FACTORII DE SOLIFICARE

Componenții mediului natural, care participă, prin acțiunea lor,

la formarea învelișului de sol, se numesc factori pedogenetici sau
factori de solificare.

Sunt considerati factori pedogenetici:

1. Clima;
2. Organismele vii;
3. Roca;
4. Relieful;
5. Apele freatice și stagnante;
6. Timpul – vârsta solurilor;
7. Activitatea omului - antropică;
8. Activitatea conjugată a tuturor factorilor de solificare.
 1.Clima ca factor de solificare
Prin climă înțelegem totalitatea condițiilor meteorologice ce caracterizează
starea medie a atmosferei, într-un anumit loc de la suprafața globului pământesc.
Clima influențează procesele pedogenetice prin: temperaturi, precipitaţii și
curenții de aer (vânt).

Clima, acţionează chiar din primele faze ale solificării. Astfel, în funcţie de climă
procesele de dezagregare şi alterare se petrec cu intensităţi diferite pe teritoriul ţării
noastre şi pe suprafaţa globului. De condiţiile de climă depinde natura vegetaţiei,
formarea şi alcătuirea părţii organice a solului, circuitul biologic al substanţelor
nutritive.
 Apa din precipitaţii determină spălarea diferitelor substanţe în adâncime.
În zonele cu precipitaţii multe, sensul de mişcare al apei este predominant
descendent, determinând o spălare intensă a sărurilor şi substanţelor coloidale,
de la suprafaţă spre adâncime.
În zonele aride, spălarea în adâncime a substanţelor se face în măsură
mai mică, acestea rămânând de obicei în parte superioară a profilului de sol.

Temperatura, este un alt component al climei care influenţează procesele

de solificare. În zonele cu temperaturi ridicate, resturile organice se descompun
repede iar în cele reci materia organică se descompune lent.

Vântul, intensifică evapo-transpiraţia, favorizând curentul de apă

ascendent. Prin mişcarea aerului de la suprafaţa
pământului se intensifică procesul de primenire a
aerului din sol, contribuind la crearea unor
condiţii favorabile pentru dezvoltarea organismelor,
care au un rol important în circuitul materiei.
Vântul acţionează în procesul de solificare şi
prin acţiunea de roadere, transport şi sedimentare.
 Între climă, vegetaţie şi sol există o strânsă legătură. În ţara
noastră, pentru exprimarea diferenţiată a climatului, Cernescu şi
Chiriţă folosesc indicele de ariditate anual ,,de Martonne” notat cu
Iar şi care se exprimă prin relaţia:
Iar = P/T + 10
Unde: P - precipitaţii medii anuale în mm;
T - temperatura medie anuală în grade Celsius;
10 - se adaugă pentru a obţine valori corespunzătoare în cazul
temperaturilor care tind spre 0° C sau au valori negative.

Cu cât indicele de ariditate are valori mai mari, cu atât clima

este mai umedă, spre exemplu:
- indicii de ariditate mai mici de 24 corespund solurilor din zona
de stepă;
- 25-30 corespund solurilor din zona de silvostepă;
- 30-35 corespund solurilor din zona colinară şi cea a dealurilor;
- 35-45 corespund zonei forestiere umede, favorabilă proceselor
de debazificare, levigare, podzolire etc.
 2. Rolul organismelor în procesul de solificare
 
