, 59-6
• Stevens-Long, J. (1973). The effect of behavioral context on some aspects of adult disciplinary
practice and affect. Child Development, 44,476-484.