Sunteți pe pagina 1din 50

ARTROLOGIA

• Articulaţiile sistemului scheletal contribuie la


homeostazie prin menținerea oaselor împreună în
moduri care permit mișcarea și flexibilitatea. Oasele
sunt prea rigide pentru a se îndoi fără a fi
deteriorate. Din fericire, țesuturile conjunctive
flexibile formează îmbinări care țin oase împreună,
permițând, în cele mai multe cazuri, un anumit grad
de mișcare. O articulație reprezintă un punct de
contact între două oase, între os și cartilaj sau între
os și dinte. Când spunem că un os articulează cu un
alt os, înțelegem că oasele formează o articulație.
Studiul științific al articulațiilor se numește
artrologie.
Clasificarea articulaţiilor
Articulaţiile sunt clasificate structural, pe baza
caracteristicilor lor anatomice și funcțional, pe
baza tipului de mișcare pe care o permit.

Clasificarea structurală a articulațiilor se bazează


pe două criterii:
(1) prezența sau absența unui spațiu între oasele
articulate, numit cavitate sinovială;
(2) tipul de țesut conjunctiv care leagă oasele
împreună.
Din punct de vedere structural avem
următoarea clasificare a articulaţiilor:

• Articulații fibroase
• Articulațiile cartilaginoase
• Articulațiile sinoviale
Articulații fibroase
• Nu există o cavitate sinovială, iar oasele sunt strâns
unite între ele prin țesut fibros dens. Distingem trei
varietăţi de articulaţii fibroase:
(1) Sindesmozele sunt articulaţii în care suprafeţele
osoase articulare sunt unite prin ţesut fibros.
Exemple: ligamentul coracoacromial, ligamentele
galbene dintre lamele vertebrale.
(2) Suturile sunt articulaţii pe care le întâlnim numai
la oasele craniului.
(3) Gomfoza sau articulaţia alveolo-dentară uneşte
rădăcina dintelui cu alveola dentară.
Articulațiile cartilaginoase
• Nu există o cavitate sinovială, iar legătura dintre
oase se face prin cartilaj hialin sau prin fibrocartilaj.
Se disting următoarele varietăţi:

(1) Sincondrozele sunt articulaţii în care suprafeţele


articulare sunt unite prin cartilaj hialin (articulaţia
dintre prima coastă şi stern).
(2) Simfizele la care ţesutul de legătură este
fibrocartilajul, care are de obicei formă de disc
(articulaţiile dintre corpurile vertebrale sau dintre
oasele pubice).
Articulațiile sinoviale
• Oasele care formează articulația au o cavitate
sinovială și sunt unite de țesutul conjunctiv
dens al unei capsule articulare și adesea de
ligamentele accesorii.
• Clasificarea funcțională a articulațiilor se referă la
gradul de mișcare pe care îl permit. Funcțional,
articulațiile sunt clasificate astfel:

• Sinartroză: o articulație imobilă sau fixă.