Unul dintre cei mai importanţi factori care au influenţă asupra procesului de
pedogeneză îl reprezintă organismele vii.
Resturile vegetale, sub acțiunea organismelor vii ce populează solul, sunt supuse
permanent proceselor de transformare și de mineralizare.
Procesul de solificare este mult diversificat de formaţiile vegetale: ierboase,
lemnoase şi muşchi.
Rolul vegetației (ierboase, lemnoase, de pădure, stepă, fâneață), în procesul de
pedogeneză este diferit.
Vegetaţia ierboasă lasă în sol o cantitate mare de rădăcini, pe seama cărora se
formează, în general mult humus. Cantitatea de resturi organice din sol depinde de
condiţiile naturale şi de felul plantelor. Ea este mai mare la ierburile perene și mai mică
la cele anuale.
 Vegetaţia ierboasă diferenţiază
solurile nu numai prin cantitatea de
resturi pe care le depune anual ci şi prin
modul de descompunere al acestora şi
prin cantitatea şi calitatea humusului
rezultat. Astfel, în zona de stepă uscată,
descompunerea resturilor organice
ierboase, este făcută în mare parte de
bacteriile aerobe. Acest mod de
descompunere va duce la formarea unor
cantităţi reduse de humus.
În zona de stepă propriu-zisă,
resturile organice sunt transformate în
majoritatea lor de bacteriile humificatoare.
Ca urmare, solurile din această zonă vor
fi mai bogate în humus, acumulat într-un
orizont mare.
Humusul rezultat în urma
transformării resturilor organice ierboase
este calitativ superior, fiind denumit
humus de tip mull, fiind caracteristic în
special cernoziomurilor.
 Vegetaţia lemnoasă lasă la
suprafaţa solului cantitatea cea mai mare
de resturi organice şi mult mai puţine în
masa solului. Din cantitatea totală de
resturi organice forestiere care contribuie
la formarea humusul, numai cca. 10% este
reprezentată prin rădăcini fine ce mor în
straturile de sol, motiv pentru care solurile
de sub păduri au la suprafață un orizont
de acumulare a humusului de 10-20 cm.
Humusul rezultat este calitativ inferior,
fiind dominat de acizii fulvici.
Procesul de solificare este influențat
diferit de speciile forestiere. Astfel, speciile
de foioase determină o bioacumulare mai
intensă decât cele de conifere.
Muşchii, prin extinderea acestora în
păduri şi la suprafaţa solului, alături de
ericaceae, favorizează procesele de
acidifiere.
 Alături de vegetaţia superioară şi inferioară, o mare influenţă asupra
pedogenezei o exercită reprezentanţii numeroşi ai faunei din sol –
nevertebrate şi vertebrate – care populează diferitele orizonturi ale solului şi
care trăiesc pe suprafaţa sa.

Unele protozoare care trăiesc în sol au rol asemănător bacteriilor,

contribuind la transformarea substanțelor organice din sol.
În general, activitatea animalelor în sol se referă la afânarea mecanică a solului, la
formarea diferitelor cavități sau canale, la amestecarea materialului din diferite
orizonturi, la formarea unei structuri specifice. Ele au o importanță mare în procesele
de humificare care au loc în sol, contribuind la fragmentarea resturilor organice și
amestecarea lor cu partea minerală.
 O acţiune foarte mare asupra
solului o au râmele, care produc în
masa solului transformări de ordin
mecanic, fizic, chimic și biologic.
Materialul trecut prin corpul râmelor
este îmbogățit în N și Ca, iar prin
canalele săpate de ele se crează
condiții mai bune de aerisire și drenare
a solului.
Furnicile au rol în transportarea
unei cantități mari de material dintr-un
loc în altul, contribuind astfel la
afânarea și structurarea solului în
orizonturile de la suprafață.
O acțiune importantă o au
vertebratele, care sapă galerii în sol
pentru hibernare și obținerea hranei.
Astfel, ele transportă cantități mari de
material din stratele profunde în cele
superioare și invers.
 3. Rolul rocilor în pedogeneză
 Roca reprezintă materialul din care s-a format solul.
Din transformările fizice și chimice suferite de roci a rezultat partea solidă, minerală
a solului, care reprezintă aproximativ 80-90% din masa acestuia.

