TEORIA BIOLOGICĂ A

PERSONALITĂŢII
Prof. dr. Mihai Aniţei
Perspectiva biologică a personalităţii în prima jumătate a secolului XX

• Personalitatea umană a fost explicată din

perspectiva biologică încă din antichitate. Filozofii
greci erau de părere că tipurile comportamentale
umane sunt efectul unui exces al unui anumit
fluid existent în corpul uman.
• Aceştia considerau că un exces de sânge
determină temperamentul de tip sangvinic,
excesul de bilă neagră temperamentul
melancolic, cel de bilă galbenă temperamentul
coleric iar excesul flegmă pe cel de tip flegmatic
(Lutz, 2002).
• Această teorie nu a fost testată empiric, astfel încât nu a
fost validată, neexistând studii care să confirme
presupunerile efectuate de filosofii greci.
• Pe baza viziunii antice asupra personalităţii se pot trage
două mari idei:
• 1. factorii de natură biologică determină într-o mare
măsură caracteristicile psihice şi comportamentul şi
• 2. emoţiile reprezintă caracteristica centrală şi definitorie
a termperamentului (Clark şi Watson, 2008).
• “Temperamentul se referă la natura emoţională
caracteristică unei persoane, incluzând sensibilitatea
acesteia la stimularea emoţională, viteza de reacţie
specifică persoanei, starea de dispoziţie preponderentă,
precum şi toate particularităţile referitoare la fluctuaţia şi
intensitatea stării dispoziţionale, toate aceste aspecte fiind
considerate ca fiind dependente de structura fizică a
persoanei şi determinate pe cale ereditară” (Allport, 1937,
citat în Clark şi Watson, 2008).
• Pavlov a identificat trei proprietăţi principale ce determină
structura sistemului nervos central. Acestea sunt forţa,
mobilitatea şi echilibrul.
• Forţa reflectă capacitatea energetică a neuronului, este
determinată genetic şi este determinantă pentru balanţa
excitaţie-inhibiţie.
• Mobilitatea se referă la dinamica proceselor psihice
fundamentale, fiind responsabilă pentru rapiditatea cu
care trecem de la un proces psihic la altul.
• Echilibrul reprezintă raportul dintre excitaţie şi inhibiţie,
rezultând în trei tipuri de tendinţe. Tendinţa spre excitaţie,
tendinţa spre inhibiţie şi tendinţa spre echilibru.
• Pavlov a ajuns la concluzia că există patru tipuri de
temperament:
• Tipul slab – trăsături dominante: inhibiţie, anxietate, toleranţă
scăzută la stres (asemănător temperamentului melancolic)
• Tipul puternic-neechilibrat – trăsături dominante:
excitabilitate, hiperactivitate, iritabilitate (asemănător tipului
de temperament coleric)
• Tipul puternic-echilibrat-inert – trăsături dominante: calm,
toleranţă ridicată la stres şi frustrare (asemnănător tipului de
temperament flegmatic)
• Tipul puternic-echilibrat-mobil – trăsături dominante:
vioiciune, extraversie, motivaţie (asemănător
temperamentului sangvinic)
• Pavlov nu a efectuat studii prin care să testeze aceste
tipuri temperamentale în rândul oamenilor, însă există
studii recente ce au avut ca obiectiv construirea unor
chestionare pentru măsurarea tipurilor temperamentale
propuse de Pavlov.
• Rezultatele acestor studii au demonstrat că există o
similaritate destul de ridicată între caracteristicile tipurilor
temperamentale ideniticate de Pavlov şi cele propuse de
modelul filozofilor din antichitate.
• Alt model ce a explicat personalitatea umană plecând de la
mecanisme psihofiziologice şi de la constituţia fizică a fost cel
propus de Ernst Kretschmer. Medic psihiatru, Kretschmer a
studiat comportamentul pacienţilor caracterizaţi de diferite
tulburări psihice, ajungând la concluzia că există o relaţie între
simptomele pacienţilor şi tipul de constituţie fizică al acestora.
Acesta a identificat trei tipuri principale:
• Picnic-ciclotim – abdomen voluminos, supraponderal, piele
întinsă, constituţie orizontală
• Astenic-schizotim –constituţie verticală, cutie toracică plată, cap
mic şi rotund, nas lung şi ascuţit, trăsături feminine la bărbaţi şi
masculine le femei
• Atletic-vâscos –constituţie fizică proporţională, sistem muscular
bine dezvoltat, umeri laţi.
• Kretschmer nu a efectuat studii empirice cu scopul de a-şi
valida ştiinţific teoria. Modelul propus de Kretschmer a
fost preluat şi dezvoltat de William Sheldon. Acesta
considera că structura fizică a oricărei persoane este o
combinaţie între cele trei tipuri identificate de către
Kretschmer.
• Pentru a descrie tipurile de constituţii fizice identificate de
către Kretschmer, Sheldon a folosit termenul de
somatotipuri folosind denumiri diferite pentru fiecare
dintre cele trei tipuri. Tipul picnic a fost denumit endomorf,
tipul astenic a fost denumit ectomorf şi tipul atletic a fost
denumit mezomorf (Ashton, 2013).
• Conform lui Sheldon tipurile de constituţie sunt asociate cu următoarele
caracteristici de personalitate:
• Tipul endomorf este caracterizat de vioiciune, sociabilitate, calm şi
preferinţa pentru confort şi linişte.
• Tipul mezomorf este caracterizat de dominanţă, extraversie,
asertivitate şi căutarea senzaţiilor tari.
• Tipul ectomorf este caracterizat de nervozitate, timiditate, afectivitate
crescută şi intelectualitate
• Sheldon a efectuat cercetări în care a testat relaţia dintre trăsăturile de
personalitate asociate cu fiecare dintre cele trei tipuri de constituţie
fizică. A obţinut rezultate încurajatoare, descoperind corelaţii foarte
puternice, de .80 între caracteristicile de personalitate aferente tipului
de personalitate endomorf. De asemenea, acesta a descoperit
existenţa unei relaţii semnificative şi între celelalte două tipuri de
constituţie fizică şi caracteristicile specifice acestora (Ashton, 2013).
Influenţa neurotransmiţătorilor asupra trăsăturilor de personalitate (modelul lui Robert Cloninger)

