Sunteți pe pagina 1din 43

FIZIOLOGIA RESPIRAŢIEI

WALTHER BILD, MD, PhD


RESPIRAŢIA
• Ansamblul de reacţii şi procese fiziologice şi
metabolice ce generează energie biochimică sub
formă de ATP
– Ventilaţia pulmonară
– Hematoza
– Transportul sanguin al gazelor respiratorii
– Respiraţia tisulară
• Rolul homeostatic al aparatului respirator
– este de a menţine în limite constante pH-ul plasmatic
– nivelele de oxigen şi bioxid de carbon în sângele
sistemic
Anatomia funcţională a aparatului respirator

• Fose nazale
• Faringe
• Laringe
• Trahee
• Traheea este alcătuită
din inele incomplete
• se bifurcă în bronhiile
principale dreaptă şi
stângă;
• Bronhiile principale
prezintă la nivelul peretelui
lor inele cartilaginoase,
• bronhiolele nu posedă
astfel de structuri
cartilaginoase, putând
uşor să se colabeze.
• Bronhiolele prezintă
musculatură netedă (m.
Reissassen)
• Căile respiratorii:
– conducere a aerului,
filtrare, încălzire şi
umidifiere a aerului
inspirat.
– filtrarea aerului captarea
şi înlăturarea particulelor
inhalate;
– captarea particulelor mari
inhalate (10 µm) se face
de către firele de păr din
nas;
– particulele mici (2 – 10
µm) care trec acest filtru
primar sunt reţinute în
stratul de mucus care
tapetează căile aeriene.
• Bronhiolele finale, numite
şi respiratorii, se ramifică
în scurte canale fără
perete muscular.
• canalele alveolare;

fiecare canal comunică direct cu un


număr de alveole pulmonare, locul
unde are loc schimbul de gaze
respiratorii.
• Prezenţa mucusului şi
cililor la nivelul
bronhiilor şi
bronhiolelor conferă
protecţie plămânilor
faţă de agresiunile
externe.
• Alveolele prezintă un
perete epitelial foarte
subţire acoperit cu un
strat fin de lichid
alveolar (surfactant
pulmonar).
• Plămânii sunt acoperiţi
– pleura viscerală
– separată de pleura
parietală (care tapetează
peretele intern al cutiei
toracice) de un strat subţire
de lichid pleural.
– lichidul pleural nu poate fi
comprimat sau expansionat
– Foiţele pleurale rămân
strâns solidarizate una de
cealaltă.
– orice mişcare a
diafragmului şi a peretelui
toracic atrage după sine
creşterea sau scăderea
volumului de aer din
plămân.
• Factorii de care depinde debitul de aer prin căile
respiratorii
• Căile aeriene sunt conducte de legătură între exterior
şi alveole. Debitul de aer prin căile respiratorii
depinde de gradientul de presiune între alveole şi
aerul atmosferic şi de rezistenţa căilor aeriene.
• Ascultaţia pulmonară
– Turbulenţele produse la
trecerea aerului
• două zgomote caracteristice
– zgomotul laringo-traheal
– murmurul vezicular.