După natura petrografică, rocile generatoare de sol se împart în două grupe:

- roci compacte sau consolidate denumite și roci parentale, reprezentate prin
roci eruptive, metamorfice și unele roci sedimentare (calcare, gresii)
- roci afânate sau mobile, neconsolidate, denumite materiale parentale,
reprezentate prin sedimente cuaternare (argile, nisipuri, loessuri, aluviuni).
În soluri, roca sau materialul parental începe acolo unde factorul biotic nu mai
intervine, respectiv la adâncimea la care influenţa organismelor vii (microorgansime,
rădăcini, resturi de animale) dispare.
 Natura rocilor sau compoziția lor
mineralogică pot să încetineasca sau să
accelereze procesul de solificare.
Pe roci afânate (loessuri, luturi) se
formează soluri profunde cu nivel ridicat
de fertilitate, iar pe roci dure (granite,
gnaisuri) se formează soluri scurte, cu
caracter acid, cu nivel scăzut de
fertilitate.
Cea mai mare importanță în formarea
solurilor o au rocile sedimentare afânate
sau neconsolidate, care se găsesc
răspândite în special în zonele de
câmpie, deal și podiș.
De asemenea, procesul de
bioacumulare este influenţat de
proprietățile rocilor. Astfel, acumularea şi
calitatea humusului este bună, în cazul
solurilor evoluate pe roci bogate sau
mijlociu aprovizionate în argilă şi
carbonat de calciu şi mai redusă, în cazul
rocilor cu textură uşoară şi lipsite de
 Pe aceleași roci, în condiții climatice, de vegetație și relief diferite, se formează
soluri diferite și invers, adică pe roci diferite, dar în aceleași condiții pedoclimatice se
formează aceleași soluri.
Sunt însă și soluri a căror formare este strâns legată de existența anumitor roci de
solificare, de exemplu rendzinele se formează pe calcare, vertosolurile, pe argile
gonflante etc.

Roca parentală are un rol important și în formarea structurii învelișului de soluri.

Astfel, la un material parental uniform se constată o mare uniformitate a învelișului de
soluri. În condițiile unui amestec de roci parentale, cu forme de relief variate, se
remarcă o mare mezo- și microcomplexitate a învelișului de soluri și a vegetației.

Proprietăţile rocilor şi îndeosebi proprietățile chimice au o influenţă indirectă,

manifestă prin intermediul vegetaţiei. Compoziţia chimică a rocilor se reflectă în
compoziţia plantelor şi prin aceasta în calitatea materiei organice moarte din sol, care la
rândul ei influenţează compoziţia humusului.

