Rinologie curs 1

1. Noţiuni generale de anatomie clinică şi fiziologie rino-

sinusală.
Sindromul senzorial : tulburari de ordin cantitativ şi
calitativ. Sindromul fonator : rinolalia deschisă,inchisa
2. Sindromul hemoragic.
 . Noţiuni generale de anatomie clinică şi
fiziologie rino-sinusală
• I. Anatomia nasului
• Nasul are o forma piramidalã. Structura piramidei nazale este formatã
dintr-un schelet osteo-cartilaginos, acoperit de muşchi şi piele.

• I.1. Structura osoasã

• Structura osoasã ocupã 1/3 superioarã a piramidei nazale în timp ce

structura cartilaginoasã ocupã cele 2/3 inferioare ale piramidei nazale.
• Partea osoasã este reprezentatã de cele douã oase proprii nazale,
unite pe linia medianã (Figurile 1, 2 şi 3). Superior oasele proprii nazale
se articuleazã cu procesul nazal al osului frontal, iar lateral se
articuleazã cu apofizele ascendente ale maxilarului superior
 Structura cartilaginoasã
• Este formatã din, cartilajele triunghiulare, cartilajele
alare şi cartilajul septal (Figura 1).
• Cartilajele triunghiulare, fac legãtura superior cu
oasele proprii nazale iar inferior se continuã cu
partea superioarã a cartilajelor alare, care realizeazã
conturul aripilor nazale.
• Cartilajul septal (septul nazal), prezintã o margine
antero-superioarã (dorsul nazal), care se întinde de la
nivelul oaselor proprii nazale panã la vârful nasului.
 Anatomia nasului
• I.3. Musculatura nazalã

• Acoperã structura osteo-cartilaginoasã .

• Muşchii nazali sunt : transversul, ridicãtorul buzei superioare, muşchiul dilatator
anterior şi posterior al narilor şi muşchiul depresor septal.

• I.4. Pielea
• Acoperã structura piramidalã şi conţine numeroase glande sebacee.

• I.5. Structura internã a nasului

•  
• Nasul este divizat de cãtre septul nazal în douã cavitãţi numite fose nazale.
• Fiecare fosã nazalã comunicã cu exteriorul prin intermediul celor douã nãri iar
posterior cu nazo-faringele prin intermediul celor douã coane.
• Fosele nazale prezintã anterior o zonã numitã
vestibul nazal. Vestibulul nazal, este porţiunea
acoperitã de piele (zona de intrare în fosa nazalã),
care conţine glande sebacee şi foliculi piloşi numiţi
vibrize.
• Pielea vestibulului nazal se continuã apoi cu mucoasa
nazalã (mucoasa pituitarã), care tapeteazã întreaga
suprafaţã a foselor nazale.
• Fosele nazale prezintã fiecare, un perete median,
unul lateral, un perete superior şi unul inferior.
•Peretele lateral (lama cornetelor) (Figura 3) are în componenţã trei structuri osoase
numite cornete (inferior, mijlociu şi superior).
•Fiecare cornet delimiteazã inferior şi lateral un spaţiu numit meat (inferior, mijlociu,
superior).
•În fiecare meat se deschid urmãtoarele elemente anatomice :
–în meatul inferior, canalul lacrimo-nazal;
–în meatul mijlociu, orificiile de drenaj ale sinusurilor anterioare ale feţei (maxilar,
etmoid anterior şi frontal);
–în meatul superior, orificiile de drenaj ale sinusurilor posterioare ale feţei (etmoidul
posterior şi sinusurile sfenoidale).