– La nivelul bronhiolei
supralobulare există de
asemeni o îngustare a tubului
aerifer - murmurul vezicular
– Murmurul vezicular îşi
modifică caracterele
ascultatorii în procese
inflamatorii alveolare şi este
diminuat în procese pleurale
cu acumulare de lichid în
cavitatea pleurală.
Forţe care acţionează asupra plămânului
• In cursul respiraţiei obişnuite la nivelul plămânilor acţionează trei forţe;
• două dintre ele au tendinţa de a determina colabarea plămânilor
– Tesutul elastic al plămânului este întins în condiţii fiziologice, iar tensiunea rezultată din
această întindere acţionează ca o forţă elastică ce determină colabarea plămânului prin
tragerea spre interior a pleurei viscerale.
– Tensiunea superficială este cea de-a doua forţă care are tendinţa de a colaba plămânul;
se referă la forţa generată de pelicula de lichid care tapetează alveolele şi are tendinţa
de a le colaba trăgând de ele spre interior, departe de peretele toracic.
• a treia are tendinţa de a-i destinde.
– Presiunea negativă intra-pleurală acţionează în sens opus.
– presiunea negativă (subatmosferică) din spaţiul intrapleural (presiune intrapleurală).
– ca urmare a tragerii spre exterior a pleurei parietale, solidară cu peretele toracic şi
diafragmul.
– presiunea intra-alveolară este mai mare decât cea extrapleurală.
– presiunea transmurală rezultată este cea care menţine plămânii plini cu aer (presiune de
destindere).
– Apariţia unei rupturi la nivelul căilor aeriene sau al peretelui toracic determină
pătrunderea aerului în cavitatea pleurală (pneumotorax - colabarea plămânilor).
Surfactantul pulmonar
• peliculă de lichid
împiedică contactul
epiteliului alveolar direct
cu aerul - menţine
viabilitatea şi funcţia
celulelor respective.
• Dacă alveolele ar fi
acoperite cu un lichid cu
compoziţie similară cu cea
din spaţiul interstiţial
acest lichid ar fi o simplă
soluţie apoasă, cu
tensiune superficială
Surfactantul pulmonar conţine substanţe mare, determinând o
tensio-active (în special palmitoil- tendinţă accentuată a
fosfatidilcolină) secretate de celulele epiteliale
alveolelor de a se colaba.
specializate din peretele alveolar, numite
pneumocite de tip II.
• Complianţa pulmonară
– complianţa pulmonară indică
uşurinţa cu care plămânul poate fi
destins, pe baza raportului dintre
creşterea de volum şi creşterea de
presiune care o cauzează.
– Relaţia volum-presiune este
diferită în funcţie de sensul de
variaţie (histerezis), iar
distensibilitatea (complianţa
relativă; C/V0; panta curbei volum-
presiune) variază considerabil chiar
pe acest interval de numai 500 ml.
– Termenul se referă de fapt la
complianţa plămânului in vivo,
adică practic la complianţa
ansamblului toraco-pulmonar.
Aceasta poate fi scăzută atât în boli
pulmonare (fibroze pulmonare),
cât şi în unele anomalii ale
peretelui toracic.
Ventilaţia pulmonară
Inspirul
• inspirul este întotdeauna un
proces activ.
– muşchii inspiratori sunt cei
care expandează cutia
toracică
– cel mai important muşchi
inspirator este diafragmul.
– Diafragmul se inseră pe
coastele inferioare, stern şi
coloana vertebrală;
– este inervat de nervii frenici
stâng şi drept, câte unul
pentru fiecare jumătate de
diafragm (fibrele nervoase
provin din măduva cervicală,
C3 – C4).
• In respiraţia bazală, de repaus domul diafragmatic se mişcă cu ~1 cm,
• în cursul inspirului sau a expirului forţat excursia diafragmului poate
ajunge la 10 cm.
• Când diafragmul se contractă el îşi micşorează curbura (în plan frontal şi
sagital), adică se aplatizează spre cavitatea abdominală şi astfel creşte
diametrul vertical al toracelui, în timp ce conţinutul abdominal este
împins în jos.
• muşchii intercostali externi
(inspiratori),
• inervaţi de nervii intercostali
• Inserţia lor anterior pe coasta
inferioară şi posterior pe coasta
superioară determină efectul de
ridicare a ansamblului costo-
sternal
– ridicarea, proiecţia anterioară şi
rotaţia coastelor în afară,
– ce determină creşterea diametrului
antero-posterior al toracelui şi a celui
transversal. Aparent punctul fix faţă de
care se realizează această mişcare este
la nivelul articulaţiilor
• coastele superioare sunt susţinute
de umeri, astfel încât contracţia
muşchilor intercostali externi
tinde să crească volumul întregii
cutii toracice.
Expirul
• Respiraţie bazală - expirul
este pasiv.
• muşchii expiratori
– muşchii peretelui abdominal
(drept abdominal, oblic intern şi
extern, transvers abdominal)
• presiunea intra-abdominală
creşte şi diafragmul este
împins în sus către cutia
toracică
• Alţi muşchi expiratori sunt
muşchii intercostali interni.
• Acţiunea lor este opusă
muşchilor intercostali externi
(datorită inserţiei inverse)
Spirografie
Volume şi debite respiratorii
• Prin tehnica spirografică se pot înregistra grafic volumele de aer vehiculate
prin căile aeriene în diferite condiţii.
• Volumele pulmonare reprezintă cantităţile de aer care pătruns şi ies din
plămân în cursul excursiei cutiei toracice între diferitele sale poziţii
ventilatorii.
• Volumul curent (VC) reprezintă volumul de aer
vehiculat la fiecare inspir şi expir obişnuit - 500 ml.
• Volumul inspirator de rezervă (VIR) - reprezintă
volumul de aer maxim care poate fi introdus
suplimentar în plămân după un inspir obişnuit – 1500
- 2000 ml.
• Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă
volumul maxim de aer care poate fi expirat după un
expir obişnuit (de repaus) - 800 – 1500 ml de aer.
• Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer care
rămâne în plămân după un expir forţat - 1000 – 1500
ml de aer. docimaziei).
• Capacităţile pulmonare sunt însumări cu relevanţă funcţională
ale volumelor respiratorii
– Capacitatea vitală (CV = VC + VIR + VER) reprezintă cantitatea de aer
care poate fi expulzată din plămâni printr-un expir forţat care urmează
unui inspir maxim şi are valori cuprinse între 3500 şi 4500 ml
• Capacitatea inspiratorie (CI = VC + VIR) reprezintă cantitatea
maximă de aer care poate fi introdusă în plămâni după un
expir obişnuit
• Capacitatea reziduală funcţională (CRF = VER + VR) reprezintă
volumul de aer care rămâne în plămâni după un expir
obişnuit.
• Capacitatea pulmonară totală (CPT = CV + VR) reprezintă
volumul de aer conţinut în plămân la sfârşitul unui inspir
maxim.
• Volumele şi capacităţile
care includ volumul
rezidual (VR, CRF, CPT) nu
pot fi determinate
spirometric / spirografic,
deoarece plămânul nu
poate fi golit complet de
aer în urma expiraţiei
maxime.
• Determinarea lor se face
prin metoda diluţiei
heliului în circuit închis
(măsoară volumul de gaz
ventilat). sau prin
pletismografie corporală
• Ascultaţia pulmonară
– Turbulenţele produse la
trecerea aerului
• două zgomote caracteristice
– zgomotul laringo-traheal
– murmurul vezicular.