Prin urmare, roca poate imprima solului unele însuşiri specifice. Cu toate acestea
însă, influenţa rocii este subordonată altor factori, hotărâtoare fiind influenţa factorului
bioclimatic.
 4.  Rolul relieful în formarea solului
Relieful reprezintă în solificare spațiul în cadrul căruia se manifestă formarea
și evoluția solului. Relieful acționează în procesul de formare și repartiție a solurilor
mai ales prin influența pe care o are asupra celorlalte condiții de solificare, în
special asupra climei și vegetației.
Relieful foarte complex din țara noastră (câmpii, dealuri, podișuri, piemonturi și
munți) determină climate foarte diferite, care condiționează existența unei vegetații
de stepă, de silvostepă, de pădure și de pajiști alpine.
Variația climei și a vegetației în funcție de relief determină formarea unor soluri
diferite, în general dispuse altitudinal.
 Se consideră că există o legătură între învelișul de soluri și condițiile de
relief. În practica pedologică de teren, s-au stabilit următoarele tipuri de
relief:
- macrorelieful - cuprinde cele mai reprezentative forme de relief
care determină aspectul global al unui teritoriu: munți, podișuri și câmpii;
- mezorelieful - se referă la forme de relief de dimensiuni medii:
coline, dealuri, vâlcele, văi, terase;
- microrelieful - este determinat de forme mici de relief, cu
suprafețe mici, cu oscilații de înălțime de circa 1m: movilițe, depresiuni,
crovuri. Ele apar pe suprafețe de relief plane datorită fenomenelor de
tasare, a deformațiilor provocate de îngheț sau datorită altor cauze.
În funcție de relief variază și condițiile de rocă, de hidrografie, de
hidrologie, care la rândul lor influențează formarea și diversificarea
învelișului de sol.
Relieful acţionează în procesul de formare şi evoluţie a solurilor atât
direct, mai ales în zonele accidentate, cât şi indirect. Acţiunea indirectă se
manifestă prin influenţa pe care o exercită asupra climei, vegetaţiei şi
rocilor, iar directă prin înclinarea şi expoziţia formelor sale.
 Relieful fiind foarte variat morfologic, determină evidente diferenţieri ale condiţiilor de
solificare, atât în cadrul macro, mezo cât şi în cadrul microreliefului.
În cadrul formelor mari de relief, apar suprafeţe diferit înclinate şi diferit expuse
(forme concave sau convexe), care vor modifica distribuirea căldurii şi umidităţii ajunse
la suprafaţa solului şi, ca urmare, vor determina o evoluţie diferită a acestora.
Încălzirea solului depinde şi de expunerea versantului. Pantele sudice sunt
întotdeauna mai bine încălzite şi mai uscate față de cele nordice. Datorită acestor cauze,
solurile formate pe versanţii sudici sunt mai puţin levigate şi au profilul în general, mai
scurt.
Formele de relief influenţează şi starea de umiditate a solurilor: cu cât panta este
mai mare, infiltraţia în sol este mai redusă, iar scurgerea la suprafaţă mai accentuată şi,
ca urmare, solurile vor fi diferite faţă de cele din jur.
 Influenţa directă a reliefului asupra formării
şi evoluţiei solurilor se manifestă prin fenomenul
de eroziune. Pantele prin înclinarea lor şi
datorită regimului pluviometric, de obicei mai
ridicat în acele zone, favorizează apariţia
eroziunii; fenomen ce poate avea loc în toate
zonele, fiind însă cu atât mai intens cu cât
înclinarea pantei este mai mare. Intensitatea
eroziunii depinde de expoziţie, cele mai puternic
erodate sunt solurile de pe versanţii sudici,
urmează cei vestici şi în ultimul rând solurile de
pe versanţii nordici.
Procesul de eroziune este condiţionat şi de
gradul de acoperirea cu vegetaţie al solurilor.
Fâneţele sau pădurile nu sunt erodate sau
prezintă un proces de eroziune foarte slabă, față
de terenurile defrişate sau desţelenite care sunt
puternic erodate. Profilul acestora din urmă este
incomplet, deoarece orizonturile de la suprafaţă
au fost erodate total sau parţial.
Astfel, între sol şi relief există o strânsă
legătură. În general, orice schimbare a formelor
de relief determină modificări şi în evoluţia şi
profunzimea solului.
 5.  Rolul apelor freatice şi stagnante în procesul de solificare
 
