ROMANTISMUL

„Dacia literară”- Program al pașoptismului românesc

Lucan Anamaria
XI B
 Romantismul a fost un curent literar și artistic care a apărut la sfârșitul
secolului al XVIII-lea ca reacție împotriva clasicismului și a excesului
de raționalism prezent în gândirea iluministă. A fost anticipat de o
mișcare literară numită preromantism
 Promotorul romantismului este Victor Hugo.
 Prefața la drama „Cromwell”
Particularități:
• Accentul pus pe subiectul uman în detrimentul adevărurilor așa-zis
obiective și al realității exterioare în general. În teoria cunoașterii,
filosofii Kant și Fichte au evidențiat rolul dinamic al subiectului în
orice act cognitiv, iar Friedrich Schelling a ajuns la concluzia că, omul
poate accede la adevăr dor prin introspecție și autocontemplație, căci
să te cunoști pe tine însuți înseamnă să cunoști Totul, în virtutea
analogiilor ascunse dintre uman și comic. Din această perspectivă,
Schelling îi acordă un rol privilegiat artistului care, animat de
misterioasa energie creatoare, are menirea de a reface unitatea dintre
om și natură. Căci-în viziunea romanticilor- raționalismul și apariția
civilizației moderne de tip industrial care începea să se configureze în
a doua jumătate a secolului al XVIII-lea l-au înstrăinat pe om de
natură, de semeni și, în cele din urmă, de el însuși. Arta devine astfel o
formă de cunoaștere metafizică sau o „nouă religie” destinată să pună
capăt acestor forme de înstrăinare.
• Explorarea zonelor profunde ale sufletului omenesc și valorificarea experienței onirice(visului) care are
pentru romantici o dublă accepție: constituie o formă de evaziune din real, dar și o modalitate de cunoaștere. În
același timp gânditorii romantici au intuit înaintea lui Freud noțiunea de inconștient pe care Carl Gustav Carus o
definea drept „expresia subiectivă care desemnează tot ceea ce cunoaștem în mod obiectiv sub numele de
Natură”. În felul acesta visul constituie într-o regresiune spre Natura din noi înșine și duce la anularea
frontierelor dintre uman și comic, eu și non-eu. Drept urmare motivul somnului/visului ocupă un loc important
în creația unor reprezentați de marcă ai romantismului european: Novalis, Jean-Paul, Ludwig Tieck, Samuel
Taylor Coleridge, Gérard de Nerval, Mihai Eminescu.

Gérard de Nerval

Novalis Samuel Taylor

Coleridge

Jean-Paul Mihai Eminescu

• Istorismul, legat de un acut sentiment al timpului, devenirii și istoriei(Tudor Vianu arată, în această ordine de
idei, că, în timp ce autorul clasic percepe lucrurile și fenomenele spațial, percepția romantică este una
temporală). În consecință autorii romantici vor cultiva specii cum ar fi:
* romanul istoric: Walter Scott, Victor Hugo, Alexandre Dumas
* drama istorică: Victor Hugo, Georg Buchner
* poemul sociogonic: Victor Hugo, Emerich Madach, Mihai Eminescu
* balada istorică: Walter Scott, Victor Hugo
• Cultul Anticității, încearcă de a recupera substanța acesteia; în timp ce la reprezentanții clasicismului Grecia
antică are un caracter convențional, romanticii o privesc ca pe un spațiu al frumuseții și armoniei(John Keats),
ca pe o lume paradisiacă, întemeiată pe comuniunea dintre uman și divin( Friedrich Holderlin), sau ca pe un
univers tragic tutelat de geniul lui Orfeu, care reprezintă simbolul durerii universale( Mihai Eminescu în
Memento mori)
• Predilecția pentru personaje puternic individualizate, cu calități excepționale sau defecte pe măsură, aflate
în conflict cu societatea, cu ele însele sau cu Dumnezeu. Adeseori eroul romantic este un inadaptat, care
suferă de așa zisul ”rău al secolului” sau este prins între tendințe și aspirații contradictorii, ce îl pot împinge
până la dedublare( și de aici insistența cu care romanticii au cultivat tema dublului) dsu nebunie. Astfel de
personaje sunt eroii lui Byron(Childe Harold, Manfred), E.A. Poe( William Wilson- personaj care se confruntă
cu propriu său dublu) sau Pușkin( Evagheni Oneghin- primul ”om de prisos” din literatura rusă).
• Interesul pentru ipostazele excepționale ale umanului:
* titanul: John Keats, Hyperion; P. B. Shelley, Prometeu dezlănțuit
* demonul, purtător al revoltei sociale(vizează starea de lucruri din societate), dar mai ales metafizice( are ca
obiect ordinea instituită de Dumnezeu și, în ultima instanță, vizează divinitatea): G.G Byron, Cain; M.I
Lermontov, Demonul
* geniul: Alfred de Vigny, Moise; Nikolaus Lenau, Faust; Mihai Eminescu, Luceafărul

John Keats
P. B. Shelley G. G. Byron
M.I Lermontov Alfred de Vigny

Nikolaus Lenau
 • Ironia romantică: dezgustat de real, artistul romantic are
tendința de a se refugia într-o lume imaginară, produs al
propriei lui fantezii; în același timp însă, el este prea lucid
pentru a nu deveni conștient de inconsistența acestui univers,
pe care îl va supune deriziunii și bagatelizării, atitudine
cunoscută sub numele de ironie romantică. Principalul său
teoretician a fost Friedrich Schlegel, reprezentant al școlii de
la Iena, care definea ironia romantică drept o „alternanță
necontenită între autocreație și autodestrucție”, ocupând o
poziție intermediară între scepticism și entuziasm.