• Multe dintre studiile recente care au studiat bazele

biologice ale personalităţii au investigat rolul
neurotransmiţătorilor în determinarea trăsăturilor de
personalitate. În sens general, neurotransmiţătorii
reprezintă substanţe biochimice ce sunt implicate în
comunicarea între celulele nervoase numite neuroni
(Ashton, 2013).
• Neurotransmiţătorii pot spori viteza comunicării
informaţiilor dintre neuroni sau pot diminua comunicarea
dintre aceştia, în funcţie de specificul şi natura
neurotransmiţătorilor.
• Având în vedere că modalitatea de comunicare a informaţiilor
dintre neuroni reprezintă baza gândurilor, emoţiilor şi
comportamentelor umane, nivelul substanţelor care influenţează
această comunicare poate fi foarte important în influenţarea
personalităţii umane.
• În continuare va fi prezentat modul în care acţionează un
neurotransmiţător. Să presupunem existenţa a doi neuroni, unul
dintre ei transmiţând informaţii (mesaje) către celălalt.
• Aceste mesaje sunt transmise sub forma de impulsuri electrice
care traversează un segment lung şi subţire numit axon al
neuronului transmiţător (cel care trimite informaţia).
• Atunci când impulsul ajunge la capătul axonului provoacă
eliberarea unor molecule ale neurotransmiţătorului în spaţiul
dintre cei doi neuroni, denumit sinapsă.
Claude Robert Cloninger (n.1944)
SINAPSA SI POTENTIALUL POSTSINAPTC