– La nivelul bronhiolei
supralobulare există de
asemeni o îngustare a tubului
aerifer - murmurul vezicular
– Murmurul vezicular îşi
modifică caracterele
ascultatorii în procese
inflamatorii alveolare şi este
diminuat în procese pleurale
cu acumulare de lichid în
cavitatea pleurală.
Reflexe respiratorii de apărare.
– modalităţi de eliminare a unor agenţi
străini pătrunşi în arborele bronşic.
Tusea este un reflex de apărare apărut
ca urmare a stimulării mecanice,
chimice sau termice a receptorilor de
la nivelul căilor respiratorii şi din afara
lor (pleură, diafragm, conduct auditiv
extern, intestinal, genital etc).
– Tusea constă într-o inspiraţie forţată
urmată de o închidere a rino- şi oro-
faringelui de către palatul moale,
închiderea glotei, contracţia muşchilor
expiratori, şi în final deschidera glotei,
cu expulzia puternică a aerului, însoţită
de un zgomot caracteristic.
– Aerul are o viteză maximă în trahee şi
bronhii şi antrenează particulele
străine din căile respiratorii alături de
cantităţi importante de mucus. Acest
reflex poate fi declanşat şi voluntar
prin influnţe provenite de la nivelul
scoarţei cerebrale.
• Strănutul este un reflex de
apărare declanşat de
excitarea receptorilor oro-
faringieni.
– inspiraţie obişnuită
– fază de blocare a aerului
de către vălul palatin
– expiraţie explozivă prin
cavitatea bucală şi fosele
nazale.
• Sughiţul este un reflex de
apărare care constă dintr-
un inspir scurt şi brusc,
când glota se închide rapid,
ceea ce generează un
zgomot caracteristic. Este
declanşat de excitarea
receptorilor diafragmatici şi
a unor receptori centrali
ceea ce are ca răspuns
contracţia spastică a
diafragmului.
• Fonaţia
• Fonaţia este o consecinţă a vibraţiei corzilor vocale
– Emiterea sunetelor se realizează cu ajutorul laringelui
(organul fonator) şi cu ajutorul corzilor vocale (rol
vibrator).
– participă la fonaţie muşchii abductori sau dilatatori ai
glotei (muşchii crico-aritenoidieni posteriori)
– muşchii adductori sau constrictori ai glotei care apropie
corzile vocale.
• Respiraţia verbală descrie funcţia respiratorie în raport
cu fonaţia
– proces ce nu apare la surzi sau hipoacuzici.
– modificări importante ale ciclului respirator (frecvenţa
respiratorie şi volumele ventilate),
– prelungirea expirului, cu interpunerea unor scurte
perioade de apnee pe parcursul acestuia.
• Mecanismul fonaţiei
cuprinde următoarele faze:
– pregătirea pentru expir
(îndepărtarea corzilor
vocale, consecutiv
începutului contracţiei
muşchilor vocali);
– expansiunea glotei (corzile
vocale prezintă cea mai
mare expansiune, dar
inconstantă);
– constricţia glotei (se
produce ca urmare a
apropierii corzilor vocale) şi
închiderea completă a
glotei.
– Articularea sunetelor
reprezintă modificările
suferite de acestea la nivel
supraglotic; sediul
articulării sunetelor este
cavitatea bucală cu
participarea buzelor, limbii
şi palatului moale.

