Spatiul Romanesc i

ntre diplomatie
si  conflict
in evul mediu

.
Tarile Romane pe plan
international
• In evul mediu cele 3 state medievale romanesti au fost inconjurate de mari puteri , care au afirmat
tendinte de hegemonie (de dominatie) asupra spatiului romanesc.In aceasta perioada se afirma Regatul
Ungariei, Regatul Poloniei si Marele Cnezat al Rusiei si Lituanie , Imperiul Otoman.

•  În a doua parte a sec. al XVI-lea, situaţia internaţională a Ţărilor Române a fost influenţată în mod
direct de lupta dintre Imperiul otoman şi cel habsburgic pentru dominaţie în Europa centrală, dar şi de
atitudinea aparte a Poloniei care era, în general, ostilă imperialilor, prudentă faţă de turci şi, în acelaşi
timp, interesată de asigurarea propriei influenţe în Ţările Române, îndeosebi în Moldova. Intervenţia
austriecilor în Transilvania a provocat nemulţumiri în Polonia şi mai ales, la Poartă. Aceasta din urmă
a intensificat operaţiunile militare împotriva imperialilor, a ocupat şi transformat Banatul în paşalâc
(1552). La iniţiativa papei Clement al VIII-lea s-a format Liga sfântă, care alătura habsburgilor,
Spania, papalitatea, ducatele italiene Mantua, Ferrara şi Toscana, la care vor adera şi Ţările Române.

• În acest context internaţional, Moldova şi Ţara Românească au reuşit, cu mijloacele diplomaţiei şi ale
rezistenţei armate, să-şi salveze existenţa statală şi să se asigure continuitatea unei vieţi politice
româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a apropiat, în câteva rânduri, cele două
state româneşti de Regatul Ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană. În cadrul efortului
antiotoman al Ungariei, un rol important a revenit factorului militar românesc din Transilvania şi
Banat.
        
 •  Cu mijloacele diplomaţiei şi ale rezistenţei armate, Ţara Românească şi Moldova au reuşit să-şi salveze existenţa
statală şi să asigure continuitatea unei vieţi politice româneşti autohtone. Desfăşurarea rezistenţei antiotomane a
apropiat, în câteva rânduri, cele două state româneşti de Regatul ungar, ameninţat şi el de expansiunea otomană.
 Diplomaţie şi conflict In cadrul efortului antiotoman al Ungariei un rol însemnat a revenit factorului militar românesc din Transilvania
şi Banat.
        Rezistenţa Ţărilor Române împotriva expansiunii otomane a fost ilustrată de câteva mari personalităţi ale
Evului Mediu românesc: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul.
           Alexandru cel Bun
(1400-1432)

