CONFERINȚA DE PACE DE LA PARIS

(1919-1920)

Sabău Mihaela-Cecilia

{ Clasa a XI-a A
COLEGIUL TEHNIC „TRANSILVANIA”, BRASOV

Vizionare plăcută!!
 Conferința de Pace de la Paris din 1919

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie

1919, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații
politico-teritoriale și rezolvarea complicatelor probleme
economico-financiare rezultate din Primul Război Mondial.
Au participat 27 de state, printre care și România.
Conferința avea ca scop elaborarea și semnarea tratatelor
de pace între statele învingătoare cu excepția Rusiei, atunci
în plin război civil.
Cei patru mari” în timpul Conferinței de Pace de la Paris
(de la stânga la dreapta, David Lloyd George, Vittorio
Orlando, Georges Clemenceau și Woodrow Wilson)
 DESFĂȘURAREA
La 5/18 ianuarie 1919 s-a deschis la Paris Conferința de Pace, având
misiunea de a edifica o nouă ordine politică și teritorială în Europa.
Organismele cele mai importante ale Conferinței au fost „Consiliul celor Zece”,
format de șefii de stat și de guvern și din miniștrii de externe ai SUA, Franței,
Marii Britanii , Italiei și Japoniei, și „Consiliul celor Cinci" , în care au intrat
numai șefii de stat și de guvern ai Puterilor Aliate și Asociate.
Reprezentanții principali ai României la Conferința de Pace au fost: prim-
ministrul Ion. I. C. Brătianu, ministrul plenipotențiar N. Mișu, la care s-au
adăugat ministrul transilvănean Alexandru Vaida-Voevod, miniștrii Victor
Antonescu și Diamandy.S
 PARTICIPAREA ROMÂNIEI LA
„CONFERINȚA DE PACE” DE LA PRIS
România s-a prezentat la Conferință cu o serie de revendicări care au
urmărit, în principal, consacrarea actelor de unire din anul 1918, precum
și eliminarea tuturor consecințelor războiului, determinate de ocuparea
unei părți importante a teritoriului național de către inamic.
Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de
către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat
activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al
păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței.
 HOTĂRÂRILE LEGATE DE POZIȚIILE MARILOR
PUTERI
Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au
încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile
țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Existau multe litigii, inclusiv între
învingători : de exemplu, atât Italia, cât și Serbia, revendicau orașul Trieste,
peninsula Istriei și insulele Dalmației. Hotărârile au fost luate nu de delegațiile
tuturor statelor participante, ci de delegații celor patru mari puteri : Georges
Clémenceau - din partea Franței, Woodrow Wilson - din partea S.U.A., Lloyd
George - din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando - din partea Italiei.
Celelalte delegații erau doar audiate. În cazul României, a cărei delegație s-a
retras, între septembrie și decembrie 1919, de la lucrări, deoarece în discutarea
clauzelor tratatului de pace cu Austria.
 TRATATELE DINTRE PUTERILE ALIATE ȘI
STATELE ÎNVINSE
• cu Germania, la Versailles, la 28 iunie 1919 : extrem de dur din cauza exigențelor
Franței, acest tratat (numit de Germani Diktat) excludea poporul german din
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele și, din acest motiv, Senatul SUA a
refuzat să-l ratifice;
• cu Austria, la Saint-Germain, la 10 septembrie 1919 : acest tratat excludea, de
asemenea, austriecii din Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele,
împiedicându-i să realizeze unirea cu Germania ;
• cu Bulgaria, la Neuilly, la 27 noiembrie 1919: acest tratat excludea și bulgarii din
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, împiedicându-i să realizeze unirea
cu Macedonia, atribuită definitiv Serbiei; prin acest tratat, Grecia căpăta Tracia, iar
Serbia, nu numai că păstra Macedonia, dar beneficia și de unele rectificări de
frontieră. Cu România, era menținut hotarul din 1916 ;
 TRATATELE DINTRE PUTERILE ALIATE ȘI
STATELE ÎNVINSE
• cu Ungaria, la Trianon, la 4 iunie 1920, socotit de maghiari tot un Diktat ;
delegații României au fost Nicolae Titulescu și dr. Ioan Cantacuzino. Prin
acest document, Ungaria recunoștea realitățile rezultate în urma
războiului, inclusiv unirea Transilvaniei, Banatului și Maramureșului cu
Vechiul Regat (articolele 27, 45, 46, 47, 74);[1]. Decizia de la Trianon a fost
reconfirmată pe plan internațional de Tratatul de la Paris (10 februarie
1947), negociat în cadrul Conferinței de pace din anii 1946-1947;
• cu Imperiul Otoman, la Sévres, la 10 august 1920 : acest tratat era atât de
defavorabil, încât a provocat în Turcia mișcarea naționalistă condusă de
Mustafa Kemal Atatürk, care a condus la prăbușirea imperiului,
proclamarea republicii și expulzarea tuturor ortodocșilor din Turcia
asiatică, oficializate printr-un nou tratat semnat în 1923, la Lausanne.
 TRATATUL DE LA SAINT-GERMAIN-LAYE
În definitiv, România nu a semnat tratatul de la Saint-Germain-en-Laye
decât la 10 decembrie, cu Austria, delegați fiind Victor Antonescu și
generalul Constantin Coandă - tratat care recunoștea expres unirea
Bucovinei cu România, prim-ministru fiind atunci generalul Constantin
Coandă. Delegatul României la Conferința de Pace, generalul Constantin
Coandă, a semnat tratatul de pace cu Austria, Tratatul privind minoritățile
și tratatul cu Bulgaria.[3] Până la urmă, au fost semnate tratatele cu toate
țările învinse și au fost stabilite noile granițe din Europa. În locul Austro-
Ungariei au apărut noi state naționale (Cehoslovacia, Regatul sârbo-
croato-sloven, Austria, Ungaria), era refăcut statul polonez, iar România își
desăvârșea întregirea.
 SFÂRȘITUL CONFERINȚEI DE LA PARIS
1919-1920
Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace, după aprige controverse între :
• delegații idealiști, dintre care cel mai însemnat era președintele american Woodrow
Wilson, care, cu cele 14 puncte programatice prin care înțelegea să concretizeze Dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a
câștigurilor și a eforturilor ;
• delegații realiști, dintre care cel mai însemnat era primul ministru englez Lloyd George,
care încerca să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le
unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever
cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică ;
• delegații naționaliști, dintre care cel mai însemnat era președintele francez Georges
Clemenceau, poreclit Tigrul, care înțelegea să dezarmeze definitiv Germania, considerată
principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai
mari despăgubiri de război pentru țara sa.

28 OCTOMRIE 1920
Mulțumesc pentru vizionare!!