Volume şi debite respiratorii
Prin tehnica spirografică se pot înregistra grafic volumele de aer vehiculate prin
căile aeriene în diferite condiţii.
• Volumele pulmonare reprezintă cantităţile de aer care pătrund şi ies din plămân în
cursul excursiei cutiei toracice între diferitele sale poziţii ventilatorii.
• Volumul curent (VC) reprezintă volumul de aer
vehiculat la fiecare inspir şi expir obişnuit - 500 ml.
• Volumul inspirator de rezervă (VIR) - reprezintă
volumul de aer maxim care poate fi introdus
suplimentar în plămân după un inspir obişnuit – 1500
- 2000 ml.
• Volumul expirator de rezervă (VER) reprezintă
volumul maxim de aer care poate fi expirat după un
expir obişnuit (de repaus) - 800 – 1500 ml de aer.
• Volumul rezidual (VR) reprezintă volumul de aer care
rămâne în plămân după un expir forţat - 1000 – 1500
ml de aer.
• Capacităţile pulmonare sunt însumări cu relevanţă funcţională
ale volumelor respiratorii
– Capacitatea vitală (CV = VC + VIR + VER) reprezintă cantitatea de aer
care poate fi expulzată din plămâni printr-un expir forţat care urmează
unui inspir maxim şi are valori cuprinse între 3500 şi 4500 ml
• Capacitatea inspiratorie (CI = VC + VIR) reprezintă cantitatea
maximă de aer care poate fi introdusă în plămâni după un
expir obişnuit
• Capacitatea reziduală funcţională (CRF = VER + VR) reprezintă
volumul de aer care rămâne în plămâni după un expir
obişnuit.
• Capacitatea pulmonară totală (CPT = CV + VR) reprezintă
volumul de aer conţinut în plămân la sfârşitul unui inspir
maxim.
Centrii nervoşi
• Ciclul respirator se
bazează în esenţă pe
automatismul centrului
inspirator bulbar.
• permanent controlat de
alţi nuclei respiratori
bulbo-pontini
• influenţat de diverse
structuri nervoase
corticale şi subcorticale
• permit integrarea
vegetativ-emoţională.
• centrii respiratori,
cuprind patru grupuri
principale de neuroni.
Funcţia antitoxică a plămânului
• Aparatul respirator realizează o apărare generală împotriva
agresiunilor aerogene
– particule solide de diverse dimensiuni
– apărare antimicrobiană (detectarea şi atacul asupra agenţilor
microbieni şi altor substanţe cu proprietăţi antigenice, stimularea
funcţiei fagocitare a macrofagelor)
– epurarea substanţelor volatile din sânge
– absorbţia prin difuziune a unor substanţe prezente în aerul inhalat
(fapt extrem de important în administrarea de medicamente sub
formă de aerosoli).
– halena respiratorie constituie o modalitate de diagnostic clinic a unor
afecţiuni (miros acetonic în coma diabetică, miros caracteristic în coma
hepatică, halenă amoniacală în coma uremică).
• sistem complex de apărare împotriva unei
potenţiale agresiuni din partea particulelor
inhalate
– fenomene de dizolvare, emulsionare,
eliminare odată cu mucusul, atac chimic,
fagocitoză, mecanisme de apărare specifică.
• Particulele cu dimensiuni mai mari de 10 µm
sunt reţinute în nas şi rinofaringe
• de 3-10 µm sunt reţinute de către mucoasa
traheo-bronşică
• particulele sub 3 µm depăşesc bariera
traheo-bronşică şi ajung în alveole.
• particulele depuse la acest nivel sunt captate
de macrofage, cu rol de epurare a
particulelor prin fagocitoză.
• mijloace de apărare suplimentare, la nivelul
secreţiilor bronşice şi în surfactant există
– Substanţe nespecifice (lizozimul, esterazele,
kalicreina, interferonul)
– BALT - imunoglobuline în mucusul bronşic (în
special IgA); cu rol important în fenomenele