•Peretele median (septul nazal) are structurã osteo-cartilaginoasã. Acesta are o porţiune
anterioarã cartilaginoasã (septul cartilaginos) şi o porţiune posterioarã osoasã, (septul
osos) formatã din osul vomer şi lama perpendicularã a etmoidului care se terminã în
endocraniu cu crista galli.
• Peretele superior sau plafonul foselor nazale , este format
anterior de oasele proprii nazale şi spina nazalã a osului frontal,
în partea mijlocie prezintã faţa inferioarã a lamei ciuruite a
etmoidului (prin orificiile cãreia pãtrund în cavitatea nazalã
filetele nervilor olfactivi, care formeazã în partea superioarã a
septului, pata olfactivã), iar partea posterioarã este formatã din
faţa anterioarã şi inferioarã a corpului osului sfenoid.
• Peretele inferior al foselor nazale sau planşeul, constitue
peretele despãrţitor dintre fosa nazalã şi cavitatea bucalã,
având în structurã, apofiza palatinã a osului maxilar superior şi
lama orizontalã a osului palatin.
• I.6. Vascularizatia foselor nazale
•  
• Sistemul arterial este reprezentat de arterele carotide,
externã şi internã.
• Sistemul arterial carotidian extern, este reprezentat de
arterea sfeno-palatinã, ramurã terminalã a arterei
maxilare interne.
• Sistemul arterial carotidian intern este reprezentat de
arterele etmoidale anterioare şi posterioare, care sunt
ramuri ale arterei oftalmice.
• Partea externã a nasului este irigatã de artera facialã.
• Intern, pereţii laterali ai foselor şi septul nazal, primesc vascularizaţia din artera sfenopalatinã,
postero-inferior şi arterele etmoidale anterioare şi posterioare, în partea superioarã.
• La nivelul zonei antero-inferioare a septului cele trei artere se terminã într-o zonã care poartã
numele de ”pata vascularã Kisselbach“, punct de plecare al hemoragiilor nazale (epistaxis),
mai ales la copii şi adulţii tineri.
• Sistemul venos al foselor nazale este organizat în trei grupe, unul anterior ce se colecteazã în
zona facialã, unul posterior care ajunge în plexul venos maxilar intern şi un grup superior ce
se adunã în vena oftalmicã, o parte din acesta deschizându-se în sinusul longitudinal
superior. De aceea infecţiile situate în regiunea piramidei nazale (foliculita vestibularã,
furunculul vestibulului nazal sau al lobulului nazal), pot da complicaţii grave care pun viaţa în
pericol, datoritã riscului de propagare a infecţiei în circulaţia venoasã a sinusurilor
intracraniene şi la meninge.
• Tot ca urmare a faptului cã circulaţia nazalã venoasã comunicã cu cea intracranianã, explicã
şi efectul benefic al epistaxisului la hipertensivi, care evitã accidentul vascular cerebral.
• În anumite zone ale mucoasei pituitare şi anume la nivelul cornetelor inferior şi
mijlociu, precum şi la nivelul septului, se gãsesc plexuri venoase cu caracter
erectil, care fiind situate în zonele unde aerul inspirat vine mai mult în contact cu
mucoasa nazalã, au rolul sã încãlzeascã aerul rece care ajunge în cãile aeriene
inferioare , la o temperatura potrivitã, evitându-se riscul infecţilor de altã naturã
• I.7. Sistemul limfatic al foselor nazale
•  Reţeaua de origine
• Limfaticele formeazã o reţea întinsã pe toatã suprafaţa pituitarei, cu predilecţie
în porţiunea posterioarã şi mai ales la nivelul cozilor cornetelor inferioare.
Comunicarea reţelelor limfatice de la nivelul foselor nazale se face în porţiunea
posterioarã a septului.
• Limfaticele aferente – urmezã o cale dublã de colectare, una anterioarã prin care
limfaticele anterioare se dirijeazã spre limfonodulii submaxilari şi alta posterioarã
care se dirijeazã spre trompa lui Eustache.
I.8. Inervaţia foselor nazale
  Inervaţia foselor nazale este asiguratã de :
• nervul trigemen prin cele cinci ramuri (nazal intern, sfeno-palatin
extern, sfenopalatin intern, nervul nazal posterior );
• reţeaua simpaticã şi parasimpaticã ;
• nervul olfactiv care asigurã inervaţia senzorialã. Filetele olfactive,
plecând din bulbul olfactiv aşezat pe lama ciuruitã a etmoidului,
traverseazã orificiile lamei ciuruite învelite de prelungiri ale durei
mater şi ajung în partea superioarã a foselor nazale
• - unde se împart în douã grupuri, unul extern care se etaleazã pe
cornetul superior şi altul intern care se terminã în partea superioarã
a mucoasei septale, formând pata olfactivã.
 II Fiziologia nasului