• A domnit în Moldova, domina sa a fost o perioada de linişte şi pace, de

consolidare internă a statului. În plan extern, a manevrat abil între Polonia şi
Ungaria. La 12 martie 1402, depune omagiu de vasalitate regelui Poloniei, astfel
a evitat pretenţiile de suzeranitate ale Ungariei. În 1412, Ungaria şi Polonia
semnau Tratatul de la Lublau, potrivit căruia împărţeau Moldova în cazul în
care aceasta nu ar fi participat la campania antiotomană. Alexandru cel Bun a
avut abilitatea să-şi respecte angajamentele participând alături de Polonia şi la
luptele înpotriva Cavalerilor Teutoni din 1410 de la Grumwald şi 1422
Marienburg. În 1420 a avut loc prima confruntare între Moldova şi Imperiul
Otoman, atunci când Cetatea Albă a fost apărată de forţele moldovene.
               Ştefan cel Mare (1457-
1504)
• Etapa următoare a rezistenţei româneşti antiotomane a fost ilustrată de Ştefan cel Mare, domnul Moldovei. La începutul domniei pe primul
plan al preocupărilor domnului s-au aflat raporturile cu Ungaria şi Polonia. Orientarea spre Polonia, care asigura Moldovei protecţie
împotriva tendinţelor de dominaţie ale Regatului Ungar, a rămas direcţia principală a politicii externe a ţării. Din 1448 Ungaria şi-a
asigurat controlul direct asupra Chiliei, unde a staţionat timp de aproape două decenii o garnizoană ungară. În aprilie 1459 Ştefan a
încheiat o convenţie cu regele Cazimir al IV-lea al Poloniei prin care l-a recunoscut ca suzeran unic, anulând astfel angajamentele
anterioare faţă de Ungaria.
        In anul 1462, în conjunctura favorabilă creată de atacul lui Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, împotriva lui Vlad
Ţepeş, Ştefan a încercat fără succes să cucerească Chilia. Trei ani mai târziu, în 1465, în urma unui atac prin surprindere, domnul
Moldovei reuşeşte să aducă sub stăpânire Chilia, subminând grav interesele comerciale ale Ungariei şi Ţării Româneşti. Pentru a restabili
situaţia, Matei Corvin, regele Ungariei a organizat o expediţie în Moldova la sfârşitul anului 1467, dar ofensiva regală a fost înfrântă la
Baia.
        In anul 1473 Ştefan cel Mare a declanşat lupta antiotomană. Acţiunea domnului Moldovei s-a încadrat într-un efort mai larg de
îngrădire a expansiunii otomane la care mai participau, din 1463, Veneţia, hanul turkmen, Ungaria şi alte puteri. Pentru a scoate Moldova
din luptă, Mahomed al Il-lea a organizat o mare expediţie la începutul anului 1475 sub comanda lui Soliman, beglerbegul Rumeliei.
Armata otomană, mult mai numeroasă a fost atrasă într-o cursă pe valea Bârladului, la sud de Vaslui şi înfrântă de moldoveni. Ştefan a
trimis o scrisoare capetelor încoronate creştine din Europa pentru a cere sprijin împotriva duşmanilor creştinătăţii, însă a primit doar
scrisori de încurajare nu şi sprijin concret.
           Mahomed al II-lea, cu o armată de peste 100.000 de oameni a trecut Dunărea în iunie 1476 şi a înaintat spre Suceava, pe valea
Siretului. La 25 iulie 1476 armata otomană a obţinut victoria de la Războieni (Valea Albă) unde a căzut în luptă o parte însemnată a elitei
ostăşeşti a ţării, dar rezistenţa îndârjită a cetăţilor moldovene 1-a împiedicat pe sultan să tragă beneficii politice din victoria sa. In august
1476 sultanul a dat semnalul retragerii şi a doua campanie împotriva Moldovei s-a încheiat astfel printr-un eşec.
        Baiazid al II-lea (1481-1512), succesorul lui Mahomed al Il-lea, profitând de conjunctura favorabilă creată de pacea încheiată cu
Ungaria în 1483, a organizat o mare expediţie împotriva lui Ştefan, în 1484 şi a cucerit cetăţile Chilia şi Cetatea Albă. Prin cucerirea
acestora turcii controlau comerţul pe Marea Neagră, care devenea lac turcesc. Ştefan a încercat să-şi recupereze cetăţile cu sprijinul
Poloniei acceptând suzeranitatea lui Cazimir al IV-lea (1485). Polonia a încheiat însă pacea cu turcii, iar în 1489, Ştefan a restabilit pacea
cu Poarta, reluând plata tributului.
         La moartea sa, în 1504, domnul a lăsat urmaşilor o ţară puternică şi respectată, care şi-a păstrat propria organizare şi a fost stavilă
în calea expansiunii otomane.
        
Bătălia de
la Doljeşt - 12
aprilie 1457
    Vlad Ţepeş (1448; 1456 – 1462; 1476)

• - Într-un context internaţional favorabil (se plănuia organizarea unei noi

cruciade susţinută de papalitate):
- 1459 – Vlad Ţepeş refuză plata tributului;
- 1460 – încheie o alianţă cu Matei Corvin;
- 1461-1462: - organizează o campanie în sudul Dunării;   devastează o
întreagă regiune.