Apa, ca factor pedogenetic, acționează prin umezirea normală a solului sub
influența precipitațiilor atmosferice sau prin supraumezire, datorită prezenței unui strat
acvifer la mică adâncime, sau a permeabilității reduse a solului, care provoacă
stagnarea temporară a apei.
În condiţii normale, solurile se formează şi evoluează sub influenţa cantității de
precipitaţii atmosferice, caracteristice fiecărei zone naturale. În anumite situații,
solificarea are loc în condiții de exces de apă, care poate fi de natură stagnantă
(provenită din precipitații) sau freatică.
Apa provenită din precipitații sau scurgeri de suprafață se acumulează la
suprafața solului, în zonele umede în condițiile unui drenaj extern slab sau datorită
permeabilității reduse pt. apă a materialului parental sau a unui orizont pedogenetic.
Apele stagnante de suprafaţă apar în mod frecvent în zonele umede, pe terenurile
plane, cu drenajul extern slab şi cu permeabilitate redusă la suprafaţă sau de la mijlocul
profilului, datorită unui orizont argic greu permeabil sau se mai pot forma şi pe terenurile
depresionare, ca urmare a scurgerii apelor de pe terenurile din jur. Datorită acestor
situaţii, apa rămâne în exces la suprafaţă sau aproape de suprafaţa solurilor, influenţând
formarea lor.
 Apa freatică acționează în mod diferit în formarea și evoluția solurilor, în
funcție de zona climatică, de adâncimea la care se găsește și de intensitatea și
natura mineralizării ei.
În toate cazurile de exces de umiditate, în sol se creează condiţii
anaerobe, ce declanşează procesul de reducere al oxizilor de fier şi mangan,
care astfel devin solubili şi imprimă solului culori cenuşii-vineţii. Procesele
determinate de excesul de apă de suprafață (stagnant) poartă denumirea de
procese de stagnogleizare sau pseudogleizare, iar orizonturile rezultate –
orizonturi stagnogleice, respectiv stagnogleizate, iar procesele datorate
excesului de apă freatică, se numesc procese de gleizare, iar orizonturile
rezultate – orizonturi gleice de reducere, respective orizonturi gleice de oxido-
reducere.
Atunci când apele freatice apropiate de suprafaţă sunt bogate în săruri
uşor solubile (cloruri şi sulfaţi) au loc procese de salinizare, prin depunerea
sărurilor în orizonturile superioare ale profilului de sol. Iar când apele freatice
determină acumularea ionilor de sodiu în complexul adsorbtiv, are loc procesul
de alcalizare sau sodizare.
Ca urmare a procesele de gleizare - stagnogleizare sau de salinizare –
alcalizare, se formează soluri specifice: hidromorfe și halomorfe, soluri cu
proprietăți distincte şi fertilitate foarte scăzută.
 7. Timpul ca factor de solificare

Timpul este o condiție necesară desfășurării procesului de solificare.

Noţiunea de timp se referă la durata proceselor de solificare, iar

consecinţa influenţei timpului este evoluţia diferită a tipurilor de soluri. Analizat
sub acest aspect, procesul de solificare apare ca un proces lent, de lungă
durată, ce se realizează pe parcursul a sute şi mii de ani, fapt pentru care
trebuie să fie considerat ca un proces istoric.
Solificarea începe din momentul în care rocile ajung în contact cu ceilalți
factori de pedogeneză şi în special a factorului biologic. Astfel, se poate afirma,
că roca, se transformă în sol numai din momentul acumulării primelor cantităţi
de materie organică şi humus.
După modul de evoluție în timp a solului se poate stabilii:
- o vârstă absolută (vârstă geologică) – care reprezintă durata
procesulul de solificare;
- o vârstă relativă – care poate fi apreciată după gradul de
dezvoltare al profilului de sol.
 Procesul de solificare se găsește într-o strânsă interdependenţă cu factorii de
pedogeneză în totalitatea lor. Din această cauză orice schimbare, în decursul
timpului, a factorilor de mediu, atrage după sine, schimbări în evoluţia solurilor.

După vârsta lor, solurile pot să fie grupate în: soluri actuale, paleosoluri sau
moştenite şi fosile.
Solurile actuale, sunt solurile care se formează în actualele condiţii de mediu,
sau care s-au format în condiţii foarte apropiate de cele existente în prezent.
Această grupă de soluri se subîmparte în: soluri actuale neevoluate sau slab
evoluate (aluviosolurile, litosolurile, regosolurile, entiantrosolurile) şi soluri
actuale evoluate sau mature (cernoziomurile, kastanoziomurile, faeoziomurile).

Paleosolurile sau solurile moştenite, reprezintă o categorie de soluri foarte

veche, formate în altă epocă geologică şi deci în alte condiţii bioclimatice (terra
rossa).

Solurile fosile, s-au format în trecutul îndepărtat, dar dintr-o cauză oarecare au
fost acoperite de materiale noi (sedimente, coluviuni). Materialul suprapus s-a
transformat într-un sol cu profil distinct, deosebit de cel din profunzime. Ca
urmare, la aceste soluri pot să apară chiar mai multe suprapuneri de profile, cele
îngropate fiind considerate fosile.
 8. Rolul omului în procesul de solificare

Prin activitatea sa, omul poate schimba radical condițiile naturale de solificare.
El intervine conștient, înlocuind vegetația naturala cu cea cultivată, irigând în zonele
secetoase, desecând în cele cu exces de apă, administrând îngrășăminte,
amendamente, putând crea în acest mod condiții noi, artificiale de evoluție a solurilor.