• Funcţiile nasului se clasifică astfel ;

• II.1. Funcţia respiratore
  Nasul reprezintă o cale naturală pentru respiraţie şi în acelaşi timp permite respiraţia
şi efectuarea deglutiţiei simultan.
• Funcţia respiratorie este strâns legatã de celelalte funcţii ale mucoasei nazale
( funcţia de secreţie şi funcţia ciliarã ). Structura anatomicã a foselor nazale oferã un
traiect sinuos pentru curentul aerian care are drept consecinţã o încetinire a acestuia
şi realizarea unui debit aerian constant.
• Etajul mijlociu al foselor nazale constitue zona ventilatorie principalã.
• Etajul inferior are un rol minor.
• Curentul inspirator nu patrunde în meaturi, acestea fiind în acest fel protejate de
elementele poluante, curentul expirator fiind de tip turbionar, este cel care pãtrunde
în meaturi.
• Zona olfactivã primeşte mai mult aer expirat decât inspirat, realizând legãtura între
funcţia de olfacţie şi cea gustativã cu implicaţie şi asupra secreţiei salivare şi gastrice.
 II.2. Funcţia de secreţie

• este asiguratã de mucusul secretat de glandele mucoasei pituitare.

• Mucusul are ca rol :
• umidifierea aerului inspirat ;
• protecţia mucoasei pituitare şi a arborelui respirator prin fixarea
particulelor solide din aerul inspirat ;
• drenaj al impuritãţilor ;
• bactericid şi bacteriostatic, prin gamaglobulinele existente în secreţii şi
lizozimul secretat ( enzimã bacterianã ) ;
• rol în activitatea olfactivã, prin retenţia particulelor odorivectoare ;
• rol în fonaţie prin umidifierea aerului, protejând laringele de uscãciune ;
• rol în deglutiţie, prin drenajul secreţiilor de mucus spre faringe ceea ce
contribuie la umectarea acestuia.
 II.3. Funcţia de încãlzire a aerului

• Este asiguratã prin intervenţia a doi factori şi anume

anfractuozitatea pereţilor externi ai foselor nazale care
mãresc suprafaţa de contact dintre mucoasã şi aerul inspirat
şi existenţa plexurilor vasculare de la nivelul mucoasei nazale
care permit un aflux mare de sânge , încãlzind aerul inspirat.
• II.4. Funcţia de purificare
  este asigurata de
• retenţia de cãtre firele de pãr ( vibrize ) a particulelor mari din
aerul inspirat ;
• lizozim şi gamaglobuline prin acţiunea bactericidã şi
bacteriostaticã a acestora
 II.5. Funcţa ciliarã
Este asiguratã de existenţa cililor vibratili care cãptuşesc pereţii foselor nazale. Mişcarea
ciliarã este optimã în condiţii de umiditate şi temperaturã normalã.
• Uscãciunea mucoasei nazale creşte vâscozitatea mucusului şi împiedicã activitatea ciliarã
normalã.
• Temperatura optimã pentru activitatea ciliarã este cuprinsã între 18°-36°. Sub 18° mişcarea
ciliarã diminueazã şi înceteazã complet la minus 12°.
• În condiţii de frig mişcarea ciliarã este reversibilã dacã nu scade sub 0 °.