-ACEST POTENTIAL
REZULTA PRIN ELIBERAREA
NEUROTRANSMITATORILOR
DIN VEZICULE

-MISCAREA IONILOR
SCHIMBA POTENTIALUL
MEMBRANEI
NEURONULUI
POSTSINAPTIC
SINAPSA SI NEUROTRANSMITATORII

VEZICULELE CU
NEUROTRANSMITATORI
JOACA UN ROL FOARTE
IMPORTANT IN
REALIZAREA
TRANSMITERII
IMPULSURILOR
NERVOASE
PE INTREG TRASEUL DE
LA RECEPTOR LA
CORTEX
• Aceste molecule ale neurotransmiţătorului sunt apoi absorbite
de către neuronul receptor printr-un segment denumit dendrită.
• În funcţie de tipul neurotransmiţătorului implicat aceste
molecule pot încuraja neuronul receptor să transmită un impuls
electric către următorul neuron din lanţul respectiv sau pot
împiedica neuronul receptor în a transmite mai departe
impulsul electric (Ashton, 2013).
• Referitor la rolul neurotransmiţătorilor implicaţi în determinarea
trăsăturilor de personalitate, de-a lungul timpului s-a dovedit că,
dintre toţi neurotransmiţătorii, cel mai important rol în acest
sens îl au trei dintre aceştia ce se regăsesc la nivelul creierului
şi al măduvii spinării (în sistemul nervos central). Aceştia sunt
serotonina, dopamina şi norepinefrina .
• Cea mai mare contribuţie în realizarea teoriei privind
bazele biologice ale personalităţii o are Robert Cloninger
(1987), în multe publicaţii ştiinţifice modelul ce explică
variaţia personalităţii în funcţie de neurotransmiţători
purtând adesea numele de modelul lui Cloninger.
• Primul neurotrasmiţători este dopamina. Principalul rol
al acestui neurotransmiţător este de a facilita transmiterea
semnalelor cu privire la recompensă. Astfel, dopamina
ajută neuronii să transmită impulsuri cu privire la existenţa
unor lucruri ce sunt percepute şi resimţite ca fiind plăcute
şi dezirabile (Ashton, 2013; De Young, 2010).
• Când primim o recompensă de orice fel, în creierul nostru
se eliberează dopamină. După un timp, stimulul şi
dopamina pot conduce la un proces de învăţare.
Cercetătorii au aflat recent că rapiditatea cu care învăţăm,
precum şi caracterul permanent al procesului au o
legătură directă cu cantitatea de dopamină disponibilă în
creier. Pe măsură ce suntem recompensaţi iar şi iar,
învăţăm la nivel foarte profund că ar trebui să continuăm
să facem “acel ceva” şi astfel devine foarte greu să ne
dezobişnuim de acest tipar comportamental.
(http://nutritionwonderland.com/author/christie_wilcox/)
• Cel mai important ţel către descoperirea celei mai
autentice energii creatoare este să îndepărtaţi energiile
creatoare ale altor persoane din viaţa voastră. 
• Foarte mulţi dintre noi admirăm creaţiile celorlalţi, fie că
sunt opere de artă sau muzică, iar realizările sau talentele
acestora ocupă timp şi spaţiu în minţile noastre. Acest fapt
nu este neapărat ceva rău, dar ne poate influenţa propriile
păreri relativ la ce putem crea.
• Dacă vă comparaţi cu alţii şi vă minimizaţi capacităţile, vă
veţi reprima propriile abilităţi creative. Aceasta vă poate
afecta nivelul de dopamină deoarece, dacă nu vă puteţi
percepe propriile creaţii ca fiind la fel de satisfăcătoare ca
realizările celorlalţi, vă veţi simţi inferiori şi incapabili.
• Cloninger a presupus că dopamina determină nivelul unor
trăsături de personalitate ce sunt caracterizate de
comportamente specifice căutării plăcerii şi
recompensei.
• Persoanele caracterizate de o activitate intensă a
dopaminei au ca şi dimensiune de personalitate dominantă
o trăsătură pe care autorul a denumit-o căutarea de
noutate (novelty seeking), înţelegând prin această
trăsătură tendinţa persoanei de a căuta plăcerea şi
excitabilitatea.
• Această dimensiune de personalitate cuprinde trăsături
precum extravaganţă, impulsivitate, excitabilitate, şi lipsa
organizării.
• La polul opus, persoanele care sunt caracterizate de o
activitate lentă a dopaminei la nivelul sistemului nervos
central sunt caracterizate de niveluri scăzute în ceea ce
priveşte dimensiunea de căutare a noului, fiind persoane
care, în general, nu caută distracţia şi senzaţiile tari
(Ashton, 2013).
• Al doilea neurotransmiţător ce are un rol semnificativ în
determinarea trăsăturilor de personalitate este serotonina.
Acest neurotransmiţător inhibă transmiterea de semnale
specifice pedepsei.
• Cu alte cuvinte, serotonina are rolul de a stopa neuronii
prin trimiterea de impulsuri ca răspuns la prezenţa unor
stimuli neplăcuţi, nocivi.
• Cunoscuta drept hormonul fericirii serotonina influenteaza
semnificativ toate simturile, regland agresivitatea, apetitul,
sexualitatea, dar si temperatura corporala sau metabolismul