de apărare antimicrobiană.
Transportul sanguin al gazelor
respiratorii şi schimbul tisular
• Oxigenul se află în sânge sub două forme:
– dizolvat şi combinat reversibil cu hemoglobina.
• Transportul de O2 sub formă dizolvată se realizează conform
legii lui Henry (cantitatea dizolvată este proporţională cu
presiunea parţială).
– când presiunea arterială este de 100 mmHg în 100 ml sânge se găsesc
doar 0,3 ml O2.
– In cursul efortului, când debitul cardiac este de maxim 25 l/min;
cantitatea totală de O2 care poate fi transportată la ţesuturi în acest
mod este de numai 75 ml O2/min.
• Consumul maximal de O2 în cursul efortului este de ~ 3000
ml/min,
– transportul se poate realiza numai printr-un mecanism ce permite o încărcare
suficientă cu O2 a sângelui,
– dizolvarea fizică nu asigura nici necesarul bazal de O2 al celulelor
• Oxigenul molecular
formează cu uşurinţă o
combinaţie reversibilă cu
hemoglobina rezultând
oxihemoglobina: O2 + Hb
↔ HbO2.
• Cantitatea de O2
transportată de Hb creşte
până la pO2~50 mm Hg,
iar pentru valori mai mari
ale pO2 creşte doar
cantitatea de O2 dizolvată
fizic, deoarece Hb este
deja saturată cu O2.
• sângele arterial (pO2 ~ 100
mm Hg) are un grad de
saturare cu O2 de ~97,5%
• sângele venos (pO2 ~ 40 mm
Hg) o saturatie de ~75%.
• anemie severă (Hb = 7,5 g/dl)
– saturaţia oxigenului în acest caz
va fi de 97,5%
– cantitatea de O2 legat cu Hb
prezentă efectiv în sânge este
de numai 10,4 ml/dl.
– O2 dizolvat contribuie cu 0,3
ml, dând un conţinut total de
oxigen de 10,7 ml/dl.
• Monoxidul de carbon (CO)
interferă cu funcţia de
transport a oxigenului prin
combinarea stabilă cu
hemoglobina cu formarea
carboxihemoglobinei
(COHb).
• CO are afinitate de 250 ori
mai mare pentru
hemoglobină decât
oxigenul;
– la o PCO de 0,16 mm Hg 75%
din Hb este combinată cu
CO sub formă de
carboxihemoglobină.
Transportul sanguin al bioxidului de
carbon
• Bioxidul de carbon este transportat în sânge
– dizolvat,
– sub formă de bicarbonat
– combinaţie cu proteine sub formă de compuşi carbaminici.
– deoarece bioxidul de carbon este de aproximativ 20 de ori
mai solubil decât oxigenul, forma dizolvată are un rol
semnificativ în transportul normal al bioxidului de carbon
în sânge (aproximativ 10% din CO2 se găseşte sub formă
dizolvată în cazul sângelui venos).
• Bicarbonatul se formează în sânge prin următoarea
secvenţă: CO2 + H2O ↔ H2CO3 ↔ H+ + HCO3-
• Prima reacţie
– foarte lentă în plasmă
– foarte rapidă în hematii
• Anhidraza carbonică
este o Zn-proteină
prezentă în concentraţii
mari în hematii dar nu
şi în plasmă.
– mucoasa gastrică şi
intestinală
– cortexul renal şi muşchi
• Compuşii carbaminici sunt formaţi prin combinarea bioxidului de carbon
cu grupări amino-terminale ale proteinelor din sânge.
• Cea mai importantă proteină este globina din componenţa Hb; reacţia de
legare a CO2 la molecula de Hb poate fi reprezentată astfel :
– CO2 + Hb-NH2 ↔ Hb-NH-COOH ↔ Hb-NH-COO + H+
• Reacţia are loc foarte repede fără prezenţa unei enzime; cea mai mare
parte din acidul carbamilic este sub formă ionizată.
• Hb ne-oxigenată (redusă) poate lega mai mult CO2 decât HbO2. (efect
Haldane).
• cea mai mare parte din cantitatea de CO2 se găseşte în sânge sub formă de
bicarbonat
• Din diferenţa totală arterio-venoasă
– 60% este atribuită bicarbonatului,
– 30% compuşilor carbaminici
– 10% formei dizolvate.

S-ar putea să vă placă și