• Mitul iubirii imposibile, care e o formă sub care se manifestă aspirația spre absolut, specifică sufletului
romantic. Această iubire se poate produce între parteneri care aparțin unor regnuri( E. T. A. Hoffmann,
Ulciorul de aur) sau planuri cosmice diferite( Alfred de Vigny, Eloa; M.I. Lermontov, Demonul; Mihai
Eminescu, Luceafărul). În aproape toate situațiile însă iubirea romantică este nefericită, din cauza faptului că
între bărbat și femeie există o anumită incompatibilitate de destin, cunoaște forma iubirii-pasiune, care se
manifestă cu o intensitate ieșită din comun și poate duce la distrugerea unuia sau a ambilor parteneri.
• Sentimentul naturii care constituie în romantism cadrul marilor experiențe umane(dragostea și
moartea), dar și locul de refugiu predilect al inadaptatului măcinat de „răul secolului”. Literatura
romantică înfățișează două ipostaze ale naturii: natura protectoare, maternă(Lamartine,
Eichendorf, Eminescu), dar și natura ostilă, indiferentă la suferințele omenești(Alfred de Vigny,
Casa păstorului). Peisajul romantic stă sub semnul sublimului( numim sublime acele priveliști
sau opera de artă care provoacă o admirație amestecată cu teamă), este în general de mari
dimensiuni și tinde să se deschidă la infinit. Printre motivele cele mai frecvente în poezia de
natură a romanticilor se numără muntele, marea, pădurea, lacul, valea
• Preferința pentru nocturn: în timp ce clasicul e un spirit eminamente diurn, artistul romantic e
fascinant de noaptea care constituie cadrul predilect al unor experiențe mistice(Novalis, Imnuri
către noapte), erotice(Nopțile lui Musset) sau terifice( E. T. A. Hoffmann, E. A. Poe). Motivul
nocturn se asociază cu fascinația pe care o exercită asupra spiritului romantic astralul: luna și
stelele sunt, de aceea, frecvent invocate, prezența lor fiind legată de ideea de origine
neoplatonică, prezentă ades la romantici, că adevărata patrie a sufletului omenesc este cerul
• Gustul pentru fantastic, care satisface aspirația romantismului pentru tot ce este straniu,
neobișnuit, ține de sfera excepționalului.
• Interesul pentru specificul național și pentru folclor
REPREZENTANȚI
 Anglia; W. Wordsworth, S.T. Coleridge, Walter Scott, G.G. Byron, P.B. Shelley, John Keats
 Franța: Victor Hugo, A. de Lamartine, A. de Vigny, Al Dumas, Gerard de Nerval
 Germania: Fr. Holderlin, Novalis, H. Heine, Ludwig Tieck, Jean-Paul, Hoffmann
 Rusia: A.S. Pușkin, Lermontov

Romantismul românesc

 Se manifestă în perioada pașoptistă

 Pașoptismul se manifestă între anii 1830-1860 având în centru
Revoluția 1848
 Generația de la 1848 a fost prima generație literară românească care
a avut un program coerent, cu prepoderență romantic, formulat de
Mihail Kogălniceanu în articolul Introducție al revistei Dacia
literară. Autorii pașoptiști au reușit să realizeze, unul din
obiectivele cele mai importante ale acestui program: o literatură cu
caracter național, folosind sursele de inspirație recomandate de
Kogălniceanu, care constituie nucleul tematic al acestei literaturi.
 Dacia literară- program al romantismului românesc
 E o revistă înființată în 1840 la Iași din inițiativa lui Mihail Kogălniceanu
 Generează un curent național poporal marcat de militantism și sentimentul
patriotic
 Programul estetic este anunțat chiar din primul număr al revistei numit
”Introducție” .

Program estetic:
1. Respingerea traducerilor și imitațiilor care au devenit „o boală
primejdioasă ce omoară Duhul național”
2. Crearea unei literaturi originale care să promoveze specificul național
inspirându-se din istoria națională, frumusețiile patriei și folclorul
autohton „Istoria noastră are destule fapte bogate, frumoasele noastre
țări sunt destul de pitorești ce să găsim și la noi sujeturi de scris”
3. Crearea unei limbi literare unitare
4. Promovarea unei critici obiective axate pe principiul valoric „Vom
critica cartea, nu persoana”
 La finalul articolului sunt precizate rubricile ce vor exista în
revista, articole originale, compunerile originale, critica noilor
apariţii şi Telegraful Daciei, care va include ştiri, informaţii,
noutăţi, etc.
 În spiritul său, combinând elemente romantice, dar şi elemente
de clasicism, s-au afirmat marii scriitori ai literaturii romane
pașoptiste si postpașoptiste: Costache Negruzzi , Vasile
Alecsandri, Ioan Heliade-Rădulescu, Grigore Alexandrescu,
Gheorghe Asachi, Nicolae Bălcescu, Nicolae Filimon, Alexandru
Odobescu, Bogdan Petriceicu-Haşdeu.
 Principiile luminoase ale Daciei Literare au generat un climat
propice evoluţiei literaturii naţionale (sub raport cantitativ, dar
mai ales calitativ): acum "iau naştere toate formele moderne ale
beletristicii, unele dintre acestea (mai ales în domeniul poeziei
lirice si prozei scurte) ajungând chiar să fie ilustrate prin creaţii
de vârf. Fenomenul caracterizant al epocii îl constituie
coexistenţa mai multor curente şi orientări literare: elemente
preromantice şi romantice, clasice si realiste, care se pot întalni
chiar în opera aceluiaşi autor.
 Dacia Literară a fost publicaţia care a redresat literatura română
şi care a oferit impulsul necesar pentru dezvoltarea unei
adevărate literaturi naţionale.