• Se poate regasi in multe medicamente ce afecteaza
dispozitia cum sunt antidepresive(inhibitorii de
monoaminoxidaza care impiedica descompunerea
neurotransmitatorilor, permitandu-le sa se dezvolte si sa
amelioreze depresia) sau inhibitorii selectivi ai recaptarii
serotoninei, de asemenea folositi in tratamentul depresiei si
care au mai putine efecte adverse). Nu toate antidepresivele
cresc nivelele de serotonina din creier, iar nivele foarte
crescute ale acesteia pot fi toxice.
• Atentie! nu se stie daca nivelele reduse de serotonina apar in
urma depresiei sau daca depresia apare in urma nivelelor reduse
de serotonina. In plus, medicamentele antidepresive pot reduce
simptomele depresiei, dar nu se cunoaste cu exactitate modul
lor de actiune.
• Barbatii prezinta nivele usor mai crescute de serotonina decat
femeile, insa diferenta este neglijabila; se pare totusi ca exista
o diferenta mare intre modul lor de a reactiona la reducerea
nivelului de serotonina (de aceea femeile sunt mai des afectate de
depresie decat barbatii).
• In cazul bolnavilor de Alzheimer s-a constatat o deficienta de
serotonina (din cauza reducerii numarului receptorilor) ce
cauzeza unele simptome la nivelul memoriei. Nu se stie insa daca
nivele crescute pot preveni/intarzia aceasta boala sau dementa.
• Astfel, conform lui Cloninger, serotonina stă la baza
trăsăturilor de personalitate ce se află într-o puternică
legătură cu comportamente din spectrul anxietăţii,
tensiunii şi suferinţei (durerii) (Ashton, 2013).
• În acest sens, persoanele caracterizate de o activitate
scăzută a serotoninei sunt caracterizate de o
dimensiune de personalitate pe care Cloninger a denumit-
o evitarea suferinţei (harm avoidance), referindu-se la
tendinţa persoanei de a evita suferinţa şi anxietatea.
• Acestei dimensiuni de personalitate îi sunt specifice
trăsături cum ar fi îngrijorarea, pesimismul, timiditatea,
frica de incertitudine, sociofobia (Ashton, 2013).
• În sens invers, persoanele ce sunt caracterizate de o activitate
ridicată a serotoninei au un nivel foarte scăzut în ceea ce
priveşte evitarea suferinţei astfel aceste persoane nu vor căuta
în mod special să se ferească de suferinţă, durere şi tensiune,
sunt mai stenice, mai optimiste, mai destines, mai “fericite”
• Legătura dintre serotonină şi comportamentele specifice evitării
suferintei este observabilă prin prisma antidepresivelor de
ultima generaţie, aşa cum este Prozac.
• Aceste medicamente au scopul de a menţine active moleculele
specifice serotoninei, permiţând în acest mod inhibarea
transmiterii semnalelor specifice pedepsei, prin urmare este
redus nivelul afectelor negative precum anxietate şi depresia.
• Al treilea neurotransmiţător propus de către Cloninger este
norepinefrina . Acest neurotransmiţător mai este denumit şi
noradrenalină şi are rolul de a inhiba transmiterea de impulsuri
specifice recompensei condiţionate, adică acele impulsuri ca răspuns
la stimuli ce în trecut au fost asociaţi cu recompensa (Asthton, 2013).
• După cum afirmă Cloninger, norepinefrina se află într-o relaţie puternică
cu caracteristicile de personalitate cărora le sunt specifice
comportamentele ce sunt asociate în general cu plăcerea sau cu lucruri
ce provoacă plăcerea.
• Autorul este de părere că persoanele ce sunt caracterizate de o
activitate foarte scăzută a noreprinefrinei dezvoltă o dimensiune de
personalitate denumită dependenţa de recompensă (reward
dependence) ce se referă la tendinţa de a dezvolta sentimente
puternice de ataşament. Trăsăturile specifice acestei dimensiuni de
personalitate sunt sentimentalismul şi dependenţa
• În ultimii ani s-au realizat studii ce și-au propus testarea la
nivel empiric a teoriei lui Cloninger. Autorii ce şi-au propus
acest lucru au selectat persoane ce diferă foarte mult din punct
de vedere al acelor gene despre care se cunoaşte că
influenţează activitatea neurotransmiţătorilor (Ashton, 2013).
• Astfel, persoanele ce au anumite structuri genetice au fost
comparate cu persoane cu structuri genetice diferite,
urmărindu-se astfel dacă cele două categorii de persoane
comparate diferă din punct de vedere al trăsăturilor de
personalitate ce sunt asociate cu cei trei neurotransmiţători (De
Young, 2010).
• În mare parte, aceste studii au confirmat teoria propusă de
Cloninger, singura relaţia ce nu a fost confirmată a fost cea
dintre dopamină şi căutarea noutăţii (novelty seeking).
Modelul structurilor cerebrale (Jeffrey Gray)