• II.6. Funcţia fonatorie

Atât nasul cât şi sinusurile constitue cavitãţi de rezonanţã ale vocii.
• Sunetul glotic suferã modificari parcurgând fosele nazale.
• Cercetãri recente afirmã cã modificãrile fonatorii au la bazã şi perturbãri produse pe cale
neuro-hormonalã.
• Obstrucţia nazalã determinã apariţia modificãrilor vocale sub forma rinolaliei închise, din
contra, comunicãrile largi ale cavitãţilor nazale de exemplu despicãtura palatinã sau
paralizia de vãl palatin determinã apariţia rinolaliei deschise.
 II.7. Funcţia imunologicã
Fiind expusã în permanenţã şocului antigenelor, mucoasa pituitarã produce şi
fixeazã în interiorul ei anticorpi, îndeplinind un rol immunologic important.
 
• II.8. Funcţia senzitivã
• Intervenţia factorilor exogeni (tactili, termici, chimici, electrici) sau endogeni
(toxici şi mecanici – prin mecanism de compresie inflamatorie, neoplazicã
sau corpi strãini), determinã excitaţii locale ale terminaţiilor nervoase
trigeminale, bogat reprezentate la nivelul foselor nazale şi manifestate prin
senzaţii durerose.
• Mucoasa pituitarã este extrem de sensibilã la orice factor iritant. Dacã
factorul iritant acţioneazã prelungit la nivelul foselor nazale, senzaţia de
durere localã este însoţitã de senzaţii dureroase şi în teritoriile vecine
nasului.
 II.9. Reflexe nazale cu rãspuns al aparatului respirator

Aceste reflexe au un rol de protecţie a aparatului

respirator:
• reflexul de strãnut, apare prin iritarea mucoasei şi este
însoţit de lãcrimare şi hipersecreţie nazalã ;
• reflexul de tuse, este declanşat tot de iritarea mucoasei
( ex : introducerea unui port-vat în fosa nazalã ) ;
• reflexul nazo-laringian, produs prin iritaţie chimicã
(diverse soluţii introduse în fosele nazale ) declanşeazã
o îngustare sau chiar spasm glotic pentru perioade
scurte de timp.
 II.10. Reflexe nazale cu influenţã asupra
restului organismului
• Corelaţia nazo-toracicã – existã o strânsã corelaţie între mucoasa
pituitarã şi musculatura cutiei toracice, ceea ce poate declanşa un reflex
de apãrare bronho-constrictiv, prin intermediul reţelei trigemino-
simpatice bogat reprezentate la nivelul pituitarei.
• Corelaţia nazo-genitalã – existã o asemãnare de structura între
mucoasa pituitarã şi cea a uretrei şi penisului. Experimental,
cocainizare zonelor “genitale ale mucoasei nazale “ ( cap cornet inferior,
coada cornetului mijlociu ), a avut ca efect dispariţia dismenoreelor şi a
durerilor menstruale.

• Corelaţia nazo-cardiacã – excitaţia pituitarei poate determina rãrirea

ritmului cardiac, iar o lipsã de excitaţie a mucoasei pitiutare ( dupã
administrarea de cocainã ), duce la o accelerare a frecvenţei cardiace.
 II.11. Funcţia olfactivă
• Stimulul adecvat pentru receptorii olfactivi este cel chimic
Pentru a excita filetele olfactive particulele odorivectoare
trebuie sã ajungã în zona olfactivã, (pata olfactivã), fapt realizat
prin difuziunea aerului inspirat.
• Aerul inspirat ce conţine particule odorivectoare nu
impresioneazã decât foarte puţin zona olfactivã, însã în timpul
expirului substanţele eliberate din alimente în timpul
masticaţiei intrã în fosele nazale prin coane şi de aici ajung în
zona olfactivã. Existã o strânsã corelaţie între miros şi gust,
corelaţia cu aparatul digestiv se traduce prin mãrirea reflexã a
secreţiei salivare şi gastrice sau declanşarea reflexului de vomã
la excitaţiile olfactive neplãcute.
 III. Fiziopatologia rinologicã