Prin defrişarea pădurilor, se modifică radical modul de primire, acumulare şi

păstrare a umezelii, a căldurii şi luminii, la suprafaţă şi în masa solului. Defrişarea
pădurilor de pe terenurile în pantă, în majoritatea cazurilor a favorizat declanşarea şi
extinderea proceselor de eroziune. În acelaşi timp însă, înlocuirea vegetaţiei lemnoase
cu vegetaţie ierboasă atrage după sine intensificarea proceselor de bioacumulare, faţă
de solurile rămase sub pădure, iar calitatea humusului rezultat se îmbunătăţeşte
semnificativ.
 Desţelenirea pajiştilor din zonele de stepă şi silvostepă şi cultivarea
terenurilor cu plante anuale, determină o reducere pronunţată a proceselor de
bioacumulare deci, o scădere a procentului de humus.
Acest lucru este generat de întreruperea aportului continuu de materie
organică. Solurile cultivate fiind aprovizionate cu materie organică calitativ
inferioară, în mod neregulat şi în cantităţi mai mici.
Cele mai importante modificări au fost determinate de activitatea productivă
a omului. Pregătirea şi cultivarea cu diferite plante agricole, are un efect bun
pentru formarea solurilor şi a fertilităţii lor, dar sunt și cazuri când, prin
activitatea sa neraţională, omul determină şi efecte negative asupra solurilor.
Unele tehnologii de cultură ce se aplică în prezent, diferă în funcţie de
planta cultivată, utilizează un număr mare de maşini şi din ce în ce mai
perfecţionate, lucru ce influenţează în mod direct sau indirect factorii de
pedogeneză. Astfel, prin arături se îmbunătăţeşte porozitatea, creşte
capacitatea solului pentru apă utilă, dar în acelaşi timp se degradează structura
şi se intensifică procesele de oxidare a humusului.
Prin desfundarea terenurilor în vederea înfiinţării unor plantaţii de vie sau
pomi fructiferi, se produc modificări profunde, prin amestecarea orizonturilor.
 Prin irigări se asigură necesarul de apă pentru plante şi se
îmbunătăţeşte regimul hidric al solurilor din zonele secetoase. Sunt însă
situaţii când lucrările de irigaţii neraţional concepute şi aplicate,
determină procese de levigare, de salinizare secundară şi de gleizare.
Lucrările de desecare şi drenaj determină îmbunătăţirea regimului aero-
hidric, duc la îndepărtarea excesului de apă şi ca urmare se reduc
procesele anaerobe şi în mod direct gleizarea solurilor.

Prin îndiguirea incintelor inundabile, se opreşte revărsarea apelor şi,

astfel, solificarea normală a materialelor parentale nu mai este întreruptă
de inundaţii.

Lucrările de combatere a eroziunilor, făcute de om, determină

modificarea condiţiilor de solificare, atât pentru terenurile în pantă cât şi
pentru solurile colmatate de la baza pantei.

Activitatea pozitivă a omului în formarea solului şi a fertilităţii lui, se

concretizează în cazul aplicării amendamentelor şi a fertilizării. Prin
aplicarea amendamentelor pe solurile acide, se corectează reacţia şi astfel
se creează condiţii optime pentru creşterea plantelor de cultură, iar prin
fertilizare, capacitatea lor de producţie este îmbunătăţită.

Utilizarea insecticidelor și a pesticidelor, în vederea combaterii

buruienilor şi a dăunătorilor, produc modificări importante în biocenoza
solurilor tratate.

Omul prin activitatea sa productivă contribuie la influenţarea

factorilor pedogenetici şi, în final, la formarea şi evoluţia solului.