• Pe lângă studiul neurotransmiţătorilor, o altă modalitate de a studia

bazele biologice ale personalităţii este studierea structurilor cerebrale.
• Conform lui Ashton (2013), se consideră că modalitatea în care
creierul uman îndeplineşte anumite funcţii ce implică interacţiunea
între regiuni diferite ale creierului influenţează trăsăturile de
personalitate.
• Cel mai important autor care a adoptat această abordare este Jeffrey
Gray (DeYoung şi Gray, 2009). Conform lui Gray,la nivelul creierului
uman, există diferite regiuni care interacţionează între ele creând
sisteme, acestea fiind responsabile cu variaţia trăsăturilor de
personalitate.
• Gray este de părere că intesitatea activităţii acestor sisteme,
existente la nivel cerebral, determină în mare măsură
dimensiunile de personalitate.
• Cele două sisteme identificate de către Gray sunt Sistemul
Activator Comportamental şi Sistemul Inhibator
Comportamental (Ashton, 2013).
• Sistemul Activator Comportamental este compus din
regiunile creierului ce sunt responsabile cu recepţia
semnalelor de la acea parte a sistemului nervos ce indică
existenţa unei situaţii în care este experimentată
recompensa.
• Sistemul Activator Comportamamental are rol de activare a
comportamentului întrucât stimulează căutarea şi
dobândirea de recompense prin transmiterea semnalelor
nervoase la nivelul creierului, ce au rolul de a face cunoscută
persoanei caracterul plăcut al senzaţiei de recompensă.
• În cazurile în care Sistemul Activator Comportamental este
sensibil la aceşti stimuli, persoana respectivă va căuta
obţinerea de recompense, angajându-se în comportamente
specifice impulsivităţii şi căutării de senzaţii tari.
• Ashton (2013) afirmă că trăsătura de impulsivitate
specifică modelului lui Gray este similară trăsăturii de
căutare a noutăţii (novelty seeking) din modelul lui
Cloninger.
• Singura diferenţă importantă între cele două modele este că
Gray a explicat trăsăturile de personalitate din perspectiva
structurilor cerebrale şi a funcţiilor acestora, în timp ce
Cloninger a explicat trăsăturile şi dimensiunile de
personalitate prin prisma neurotransmiţătorilor.
• Al doilea sistem identifcat de Gray este Sistemul Inhibitor
Comportamental, compus din regiunile creierului ce sunt
responsabilie cu recepţia semnalelor de la partea sistemului
nervos ce indică existenţa unei situaţii în care este
experimentată pedeapsa sau suferinţa (Ashton, 2013).
• Sistemul Inhibitor Comportamental are rol de stopare a
comportamentului întrucât stimulează comportamentele de
evitare a pedepsei şi suferinţei prin transmiterea semnalelor
nervoase, la nivelul creierului, ce au rolul de a face cunoscut
persoanei caracterul negativ şi înspăimântător al pedepsei.
• Conform lui Gray, Sistemul Inhibitor Comportamental este diferit
la fiecare persoană, acesta fiind mai mult sau mai puţin sensibil
la stimulii ce transmit impulsuri nervoase cu privire la existenţa
pedepsei.
• Astfel, o persoană ce este caracterizată de un Sistem Inhibitor
Comportamental activ, sensibil la stimuli, va tinde să evite situaţiile
şi comportamentele ce pot determina suferinţă şi pedeapsă.
• Ashton (2013) afirmă că trăsătura numită anxietate, specifică
modelului lui Gray, este similară trăsăturii de evitarea
suferinţei (harm avoidance) din modelul lui Cloninger.
• Pe lângă cele două sisteme prezentate anterior, Gray a propus şi
un al treilea sistem pe care l-a denumit luptă sau fugi (fight or
flight respons), considerând că acest sistem este responsabil cu
determinarea unor dimensiuni de personalitate.
• Acest sistem este compus din regiunile creierului ce sunt
responsabile cu determinarea unor reacţii extreme, ca răspuns la
situaţiile ameninţătoare, aceste reacţii fiind fie de confruntare a
situaţiei (fight), fie de evitare a acesteia (flight).
• Conform lui Gray, Sistemul luptă sau fugi este diferit la
fiecare persoană, acesta fiind mai mult sau mai puţin
sensibil la aceste situaţii ameninţătoare.
• În cazul în care acest sistem este foarte activ, atunci acea
persoană, când se confruntă cu situaţii ameninţătoare, va
da dovadă de comportamente specifice confruntării sau
evitării.
Modelul biologic al personalităţii din perspectiva lui Hans Eysenck