• Amfiartroză: o articulație ușor mobilă.
• Diartroză: o articulație mobilă liberă. Toate
diartrozele sunt articulații sinoviale. Ele au o
varietate de forme și permit mai multe tipuri
diferite de mișcări.
Articulaţiile sinoviale
• Cele mai multe articulaţii ale corpului se
încadrează în grupul sinovial. Acestea sunt
articulaţii complexe, la nivelul cărora se
produc mişcări multiple şi variate.
Elementele componente ale unei articulaţii
sinoviale sunt:
• (1) suprafeţele articulare;
• (2) cartilajul articular;
• (3) formaţiunile de asigurare a concordanţei
articulare la unele articulaţii (fibro-cartilaje
de mărire, discuri, meniscuri);
• (4) mijloace de unire (capsula articulară,
ligamente).
• Suprafeţele articulare se referă la capetele
osoase care se articulează pentru a forma
articulaţia respectivă. Suprafeţele articulare
pot fi de mai multe feluri: sferice, eliptice,
cilindrice şi plane.
• Cartilajul articular acoperă suprafeţele articulare ale
oaselor. Este un cartilaj hialin de culoare albă şi
prezintă două suprafeţe: una aderentă de suprafaţa
articulară a osului şi alta liberă care corespunde
cavităţii articulare. Marginea lui se continuă cu
periostul. Grosimea lui este variabilă, în funcţie de
presiunea ce se exercită pe suprafeţele articulare.
• Pe măsură ce înaintăm în vârstă, cartilajul articular
are tendinţa de a se subţia. Cartilajul articular nu
prezintă vase de sânge sau terminaţii nervoase.
Fiind format din 50 – 60% apă, se înţelege de ce
deshidratarea ţesutului cartilaginos duce la
micşorarea elasticităţii acestuia şi este considerată
• În cazul imobilizărilor prelungite, cartilajele
articulare sunt invadate de vase sanguine. Acestea
aduc elemente celulare care vor edifica ţesutul osos
în locul cartilajului articular ce se resoarbe,
ajungându-se în acest fel la „anchiloză articulară”.
• Labrul articular se găseşte în cazul unor articulaţii
sinoviale precum articulaţia glenohumerală şi
coxofemurală. El măreşte cavitatea articulară pentru a
permite o mai bună concordanţă între suprafeţele
articulare de la acest nivel.
• Fibrocartilajele intraarticulare se referă la discurile şi
meniscurile pe care le întâlnim între suprafeţele
articulare şi au rolul de a asigura o concordanţă cât
mai bună a acestora.
MIJLOACELE DE UNIRE: Capsula şi
ligamentele
• O capsulă articulară înconjoară o articulație
sinovială, închide cavitatea sinovială și uneşte
oasele articulare. Capsula articulară este
compusă din două straturi, o membrană
fibroasă exterioară și o membrană sinovială
interioară.
• Membrana fibroasă constă, de obicei, dintr-un țesut
dens neregulat (mai ales din fibre de colagen) care
se atașează la periostul oaselor articulare. De fapt,
membrana fibroasă este literalmente o continuare
îngroșată a periostului între oase. Flexibilitatea
membranei fibroase permite o mobilitate
considerabilă la nivelul articulaţiei, în timp ce
rezistența la întindere a capsulei articulare
contribuie la prevenirea dislocării oaselor.
• Membrana sinovială constituie stratul profund al
capsulei articulare, fiind puternic vascularizată şi
inervată. Ea secretă lichidul sinovial, un lichid
gălbui, vâscos, care are următoarele roluri:
• • de lubrifiere a feţelor articulare;
• • de nutriţie a cartilajului articular;
• • de amortizare;
• • de menţinere a feţelor articulare.
• Ligamentele articulare sunt benzi fibroase
care se inseră pe oasele ce se articulează
între ele, contribuind la menţinerea
contactului dintre suprafeţele articulare.
Ligamentele sunt rezistente şi inextensibile,
însă suficient de flexibile încât să nu
împiedice executarea mişcărilor fiziologice.
• Cavitatea articulară este reprezentată de un
spaţiu ermetic delimitat de membrana
sinovială şi cartilajul suprafeţelor articulare.
În articulaţiile cu mişcări reduse cavitatea
articulară este cu mult mai mică decât în cele
cu o mobilitate crescută.
Biomecanica articulaţiilor
• În timpul mişcărilor articulare, oasele iau anumite poziţii
între ele. După felul acestor poziţii deosebim: flexia,