• III.1. Sindromul de obstrucţie nazalã

 
• Cauzele sindromului obstructiv nazal
• Prezenţa unor obstacole nazale determinã modificarea curenţilor respiratori care
din punct de vedere clinic se pot manifesta sub forma de :
• jenã respiratorie nazalã ;
• respiraţie predominant bucalã ;
• tulburãri olfactive ;
• rinolalie închisã ;
• tulburãri gustative ;
• tulburãri auditive, prin obstrucţia orificiului faringian al trompei Eustache.
• Factorul obstructiv nazal determinã şi o aerisire şi un drenaj deficitar al cavitãţilor
sinusale prin transformarea acestora în spaţii inchise cu apariţia rinosinuzitelor
acute sau reacutizarea celor cronice.
 Cauzele sindromului de obstrucţie nazalã la
copil
Obstacole retronazale:
• hipertrofia amigdalei Luscka (vegetaţiile adenoide ) ;
• imperforaţia coanalã ;
• polipul sinuso-coanal ;
• fibromul nazo-faringian ;
• rinitele hipertrofice (ex: hipertrofia cozilor de cornete ).
Obstacole la nivelul foselor nazale:
• deviaţia de sept ;
• rinitele (acutã, cronicã, alergicã);
• corpii strãini;
• polipoza nazalã;
• tumori benigne sau maligne;
• sechele ale traumatismelor piramidei sau foselor nazale.
 Cauzele sindromului de obstrucţie nazalã la
adult
• rinitele acute;
• rinitele catarale cronice şi hipertrofice;
• rinitele alergice;
• rinita vasomotorie;
• polipoza nazalã;
• rinitele cronice specifice – tbc, lues, sclerom;
• tumori benigne sau maligne.
• deviaţia de sept
• sechele ale traumatismelor piramidei sau foselor nazale.
• Sechele post- combustie
Dev sept
Hipertrofie cornete inf si dev sept
Concha bulosa
Deviatie sept
 III.2. Sindromul secretor
Secreţia nazalã, indiferent de natura ei este numitã rinoree.
În funcţie de cauza care o produce, rinoreea poate fi:
• seroasã – rinitele acute sau alergice;
• mucoasã – rinitele acute banale, rinitele cronice;
• muco-purulentã sau net purulentã – rinite şi rinosinuzitele cronice;
• rinoreea purulentã fetidã, ca formã aparte este observatã în sinuzitele de
origine dentarã, sifilis, ozenã, corpi strãini neglijaţi ai foselor nazale, tumori
maligne ulcerate;
• sanghinolentã – tumori, traumatisme;
• rinoreea cerebro-spinalã (rinolicvoree), manifestatã prin scurgerea de lichid
cefalo-rahidian la nivelul foselor nazale şi care poate fi post-tramaticã, ca urmare
a traumatismelor lamei ciuruite a etmoidului, sau spontanã (malformaţii ale
lamei ciuruite etmoidale asociatã cu sindromul de hipertensiune intracranianã).
 III.3. Sindromul senzitiv
III.3.1. Durerea
• În afecţiunile rinosinuzale durerea se proiecteazã sau poate fi
provocatã prin palpare în zona superficialã corespunzãtoare sinusurilor
respective, afirmaţie valabilã pentru sinusurile anterioare ale feţei
(maxilare, etmoidale anterioare, frontale – vezi capitolul SINUZITE),
pentru sinusurile posterioare (etmoidale posterioare şi sfenoidale),
proiecţia durerii se face la baza craniului, vertex, retro-orbitar sau
occipital.
• Durerea se poate manifesta sub formã de :
• hemicranie; cefalee difuzã sau poate fi localizatã în aşa zisele “ zone
ţintã “ (trigger zone) specifice nevralgiei de trigemen;
• Durerea se poate însoţi de rinoree, lãcrimare sau congestie
conjunctivalã.
• III.3.2. Hiperestezia
• Apare ca urmare a reacţiei exagerate a pituitarei la diverşi
factori excitanţi , având ca suport inflamaţiile, tulburãrile
neuro-vegetative sau endocrine.
• III.3.3. Hipoestezia
• Este caracteristicã rinitelor atrofice şi ozenei.
• III.3.4. Anestezia
• Se caracterizeazã prin pierderea sensibilitãţii tactile,
termice, sau dureroase şi a reflexului de strãnut şi apare în
nevrite, meningo-encefalite, leziuni ale centrului trigeminal.
 III.4. Sindromul senzorial
Tulburãrile de olfacţie numite şi disosmii, sunt fie de origine congenitalã, fie
câştigate, având suport anatomic, neurologic, traumatic sau toxiinfecţios.
• Disosmiile pot fi cantitative (hipoosmie, anosmie şi hiperosmie) sau calitative
(parosmia şi cacosmia).
• Anosmia - pierderea totală a mirosului, poate fi congenitalã sau poate apare în
rinite atrofice, leziuni traumatice ale nervului olfactiv, tumori, meningite.
• Hiposmia - pierderea parţială a mirosului poate apare datorită unor factori
obstructivi nazali, cum sunt, polipoza nazală, deviaţia de sept, rinitele
hipertrofice, rinitele vasomotorii sau terenul alergic.
• Hiperosmia - se manifestã ca o exagerare a intensitãţii senzaţiei olfactive. Poate
fi de naturã toxicã sau infecţioasã sau poate apare în cazul tumorilor centrilor
olfactivi. Poate fi şi fiziologicã (gustãtorii de vinuri).
• parosmia – constã în perceperea eronatã a unui miros real sau inexistent şi are
drept cauzã, tumorile intracraniene, epilepsia, menopauza, isteria.
• Cacosmia - perceperea unui miros neplãcut fãrã
existenţa unei substanţe odorizante exterioare.
• Cacosmia poate fi:
• subiectivã şi apare în nevrite infecţioase, traumatisme
craniene, tumori cerebrale;
• obiectivã, de cauzã nazo-sinusalã (ozena, corpi strãini
ignoraţi ai foselor nazale, sifilis nasal), faringianã
(amigdalitele cazeoase, cariile dentare), auricularã
(supuraţiile otice cu drenaj faringian prin trompa lui
Eustachio).
 III.5. Sindromul
vascular
III.5.1. Epistaxisul