• Pe lângă Jeffrey Gray şi Robert Cloninger, un mare autor

care a contribuit la dezvoltarea abordării biologice a
personalităţii este Hans Eysenck (1967).
• Eysenck consideră că diferenţele de comportament
dintre persoane se datorează intensităţii cu care simţurile
persoanelor sunt stimulate, cu alte cuvinte gradul de
excitabilitate a sistemului nervos central.
• Autorul este de părere că o parte dintre persoane sunt
foarte sensibile la stimuli, prin urmare persoanele
respective se simt inconfortabil atunci când
experimentează senzaţii puternice, preferând un nivel
scăzut de stimulare.
• Pe de altă parte, există persoane ce sunt puţin sensibile
la stimulii din mediul înconjurător, existenţa nivelului
scăzut de stimulare este deranjantă pentru persoanele
respective, prin urmare acestea doresc creşterea acestui
nivel prin căutarea de senzaţii puternice.
• Dimensiunea de personalitate ce este dependentă de
acest nivel de stimulare a fost denumiă de Eysenck
Extraversie – Introversie.
• Conform lui Eysneck, variaţiile în ceea ce priveşte nivelul
extraversiei unei persoane sunt determinate de un
mecanism existent la nivel cerebral, numit sistemul
activator ascendent.
• Acest mecanism se presupune că este localizat la intersecţia
dintre creier şi coloana vertebrală, considerându-se că
sistemul activator ascendent are rol reglator în
stimularea corticală, în funcţie de activitatea sa, permiţându-
se recepţia unei cantităţi fie mai mare, fie mai mică de stimuli
proveniţi din mediul înconjurător la nivelul sistemului nervos.
• Astfel, în cazul în care o persoană prezintă la nivelul
sistemului nervos central un sistem activator ascendent, cu o
activitate ce diminuează foarte mult stimularea, persoana
respectivă resimte această lipsă de stimulare, iar pentru a
remedia acest incovenient va încerca să sporească nivelul
stimulării prin angajarea în comportamente specifice
extraversiei.
• În sens contrar, o persoană ce prezintă la nivelul sistemului nervos
central un sistem activator ascendent cu o activitate ce sporeşte nivelul
stimulării, acea persoană nu resimte lipsă de stimulare, astfel încât nu va
dori să se angajaze în comportamente ce sporesc stimularea corticală,
preferând calmul şi liniştea, aspecte definitorii pentru trăsătura
introversie.
• De asemenea, definitoriu pentru teoria lui Hans Eysenck despre
personalitate este faptul că acesta considera că diferenţele de
comportament dintre persoane sunt determinate de puterea reacţiilor
acestora faţă de stimulii stresori şi ameninţători. În urma cercetărilor sale,
Eysenck a realizat că unele persoane sunt foarte sensibile la factorii
stresori, ceea ce le determină să experimenteze teamă, panică şi
anxietate. Pe de altă parte, alte persoane nu sunt deloc sensibile la
stres, astfel încât nu experimentează sentimente de anxietate şi panică.
Trăsătura ce explică această variaţie de comportamente a fost numită de
către autor Nevrotism – Stabilitate Emoţională (Eysenck, 1967).
• Eysenck era de părere că variaţiile în ceea ce priveşte nivelul
de nevrotism al unei persoane sunt date de către un
mecanism ce se află la nivel cerebral ce poartă numele de
sistem limbic.
• Printre funcţiile sistemului limbic se află reglarea răspunsului
la factorii stresori. În cazul unei persoane a carei capacitate
a sistemului limbic este depăşită de intensitate factorilor
stresori, putem afirma că persoana respectivă va fi
caracterizată de un nivel înalt al trăsăturii de nevrotism.
• Contrar, atunci când sistemul limbic al unei persoane reuşeşte
să facă faţă cu brio factorilor stresori, persoana va fi
caracterizată de un nivel ridicat de stabilitate emoţională
(Eysenck, 1967).
• Pe lângă Extraversie şi Nevrotism, Eysenck a identificat o
a treia dimensiune de personalitate pe care a numit-o
Psihoticism.
• Trăsăturile de personalitate asociate acestei dimensiuni
sunt agresivitatea, manipularea, gândirea rigidă,
comportamentul riscant, impulsivitatea şi
iresponsabilitatea.
• În ceea ce priveşte bazele biologice ale psihoticismului,
autorul era de părere că un nivel ridicat al hormonului
numit testosteron este responsabil pentru determinarea
acestei dimensiuni de personalitate.
Modelul alternativ cu 5 factori de personalitate (Marvin Zuckerman)

• Autorul care a studiat cel mai recent bazele biologice ale

personalităţii şi al cărui model s-a impus rapid în literatura
de specialitate la nivel internaţional este Marvin
Zuckerman.
• Acesta a realizat numeroase analize factoriale incluzând
în analiză un număr impresionant de scale şi dimensiuni
ale personalităţii existente în chestionarele de evaluare a
personalităţii de la acea vreme.
• Rezultatele acestor analize au demonstrat existenţa a trei
factori similari cu cei descoperiţi de Eysenck, nevrotism,
extraversie şi psihoticism. Ulterior, conform lui Zuckerman,
scalele existente pot fi grupate într-un model cu cinci
factori.
• Fiecare trăsătură de personalitate este determinată de o
combinaţie unică de interacţiuni între strcuturi cerebrale,
neurotransmiţători şi hormoni şi nu de un singur
neurotransmiţător, hormon sau strucutră cerebrală.