Consecinţe:
- mai-iunie: - Imperiul Otoman întreprinde o campanie de pedepsire;
- cu forţe net inferioare Vlad Ţepeş aplică tactica „pământului pârjolit”.
- 16/17 iunie 1462 - „atacul de noapte” în apropiere de Târgovişte;
- victoria obţinută nu poate fi fructificată.

Cauze:
- marea boierime trădează;
- Matei Corvin nu-şi respectă promisiunile.
- Vlad Ţepeş îşi pierdea tronul este arestat şi întemniţat la Buda.
Atacul de
noapte  - 17
iunie 1462
                  Mihai Viteazul (1593-
1601)
•  Domnia lui Mihai Viteazul a coincis cu relansarea de către papa Clement al VIII-lea a Ligii Sfinte, alianţă la care au aderat
principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, domnul Moldovei, Aron Vodă şi domnul muntean. Adeziunea Ţării Româneşti s-
a datorat iniţiativei domnului care avea acordul Sfatului domnesc, în care boierii Buzeşti au deţinut un loc central.
        Integrarea Ţărilor Române în alianţa creştină a dus foarte curând la răscoala antiotomană, care a izbucnit la 13
noiembrie 1594 la Bucureşti prin suprimarea creditorilor levantini şi a garnizoanei otomane. Atacarea cetăţilor de pe linia
Dunării a declanşat ostilităţile cu Imperiul Otoman. In aceste condiţii Mihai Viteazul încheie la Alba Iulia, prin delegaţia
marilor boieri, la 20 mai 1595, un tratat cu Sigismund Bathory, prin care aceştia subordonează Ţara Românească
principelui Ardealului, iar pe domn boierilor. Potrivit tratatului domnul este degradat la calitatea de locţiitor al principelui
Ardealului iar Ţara Românească urma să fie guvernată de un sfat restrâns alcătuit din 12 boieri. Un tratat asemănător a fost
încheiat de către Aron Voda al Moldovei (1591-1595), astfel că Sigismund devine suzeranul ţărilor române extra-carpatice.
In sprijinul unei tradiţii medievale se înfăptuieşte astfel unificarea în forma raporturilor suzerano-vasalice, în vederea
confruntării cu Imperiul Otoman. După răscoala antiotomană se deschide în istoria sfârşitului de secol o epocă de
confruntări militare între Ţările Române şi Imperiul Otoman. Ele sunt iniţiate de Mihai Viteazul pe linia Dunării, prin
atacarea cetăţilor turceşti, în timp ce Aron Vodă asediază Tighina. Replica otomană în Ţara Românească a fost prefaţată de
victoriile lui Mihai Viteazul, care ocupă Brăila şi trece la acţiuni dincolo de Dunăre. Confruntarea decisivă pregătită de turci
a avut loc la Călugăreni, la 13/ 23 august 1595 încheindu-se cu o victorie românească de prestigiu, prin pierderile provocate
armatei otomane condusă de marele vizir Sinan-Paşa. Campania otomană urmărea transformarea principatelor în
paşalâcuri. După Călugăreni turci încep organizarea paşalâcului de la Bucureşti şi Târgovişte, introducând garnizoane şi
transformând bisericile în moschei. Atunci s-a produs contraofensiva forţelor unite la Rucăr ale celor trei principate. La
începutul lunii octombrie a fost cucerită Târgoviştea şi apoi turcii au fost atacaţi la Giurgiu şi alungaţi peste Dunăre.
        Otomanii au reluat ofensiva în Ungaria, unde habsburgii au fost învinşi. In aceste condiţii, Mihai Viteazul a încheiat
pace cu sultanul (1597) iar pentru consolidarea poziţiei ţării a încheiat un tratat de alianţă cu Imperiul Habsburgic (1598).
Prin această dublă suzeranitate, otomană şi habsburgică, Mihai Viteazul se emancipează de consecinţele tratatului cu
Sigismund Bathory.
               