extensia, abducţia, adductia, circumducţia, supinaţia,
pronaţia.
• Flexia este mişcarea prin care două segmente ale unui
membru se apropie între ele, iar unghiul dintre oasele
care se articulează se micşorează.
• Extensia este mişcarea opusă flexiei prin care
segmentele respective se îndepărtează, iar unghiul
dintre oasele care se articulează creşte.
• Mişcările de flexie şi extensie se realizează în plan
sagital.
• Adducția este mişcarea prin care un membru
sau un segment al membrului se apropie de
linia medială a corpului.
• Abducţia este mişcarea opusă adducției, în
care membrul sau un segment al membrului
se îndepărtează de linia medială a corpului.
• Mişcările de abducţie şi adducţie se
realizează în plan frontal.
• Linia medială a corpului nu este folosită ca un punct
de referință pentru mişcarea de abducţie și
adducţie a degetelor. În mişcarea de abducţie a
degetelor (dar nu şi în cazul policelui), se trasează o
linie imaginară prin axa longitudinală a degetului
mijlociu și degetele se îndepărtează de degetul
mijlociu. În mişcarea de abducţie a policelui,
degetul se îndepărtează de palmă în planul sagital.
Adducerea degetelor le readuce în poziția
anatomică. Adducerea policelui deplasează degetul
spre palmă în planul sagital.
• Circumducţia este mișcarea capătului distal
al unei părți a corpului într-un cerc.
Circumducția nu este o mișcare izolată, ci mai
degrabă un rezultat al succesiunii mişcărilor
de flexie, abducţie, extensie și adducție. Prin
urmare, circumducția nu are loc pe o axă sau
un plan de mișcare separat. Atât articulația
umărului, cât și cea a șoldului permit
realizarea mişcării de circumducție.
• În mişcarea de rotație, un os se învârte în jurul axei
longitudinale proprii. Un exemplu este să rotiți
capul dintr-o parte în alta, ca şi atunci când nu
sunteţi de acord cu un anumit lucru şi rotiţi capul
stânga - dreapta sub semn de „nu”. La nivelul
membrelor, rotația este definită în raport cu linia
medială. Dacă suprafața anterioară a unui os al
membrelor se deplasează spre linia medială,
mișcarea se numește rotație medială (internă).
Puteți roti humerusul medial de la nivelul
articulației umărului după cum urmează: din
poziția anatomică, flectaţi cotul la 90°, iar apoi
duceţi palma spre abdomen.
• Pronaţia este mişcarea de rotaţie a
membrului prin care palma priveşte în jos.
• Supinaţia este mişcare de rotaţie a
membrului prin care palma priveşte în sus.
• Alte mişcări speciale: elevaţia (ridicarea
mandibulei), coborârea mandibulei,
protracţie, retracţie, inversie, eversie,
dorsiflexie, flexie plantară, opoziţie.
După forma suprafeţelor articulare se deosebesc
următoarele tipuri de articulaţii sinoviale:
(1) Articulaţii plane care au suprafeţe
articulare plane şi permit mişcările de
alunecare (Exemplu: articulaţiile dintre
oasele carpului sau ale tarsului).
(2) Articulaţiile trohleane, în care suprafeţele articulare sunt
formate la unul dintre oase de o trohlee, iar la osul opus de o
creastă ce corespunde şanţului (Exemplu: articulaţia
humeroulnară, articulaţiile interfalangiene).
(3) Articulaţiile trohoide, care au suprafeţele articulare formate
dintr-un cilindru osos conţinut într-un inel osteofibros (Exemplu:
articulaţiile radioulnare proximală şi distală, articulaţia
atlantoaxoidină mediană).
• (4) Articulaţiile bicondiliene, reprezentate de
două suprafeţe articulare rotunjite care sunt
primite în două depresiuni corespunzătoare
ale celuilalt os (Exemplu: articulaţia
genunchiului).
(5) Articulaţiile în şa, reprezentate de o suprafaţă articulară
concavă şi o suprafaţă convexă la nivelul celuilalt os (Exemplu:
articulaţia carpometacarpiană a policelui – articulaţia trapezo-
metacarpiană).
(6) Articulaţiile elipsoidale sau articulaţiile condiliene
(Exemplu: articulaţia radio-carpiană, articulaţia
metacarpofalangiană).
(7) Articulaţiile sferoidale (enartroze), formate dintr-
un cap ce pătrunde într-o cavitate în formă de cupă
(Exemplu: articulaţia glenohumerală, articulaţia
coxofemurală).