• Modelul de personalitate al lui Zuckerman este cunoscut

în literatura de specialitate şi în comunitate ştiinţifică drept
„Modelul alternativ cu cinci factori”:
• Activitate, Sociabilitate, Impulsivitate-Căutarea de
senzaţii tari, Agresivitate şi Nevrotism-Anxietate
(Zuckerman, 2005).
Influenţa hormonilor asupra comportamentului uman

• O altă abordare existentă în teoria biologică a personalităţii

este aceea conform căreia la baza formării personalităţii
stau diferitele tipuri de hormoni şi gradul în care aceştia se
regăsesc la nivelul organismului uman.
• Hormonii reprezintă substanţe chimice ce sunt produse la
nivelul glandelor organismului şi care sunt transportate în
diferite părţi ale organismului, acolo unde hormonii îşi
îndeplinesc rolul (Ashton, 2013).
• Unul dintre hormoni ce joacă un rol important în
determinarea comportamentului uman este testosteronul.
Acest hormon este responsabil, în primul rând, în
determinarea a multor particularităţi fizice ale bărbaţilor.
• Unii cercetători şi-au pus întrebarea dacă variaţia nivelului
testosteronului conduce la variaţii ale comportamentului la bărbaţi şi
femei. Este important de ştiut că nivelul testosteronului nu se
menţine constant indiferent de situaţie, acesta putând varia în
funcţie de evenimentele trăite de către persoană.
• Principala întrebare ce şi-au pus-o cercetătorii care au studiat acest
subiect a fost dacă persoanele cu un nivel ridicat al
testosteronului sunt caracterizate de comportamente specifice,
diferite faţă de persoanele cu niveluri mai scăzute ale
testosteronului.
• Principalul autor care a studiat acest subiect a fost James Dabbs.
Printre principalele studii realizate de Dabbs a fost acela în care
autorul a investigat nivelul testosteronului a 240 de membri din 12
frății din cadrul a 12 facultăţi, evaluând totodată caracteristicile celor
12 frății.
• Datele cu privire la cele 12 frății au fost obţinute direct de la decaniii
facultăţilor precum şi de la membrii corpului profesoral. Rezultatele
studiului au demonstrat existenţa unor corelaţii importante între
nivelul de testosteron şi caracteristicile celor 12 facultăţi.
• Facultăţile ai căror membrii au fost caracterizaţi de niveluri ridicate
de testosteron au fost descrise ca fiind competitive, având un
spirit rebel, iar comunicarea în cadrul facultăţilor se realiza într-
un mod asertiv.
• Pe de altă parte, în cazul facultăţilor ai căror membrii au fost
caracterizaţi de niveluri scazute de testosteron au fost descrise
ca respectând mult mai mult normele sociale, studenţii lor
prezentând rezultate academice mai performante decât studenţii
celorlalţi facultăţi. De asemenea, studenţii acestor facultăţi s-au
dovedit a manifesta un comportament prosocial mai dezvoltat
decât restul studenţilor.
• Testosteronul, criminalitatea și comportamentul
deținuților au fost examinate în rândul a 692 de deținuți
adulți bărbați. Testosteronul a fost măsurat din probe de
salivă, iar comportamentul a fost codat din evidențele
penitenciarelor. Deținuții care au comis infracțiuni de
agresiuni sexuale și violență aveau un nivel mai ridicat de
testosteron decât deținuții care au comis infracțiuni de
spargere, furt și droguri. Deținuții cu un nivel mai ridicat de
testosteron au încălcat, de asemenea, mai multe reguli în
închisoare, în special regulile care implică confruntarea
excesivă. Rezultatele indică diferențe între indivizii cu
testosteron scăzut și mare în cantitatea și modelul
comportamentului lor greșit. (Dabbs s.a.,1995).
James McBride Dabbs Jr. (1937–2004)
• Testosteronul nu este singurul factor biologic legat de
agresivitate. S-a descoperit că serotonina este
importantă, deoarece serotonina tinde să inhibe
agresivitatea. S-au găsit niveluri scăzute de serotonină
care prezic agresiunea viitoare (Kruesi, Hibbs, Zahn și
Keysor, 1992; Virkkunen, de Jong, Bartko și Linnoila,
1989). Infractorii violenți au niveluri mai scăzute de
serotonină decât infractorii nonviolenți, iar infractorii
condamnați pentru crime violente impulsive au niveluri
mai scăzute de serotonină decât infractorii condamnați
pentru crime premeditate (Virkkunen, Nuutila, Goodwin și
Linnoila, 1987).
• Ashton (2013) afirmă că anumite tipuri de comportamente