          Unificarea politică

•  Transformarile politice din zona Ţărilor Române au complicat situaţia:

Ieremia Movilă, ataşat politicii poloneze, a scos Moldova din coaliţia
antiotomană; în acelaşi timp, alegerea lui Andrei Bathory, partizan al
politicii filo-polone şi filo-otomane, ca principe al Transilvaniei, a
agravat poziţia Ţării Româneşti. Faptul că Ieremia Movilă şi cancelarul
polonez Zamoisky intenţionau să aşeze pe tronul Ţării Româneşti pe
fratele domnului Moldovei, Simion Movilă, ameninţa existenţa coaliţiei.
În aceste circumstanţe Mihai Viteazul pătrunde în Transilvania şi
învinge oastea ardeleană la Şelimbăr (18/ 28 octombrie 1599), iar la 1
noiembrie acelaşi an, intră triumfător în Alba Iulia.
        Hotărârea invadării Moldovei s-a precipitat datorită planului lui
Sigismund Bathory de a pătrunde în Transilvania. În mai 1600, Mihai
cucereşte Moldova, invocând ca motiv alianţa lui Ieremia Movilă cu
turcii şi tătarii. La 17/27 mai 1600 el s-a putut intitula „domn al Ţării
Româneşti, Ardealului şi Moldovei.”
        Creaţia politică a lui Mihai Viteazul nu a durat decât patru luni,
prăbuşindu-se ca efect al puternicilor competitori externi (Imperiul
Habsburgic, Imperiul Otoman, Polonia) şi al ostilităţii nobilimii
ardelene. În consecinţă, nobilimea maghiară din Transilvania, ostilă
unei supremaţii româneşti, s-a alăturat generalului Gheorghe Basta şi 1-
a învins pe Mihai Viteazul la Mirăslău (18 septembrie 1600). În acelaşi
timp polonezii pătrund în Moldova restaurând dinastia Movileştilor, cu
intenţia de a numi în Ţara Românească domn pe Simion Movilă.
Revenirea în Transilvania cu ajutor militar imperial şi victoria obţinută
la Guruslău (3/13 august 1601) împotriva principelui Sigismund
Bathory nu a mai permis refacerea unităţii politice româneşti. La 9/19
august 1601 voievodul a fost ucis în tabăra de la Câmpia Turzii de
mercenarii valoni plătiţi de generalul Basta.
        Din punct de vedere românesc, unirea Munteniei, Transilvaniei şi
Moldovei a însemnat punctul culminant al rezistenţei în lupta pentru
independenţă şi un imbold important pentru posteritate.
        La data înfăptuirii unirii, în spaţiul românesc ca şi în cel central
european, are loc o afirmare a conştiinţei etnice, care nu devenise însă
conştiinţă naţională. Fapta fără precedent a lui Mihai Viteazul era
prima unire politica realizată de un domn român, cu forţe româneşti şi în
sprijinul intereselor româneşti, dobândind peste timp valoarea de
simbol.
Țările Române în vremea lui
Mihai Viteazul

• Deși a avut o domnie scurtă, Mihai Viteazul a înfăptuit

o mare realizare – prima unificare a spațiului românesc
– eveniment care a fost numit în istoriografia română
drept planul dacic, iar Mihai a fost considerat
Restitutor Daciae. Prin această unire s-a dovedit că
societatea nu era pregătită pentru așa ceva. Mai mult
decât atât, puterile vecine nu acceptau existența unui
spațiu românesc unificat. Domnia lui Mihai Viteazul a
avut mai multe aspecte pozitive printre care merită
menționate salvarea spațiului românesc de la falimentul
economic, restabilirea autonomiei Țărilor Române și
oferirea unui exemplu prin înfăptuirea unirii. 
Mihai Viteazul a fost ultimul reprezentant al
Țărilor Române în ”cruciada târzie”. În
opinia unor istorici, odată cu moartea lui
Mihai Viteazul, Țările Române fac trecerea de
la perioada medievală la cea modernă. În
această vreme, accentul se mută de pe
acțiunile militare pe cele diplomatice. Se
urmărea respectarea autonomiei Țărilor
Române și al statutului lor special în relațiile
internaționale.
 • A reaşezat raporturile internaţionale din spaţiul central şi est european. Ca urmare a afirmării Rusiei,
teritoriul românesc a intrat în zona de influenţă a patru mari puteri: Imperiul Habsburgic, Polonia,
Imperiul Otoman şi Rusia. În această perioadă în care diplomaţia a rămas cea mai importantă activitate,
s-au afirmat câteva personalităţi proeminente: Vasile Lupu, Matei Basarab, Dimitrie Cantemir, Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu.
        În timp ce Transilvania se remarca în politica europeană prin participarea la Războiul de 30 de ani

