UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Departamentul Sociologie și Asistență Socială

Socializarea – proces social de formare a personalității

Movila Valentina
Lector universitar
 Planul lecției:
• Structura personalităţii: individ, individualitate, personalitate.
• Masca socială a personalităţii.
• Socializarea – proces de formare a personalității.
• Teorii ale socializării.
• Etapele socializării și formele ei.
• Agenții socializării.
 Referințe bibliografice:
• Calancea A. Psihologia personalităţii. – Chişinău, 2006
• Chelcea S. Personalitate şi societate în tranziţie. – Bucureşti, 1994.
 Definirea personalității
În sens ştiinţific, personalitatea reprezintă totalitatea modelelor comportamentale ale unui individ,
organizate într-un sistem unic şi durabil.
Provenind de la grecescul persona, termenul de personalitate este un derivat al termenului de
persoană, având semnificația de mască.
Între acești doi termeni -persoană și personalitate - se operează următoarea distincţie: persoana
desemnează individul uman concret, iar personalitatea reprezintă o construcţie teoretică, prin care
se explica ştiinţific de ce și cum gândesc, simt şi acţionează oamenii.
Personalitatea poate fi definită atât „din exterior”, ca efect produs de un individ asupra celorlalţi,
cât şi „din interior”, ca structură intimă a elementelor biologice înnăscute (instincte, trebuinţeetc.),
psihologice (limbaj, gândire, imaginaţie etc.) şi sociomorale (norme, comportamente, valori,
convingeri, idealuri etc.).
Personalitatea este organizarea dinamică în interiorul individului a acelor sisteme psihice, fizice şi
sociale ce determină gândirea şi comportamentul caracteristice doar lui. personalitatea este un
sistem bio-psiho-socio-cultural, constituit fundamental în condiţiile existenţei şi activităţii sale; este
subiectul uman privit din trei ipostaze ale sale: subiect pragmatic al acţiunii – Homo Faber; subiect
epistemic al cunoaşterii – Homo Sapiens; subiect axiologic, purtător şi creator al valorilor – Homo
Valens.
 Personalitatea de bază
Personalitatea este un sistem bio-psiho-socio-cultural, privit din trei ipostaze
ale sale: Homo Faber - subiect pragmatic al acţiunii; Homo Sapiens - subiect
epistemic al cunoaşterii; Homo Valens - subiect axiologic, purtător şi creator
al valorilor.
Cercetătorul american A. Kardiner extinde conceptul de personalitate de la
individ la colectivitate şi introduce conceptul derivat de personalitate de
bază, care desemnează similitudinea de trăsături psihice, caracterologice şi
comportamentale împărtăşite de membrii aceluiaşi grup ca urmare a
experienţei comune de viaţă şi împărtățirii aceleiași set de norme și valori.
Astfel, fiecare grup îşi configurează propria personalitate de bază.
 Structura personalității
Componentele fundamentale din care este constituită structura personalității sunt
individulu, individualitatea și personalitatea
Individul nu cuprinde note de valoare sau de diferențiere calitativă și este o noțiune care
poate fi aplicată tuturor organismelor vii, indiferent de vârstă și nivel de dezvoltare.
Individualitatea reprezintă expresia diferențierii individului în plan biologic și psihologic,
prin care se particularizează și își dobândește specificitatea sa. Individualitatea este felul
de a fi al individului.
Diferența dintre individ și individualitate semnifică trecerea de la ființă genetică la ființă
unică și irepetabilă.
Elementul central al individualității îl reprezintă personalitatea, care vizează
interacțiunea individului cu mediu, dar și relațiile interiorului lui cu exteriorul, adică
devenirea acestuia.
La Z.Freud structura personalității include: Id, ego, superego: Sinele, Eul, Supraeul;
inconștientul, conștientul și supraconștientul.
 Masca socială