sunt determinate de utilizarea steorizilor anabolizanţi, aşa
cum este şi cazul testosteronului administrat de către
anumite categorii de sportivi, precum culturiştii profesionişti,
datorită efectelor sale de tipul creşterii forţei fizice şi a masei
musculare.
• Printre efectele de natură psihologică ale adminsitrării de
testosteron se află tulburările stării disponziţionale şi chiar
apariţia tulburărilor bipolare de tip maniacal şi depresiv.
• Un alt hormon al cărui efect asupra comportamentului
uman a fost studiat de cercetători, este cortizolul. Acest
hormon este eliberat de glanda suprarenală, care este
localizată deasupra rinichilor.
Cortizolul este principalul hormon de stres care, la nevoie,
se produce in cantitati ridicate pentru a regla:
• tensiunea arteriala si functiile cardiovasculare (nutrienti si
oxigen);
• insulina si glucoza (energia pentru celule);
• functiile imune (raspunsul organismului la infectii);
• metabolismul (arderile).
Pe scurt, cortizolul te mobilizeaza ca sa poti face fata la
situatii de stres, când organismul are nevoie de mult mai
multa energie.
• Unii cercetători au fost interesaţi să afle dacă acest hormon are
un efect semnificativ asupra trăsăturilor de personalitate.
• Aceşti autori au studiat influenţa cortizolului în general asupra
trăsăturilor specifice reactivităţii emoţionale.
• Loney et al. (2006) au examinat nivelul de crotizol la 100 de
adolscenţi. Aceştia au fost împărţiţi în două grupuri în funcţie de
nivelul reactivităţii emoţionale raportate de către părinţii acestora.
• Autorii au demonstrat că băieţii caracterizaţi de o reactivitate
emoţională scăzută (emotional numbness) au prezentat niveluri
scăzute de cortizol, relaţia nefiind valabilă şi în cazul fetelor.
• Aşadar, acest studiu demonstrează că persoanele care prezintă
niveluri scăzute de cortizol au un răspuns emoţional scăzut
în comparaţie cu persoanele care prezintă un nivel mai ridicat
de cortizol.
• Alt hormon despre care se consiederă că joacă un rol
important în determinarea unor trăsături de personalitate
este oxitocina.
• Acest hormon este produs de către hipotalamus şi este
eliberat de către glanda hipofiză.În general, oxitocina
este caracteristică persoanelor de sex feminin,
niveluri foarte ridicate de oxitocină fiind eliberate de
către organism în timpul naşterii şi al alăptării.
• S-a demonstrat că oxitocina se află în relaţie cu
ataşamentul afectiv al persoanelor, nivelul de oxitocină
fiind responsabil cu reglarea legăturii dintre mamă şi copil.
• Efectul oxitocinei asupra trăsăturilor de personalitate a
fost studiat de către Zak, Kurzban şi Matzner (2005)
• Autorii au descoperit că există o relaţie pozitivă între
nivelul de oxitocină existent în organism şi nivelul de
încredere al celui evaluat. Persoanele cu un nivel înalt
de oxitocină sunt caracterizate de către ceilalţi ca
fiind persoane de încredere, pe care se pot baza.
Bibliografie
• Ashton, M.C., (2013). Individual Differences and Personality, second edition.London: Elsevier.
• Lutz, P. L. (2002). The Rise of Experimental Biology: An Illustrated History. Humana Press.
• Clark, L.A., şi Watson, D. (2008). Temperament An Organizing Paradigm for Trait Psychology In
O.P. John, R.W. Robins, şi L.A. Pervin (Eds.). Handbook of personality (pp. 265-287). New York:
Guilford Press.
• Golu, M., ( 2007). Fundamentele psihologiei, Vol. 1. București: Fundația România de Mâine.
• Davidson, R. J. (2002). Anxiety and affective style: Role of prefrontal cortex and amygdala.
Biological Psychiatry, 51, 68–80.
• Cloninger, C. R. (1987). A systematic method for clinical description and classification of
personality variants. Archives of General Psychiatry, 44, 573–588.
• De Young, C.G. (2010). Personality Neuroscience and the Biology of Traits. Social and
Personality Psychology Compass, 12(4), 1165–1180.

• DeYoung, C.G., şi Gray, J.R. (2009). Personality neuroscience: Explaining individual differences
in affect, behavior, and cognition. In P.J. Corr & G. Matthews (Eds.). The Cambridge handbook
of personality psychology (pp. 323–346). New York: Cambridge University Press.

• Eysenck, H. J. (1967). The Biological Basis of Personality. Springfield: Thomas.