Secolul al XVII-
(1618-1648), Ţara Românească şi Moldova îşi consolidează autonomia internă în timpul domniilor lui
Matei Basarab (1632-1654) şi Vasile Lupu (1634-1653). După un secol de politică defensivă, care urmează
sultanului Soliman Magnificul, turcii au reluat ofensiva spre Europa Centrală, în ultimele decenii ale
lea - începutul secolului al XVII-lea, culminând cu asediul Vienei (1683). Înfrângerea turcilor la Viena a avut consecinţe
deosebite, iar Tratatul de la Karlowitz (1699) a consacrat pierderea de către Imperiul Otoman a Ungariei
secolului al XVIII- şi Transilvaniei, care au trecut în stăpânirea habsburgică.
        Domnia lui Şerban Cantacuzino (1678-1688) în Ţara Românească marchează încercarea de
lea recâştigare a independenţei prin apropierea de Imperiul Habsburgic. El trimite în 1688 o delegaţie
solemnă la Viena pentru a încheia o alianţă. Moartea domnului schimbă însă din nou termenii problemei,
.
lăsând noii domnii, a lui Constantin Brâncoveanu (1688-1714), alte posibilităţi de tratative în avantajul
ţării.
        În anii anteriori păcii de la Karlowitz, Ţara Românească şi Moldova, aflate la interferenţa de interese
ale marilor puteri, şi-au conturat programul de eliberare de sub dominaţie otomană, având ca principii
directoare: independenţa politică, integritatea teritorială, domnia autoritară şi ereditară. În preajma păcii
dintre cele două imperii, habsburgic şi otoman, Constantin Brâncoveanu face propuneri Rusiei în vederea
unui război antiotoman (1698). După victoria de la Zenta (1697) contra turcilor presiunea austriecilor a
sporit, astfel că domnul Ţării Româneşti caută o contrapondere în Rusia şi Polonia.
        Aparţinând marii boierimi, înrudit cu Cantacuzinii, Constantin Brâncoveanu a desfăşurat împreună
cu ei şi în final împotriva lor, o politică de echilibru într-o vreme de transformări politice internaţionale. El
a încercat să păstreze autonomia ţării năzuind la eliberarea ei. A înţeles competiţia dintre marile puteri şi
cu deosebire politica expansionistă austriacă în urma ocupării Transilvaniei de către austrieci.
        În Moldova, Dimitrie Cantemir (1710-1711) încheie o alianţă cu ţarul Petru I şi participă la războiul
ruso-turc care se încheie cu victoria armatei otomane şi cu exilul domnului moldovean în Rusia. Timp de
peste un secol Ţările Române vor fi conduse de domnitori străini (fanarioţi).
                               Multumesc pentru atentie
Surse:
1.
https://sites.google.com/site/istorieconsultatiionline/home/teme/tema-7-spatiul-romanesc-intre-diplomatie-si-conflict-in-evul-mediu-si-la-inceputu
rile-modernitatii

2.https://www.slideshare.net/mariana_dobre/spatiul-romanesc-intre-diplomatie-si-conflict
3.https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_cel_Mare#Politica_extern%C4%83
4.https://m.moldovenii.md/md/people/675/
5.https://ro.wikipedia.org/wiki/Atacul_de_noapte