 Scurgerea de sânge din nas - rinoragia sau epistaxisul - constituie o urgenţã în oto-
rino-laringologie. Cel mai adesea afecţiunea este uşor de stãpânit însã, uneori,
ea poate constitui o urgenţã, pentru rezolvarea cãreia se impune instituirea unui
tratament medico-chirurgical.
• Pe aceste considerente se descriu trei forme:
• uşoarã sau benignã, cu rinoragie în cantitate micã, care se poate opri spontan ;
• mijlocie, fie continuã, fie interminentã, sau o rinoragie mai puţin abundentã, dar
prelungitã în timp. Aceasta formã poate pune în pericol viaţa bolnavului şi
necesitã intervenţia de urgenţã ;
• malignã sau severã, cu un epistaxis impresionant, uneori cataclismic, care poate
provoca exitus în câteva minute, sau complicaţii, prin spolierea de sânge a
organismului.
• În funcţie de localizare, epistaxisul poate fi:
• anterior (originea sângerãrii este la nivelul petei
vasculare Kisselbach;
• posterior (cu originea la nivelul arterei sfeno-
palatine) ;
• difuz (leucemie, trombopenii).
• Etiologie­
• Etiologia este diversã. Cauzele pot fi locale sau
generale
 III.5.2. Epistaxisul de cauzã localã
• lnflamaţii generale, care pot fi:
• acute: în decursul unei boli infecţioase (gripa, scarlatina, febra tifoidã
etc.)
• cronice: rinita cronicã, ulcerul lui Hajeck, rinita uscatã ;
• inflamaţiile locale, care sunt provocate de corpi strãini ai foselor
nazale (rinoliţi) ,etc.
• tumori benigne : granulom, polip sângerând, fibromul nazo-faringian,
angio-fi­bromul, papilomul, etc.
• tumori maligne, carcinoame, granulomul malign, boala Wegener, etc.
• Acte reflexe nazale (strãnutul), traumatismele accidentale (suflatul
nasului, gratajul nazal, instilaţii de soluţii caustice sau inhalaţii de
pulberi, fracturi nazale, baro-traumatismele, etc).
 III.5.3. Epistaxisul de cauzã generalã
•  Cauze hemopatice – prin perturbarea hemostazei –
maladia Rendu-Osler (vasculita necrozantã), maladia
Willebrandt, trombopenii, hemofilia (deficit de factor VIII
sau IX) ; ciroza hepaticã, tratamentul cu anticoagulante ;
• Cauze endocrine – epistaxisul tinerilor în perioada
pubertãţii sau cel apãrut în perioada ciclului menstrual ;
• Cauze cardio-vasculare – H.T.A. ;
• Cauze nedeterminate - de multe ori cauza nu poate fi pusã
în evidenţã, iar la cei în vãrstã care nu au hipertensiune
arterialã se pare cã ateromatoza joacã un rol important.
 Hemostaza localã