Masca reprezintă imagine falsă, o minciună, o înşelătorie, o ipocrizie, o

făţărnicie,o lipsă de sinceritate în raport cu sine şi lipsă de onestitate în raport
cu oamenii.
Sociologul român I Mărgineanu identifică două ipostaze ale ”măștii” sociale:
a) dorinţa de a face o bună impresie, alta decât ar putea rezulta din valoarea
persoanei;
b) masca ca escrocherie, care constă în urmărirea conştientă a intereselor
materiale sau promovarea necinstită.
 Definirea socializării
Socializarea este procesul psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, cunoștințelor,
modelelor de comportament specifice unui grup sau comunitate, în scopul formării, adaptării și integrării
sociale a unei persoane.
Conținutul socializării are o triplă semnificație: psihologică (maturizarea ființei), culturologică (interiorizarea
normelor și valorilor sociale) și sociologică (însușirea rolurilor sociale și elaborarea unor comportamente
adecvate).
Procesul de socializare include trei aspect: profesional, moral, politic.
Socializarea profesională vizează pregătirea pentru viitoarea profesie și integrarea profesională, debutul ei
fiind marcat de opțiunea pentru o anumită profesie.
Socializarea morală presupune interiorizarea normelor și valorilor specifice unui grup sau comunități.
L.Kohleberg distinge trei stadii majore în evoluţia morală a personalităţii:
• stadiul preconvenţional – respectarea normelor şi valorilor având la bază mecanismul pedepsei şi
răsplăţii;
• stadiul convenţional – impulsul este dictat de conformarea la colectivitate;
• stadiul postconvenţional – respectarea normelor şi valorilor reprezintă o alegere individuală.
Socializarea politică semnifică formarea convingerilor, atitudinilor și a comportamentului politic. Ea include
următoarele etape perceperea universului simbolic; recunoașterea universului politic; constituirea unei
ordini politice intuitive; constituirea unei ordini politice concrete; constituirea unei ordini problematice;
 Etapele socializării
Ca proces stadial şi continuu, socializarea cuprinde două etape principale:
- etapa socializării primare, profund afectivă;
- etapa socializării secundare, desfășurată prin neutralitate afectivă.
Socializarea primară reprezintă procesul prin care se formează primul univers
social al individului. ea debutează o dată cu naşterea şi are funcţia de a
transforma fiinţa biologică în fiinţă socială, prin intermediul așa-numiților Alți
semnificativi. Instrumentul principal şi privilegiat al socializării primare este
limbajul.
Socializarea secundară este procesul prin care persoana îşi modifică
comportamentele, asimilează noi modele culturale şi comportamentale, îşi
asumă noi sisteme de valori, noi atitudini şi roluri sociale. Interacţiunea este
una formalizată, iar rolurile au un înalt grad de anonimat.
 Tipuri de socializare
Întrucât se realizează în cadrul unor grupuri și medii sociale diferențiate, socializarea poate
îmbrăca două forme
- Pozitivă/normativă, conformă cu valorile, normele, așteptările sociale promovate de societate;
- Negativă/discordantă, contrară așteptărilor, normelor, valorilor sociale generale, proprie doar
unor subculturi sau grupuri periferice.
Prin combinarea celor două perechi de socializare, pot fi identificate alte patru forme de
socializare:
- pozitiv-concordantă,
- pozitiv-discordantă,
- negativ-concordantă,
- negativ-discordantă.
În funcție de modul de conștientizare a procesului, socializarea poate fi:
• Formală, realizată în cadrul instituțiilor sociale formale;
• Informală, desfășurată în mediul personal de viață al individului.
 Resocializarea
Resocializarea - proces de abandonare a unor roluri anterioare și învăţarea de
roluri noi. Eficacitatea resocializării depinde, în mare parte, de receptivitatea
individuală, dar şi de intensitatea controlului social exercitat de noii agenţi de
socializare.
Resocializarea - proces de reorientare și remodelare a personalității individului
deviant, reeducarea lui în raport cu normele și conduitele dezirabile social.
Resocializarea poate fi
- voluntară (de ex. convertirea religioasă cu scopul înlocuirii identității, schimbării
comportamentului etc.);
- involuntară (sub formă de reeducare), se realizează în instituții închise:
penitenciare, închisori, spitale psihiatrice.
Desocializarea semnifică izolarea fizică și socială a persoanei de contextele sociale
care i-au satisfăcut nevoile și i-au sprijinit statutele anterior adoptate.
 Agenții socializării
Printre care cei mai importanţi agenți ai socializării sunt
familia, grupurile-perechi/de vârstă, şcoala şi mijloacele de comunicare în masă.
Funcţia de socializare a familiei se realizează în patru stadii specifice:
• situaţiile de "educaţie morală", având la bază relaţiile de autoritate prin intermediul cărora
copilului i se furnizează regulile morale;
• situaţiile de "învăţare cognitivă" prin care copilul învaţă sistemul de cunoştinţe, aptitudini,
deprinderi necesare convieţuirii în societate;
• situaţiile care angajează invenţia şi imaginaţia, prin intermediul cărora se dezvoltă capacităţile
creatoare ale copilului şi gândirea "participativă";
• situaţiile de "comunicare psihologică", care dezvoltă afectivitatea copilului.
Socializarea în şcoală vine în contrast total cu practicile familiale. Ea depinde de modul de
organizare a instituției și se bazează pe neutralitate afectivă.
Mijloacele de comunicare în massă tind să devină unul dintre principalii agenţi de socializare,
transmițând informaţii către un număr mare de persoane.
Mass-media asigurî atât modele suplimentare şi alternative de roluri, cât şi norme, valori sociale,
Multumesc pentru atenție!