Poate fi realizatã pânã la momentul internãrii, prin

• Compresiunea digitalã - se apasã pe aripa nazalã uni
sau bilateral, câteva minute şi dacã sediul rinoragiei
este la nivelul petei vasculare Kisselbach, sângerarea
poate fi uneori opritã ;
introducerea în vestibulul nazal a unui mic tampon
de vatã îmbibatã cu o soluţie vasoconstrictoare,
gelaspon, apã oxigenatã, trombinã uscatã sterilã,
pulbere de fibrinã care va acoperi pata vascularã
Kisselbach.
 În serviciile de specialitate
• în cazul unui epistaxis benign sau mijlociu, primul gest de oprire al hemoragiei
constã în evacuarea cheagurilor de sânge din fosele nazale prin suflarea
nasului sau aspiraţie .
• decongestionarea mucoasei nazale şi anestezierea ei cu ajutorul soluţiilor de
Xilinã, Lidocainã sau a preparatelor tipizate, Rinofug, spray Olynth etc.
Aceaste soluţii, prin vasoconstricţia provocatã, pot opri sau diminua
rinoragia ;
• injecţiile subpericondro-mucoase cu soluţie de Xilinã 1% la care se adaugã
câteva picãturi de Adrenalinã vor acţiona prin dublu mecanism, de distensie
a ţesutului şi acţiunea vasoconstrictoare în oprirea hemoragiei:
• cauterizarea petei vasculare Kisselbach, cu perla de nitrat de argint sau
electrocauterizarea.
• compresiunea la nivelul foselor şi a cavumului utilizând sonda cu dublul
balonaş de tip Foley, Barton, etc.
 În caz de eşec
• se apeleazã la:
• Tamponamentul nazal anterior
• Tamponamentul anterior se menţine 24- 48 ore, perioadã în care se vor administra antibiotice pentru evitarea
complicaţiilor şi medicaţie hemostaticã.
• Tamponamentul posterior
• Acesta se efectueazã în cazul în care rinoragia are ca origine artera sfeno-palatinã, zona coanelor sau a cavumului.
Detamponarea se va face dupã 48–72 ore.
• În acest timp bolnavul va fi internat şi ţinut sub pro­tecţie de antibiotice, antiinflamatorii, sedative, pentru a evita
complicaţiile.
• Hemostaza regionalã se realizeazã la distanţã de zona hemoragicã.
• Metodele chirurgicale care se practicã sunt:
• infiltraţii ale canalului palatin posterior ;
• ligatura arterei carotide externe ;
• ligatura arterei maxilare interne ;
• ligatura arterelor etmoidale anterioare şi posterioare.
 
• Hemostaza generalã, are ca scop remontarea stãrii generale a bolnavului în urma spolierii sanguine şi presupune
transfuzii cu sânge izo-grup, izo-rh, corticoterapie intravenoasã, calciu, vitaminoterapie (C, K), medicaţie
hemostaticã (Adrenostazin, Venostat).
TAMPONAMENT ANTERIOR
TAMPONAMENT POSTERIOR
EMBOLIZARE
• VA MULTUMESC